Google+
Home » Social » Minuni de azi – Ajutorul părintelui Teofan

Minuni de azi – Ajutorul părintelui Teofan

Astăzi, Camelia Fotache ne aduce o poveste cutremurătoare. Și-a pierdut fiul cel mai mare în Italia, exact cum o prevenise părintele Teofan Merlă, de loc din Tătărăni de Vaslui, fosta alinare a oamenilor acestor locuri. Ajunsă la morga din Albano Laziale, la 20 de kilometri de Roma, ea a descoperit uluită că fiul său avea capul înnegrit și fără ochi. “Părintele Teofan a știut ce se va întâmpla. I-a spus chiar lui, cu doi ani înainte de tragedie: «Să te lași de furat, că or să te bată cu picioarele în cap de-or să-ți sară ochii, iar mama n-o să fie lângă tine»”, a declarat femeia îndurerată.

 Camelia Fotache și-a crescut singură cei opt copii și fără să aibă salariu, datorită credinței sale. Astăzi, ea are curajul să recunoască că până să ajungă la Mănăstirea Cetățuia din Iași, unde era duhovnic părintele Teofan Merlă, nu știa mai nimic despre Dumnezeu: “Născusem cinci copii și eram însărcinată cu al șaselea, aveam greutăți mari și probleme cu sănătatea, când o creștină mi-a spus: «Du-te la Mănăstirea Cetățuia, la părintele Teofan, că o să te ajute». Era în 1994. Am plecat cu toți copiii după mine spre Cetățuia. Când am ajuns în fața altarului, părintele Teofan mi-a spus: «Și-ai luat toată șumotia și ai venit la mine?» M-au mâhnit vorbele lui, că eram mândră. Apoi mi-a spus în față cel mai mare păcat al meu. Mi-a spus exact cum eram: «Tu vorbești foarte urât. Faci rău la alții cu vorbele și-ți faci rău și ție». Într-adevăr, după ce mă certam cu cineva, îmi era rău. Nu mi-a convenit că mi-a spus adevărul în față și i-am spus creștinei care mă trimisese la el: la ce preot m-ai trimis, să mă țigănească? «Mai du-te, că ai să-i afli inima», m-a îndemnat ea.

Ducându-mă a doua oară, părintele Teofan s-a purtat frumos cu mine, de am ajuns să mă duc la el în fiecare săptămână, din dragoste. Făceam ce făceam și plecam la Mănăstirea Cetățuia. De multe ori mă duceam în fața altarului și gândeam rău. Părintele Teofan îmi spunea imediat: «La ce te gândești?» Știa tot despre noi, ceea ce gândim, ceea ce facem. Am plecat într-o dimineață de la Vaslui, cu gândul să-i împărtășesc pe toți cei șase copii pe care îi aveam atunci. Pe cel mai mic, pe Ion, îl duceam după gât. În timp ce urcam dealul spre Cetățuia, o vasluiancă, doamna Grecu, ne-a strigat și le-a dat copiilor să mănânce crenvurști. Când am ajuns la mănăstire, în fața părintelui Teofan, el mi-a spus deodată: «Ai plecat de acasă cu un gând și ai ajuns aici cu altul». Nu i-a împărtășit, dar eu atunci mi-am dat seama că este văzător cu duhul și că de el nu poți ascunde nimic.

Văzând sărăcia noastră, părintele Teofan ne dădea tot timpul mâncare și haine, ba ne trimitea și prin creștinii din Vaslui mâncare caldă. Odată, ne-a dat un sac cu haine. Pe drumul de întoarcere, în timp ce coboram dealul Cetățuii, eu mergeam cu copilul cel mai mic în brațe înainte, iar fetele au început să cotrobăie prin sac, să sorteze hainele. Aruncau ceea ce nu le era pe plac. Când ne-am dus data viitoare la dânsul, ne-a certat: «De ce ați aruncat hainele?» A știut ce au făcut fetele!

Când am rămas însărcinată a noua oară, doctorii ginecologi au vrut să-mi lege trompele. Eram grasă, aveam 142 de kilograme. «Știi, poți să mori la o naștere», mi-au spus. Poți să mori și-așa, nu numai la naștere, le-am spus eu. Cu binecuvântarea părintelui Teofan, am trecut prin toate greutățile. «Ce-i în casa aceea, la voi! Să citești psaltirea 100 de ani!», mi-a spus. Odată, am avut hemoragie patru luni și de abia după ce am făcut moliftele Sfântului Vasile în casă, mi s-a oprit. «Roagă-te, roagă-te, roagă-te, că prin rugăciune, spovedanie și împărtășanie, n-are nici o putere răul asupra ta», ne învăța el.

Ne-a scos din multe primejdii. Vorbea cu noi în pilde. Ori de câte ori mergeam la el, ne dăruia câte ceva, iar când ajungeam acasă, numai ce începeau a veni la noi la ușă oameni care ne aduceau mâncare și ce mai aveam nevoie pentru copii. Rugăciunile părintelui Teofan făceau minuni! Îi spuneam ca unui tată toate problemele mele, iar el îmi dădea câte un sfat. Uneori îl ascultam, alteori nu. Când greșeam, mă certa, dar mă ierta și mă ajuta în continuare. Când fiica mea Ecaterina era mică, în fașă, m-am dus cu ea la părintele Teofan s-o binecuvânteze. S-a uitat la noi, a binecuvântat-o, a dat din cap și a spus: «Ce vină are copila asta? Vezi că are un vierme care roade acolo!» Nu știam ce să cred. M-am dus la o doctoriță din Iași, care venea la părintele Teofan. I-a făcut toate analizele și a văzut că nu are nimic. Au trecut mulți ani și de abia când Ecaterina a împlinit 12 ani, s-a descoperit că are gastrită corozivă. Exact ce a spus părintele.

Într-o toamnă, începea școala și eu n-aveam haine pentru Costică, băiatul care mi-a murit în Italia. La ușa sfântului altar, părintele Teofan i-a dat atunci o geacă nouă, frumoasă. Costică a prins curaj și a cerut și el binecuvântare. «La ce să-ți dau eu binecuvântare? La furat? Măi, să te lași de furat, că or să te bată cu picioarele în cap de-or să-ți sară ochii, iar mama n-o să fie lângă tine să te poată ajuta!» Noi n-am dat atunci importanță la vorbele lui, dar peste doi ani s-a întâmplat nenorocirea!”

 “El fura, prăpăd făcea”

Cea mai mare durere pe care a simțit-o în această viață Camelia Fotache a fost atunci când l-a pierdut pe unul dintre cei trei băieți pe care i-a adus pe lume, Costică.

“Costică s-a născut din gemeni, în 1989, însă fratele lui geamăn a murit la naștere. Când l-am luat acasă, Costică avea o privire tristă. A fost al șaselea meu copil, era tare duios, mă iubea și era tare cuminte când era mic. Dintr-o dată, de la zece ani, s-a luat cu niște băieți și a început să spargă magazine. Băieții aceia îi spuneau că-i mic și n-au ce să-i facă, iar el fura, prăpăd făcea. Eu aveam opt copii, erau mulți și nu puteam să-l stăpânesc.

Totul a început într-o zi când a venit la mine un băiat, care mi-a spus că Costică a furat. M-am dus la Poliție imediat. L-am găsit beat, pe bloc. L-am dus acasă, m-am așezat în genunchi în fața lui și i-am spus să nu mai fure, să stea liniștit. Nu m-a ascultat! Îl duceam și pe el la părintele Teofan, care i-a spus: «Măi, eu am să stau pe o scară mai sus și tu pe una mai jos și o să vorbim». Cred că s-a referit la viața de dincolo, că atunci când mi-a spus asta, n-am înțeles nimic.

Prin 1998, deci cu doi ani înainte de a se întâmpla nenorocirea cu Costică, părintele Teofan mi-a spus: «Ai grijă să nu-l scapi într-o țară străină pe copilul ăsta!» Nu mi-am dat seama, n-am dat importanță la vorbele lui. Erau atâtea greutăți în viața mea, încât nu mai știam ce să fac. Într-o zi a venit la mine un țigan din Iași, Dacian, care mi l-a cerut pe Costică. Voia să-l ducă în altă țară, să fure. Mi-a spus că o să mă ajute să ies din greutăți. Aveam datorii și lipsuri, dar am spus nu. L-am întrebat câți copii are și mi-a spus că are zece. Pune-ți copiii tăi la furat, iar pe-al meu lasă-l în pace, că eu sunt învățată să trăiesc așa! Ei sunt averea mea, cu ei sunt mai bogată decât tine, i-am spus”, mărturisește Camelia Fotache.

Ea nu și-ar fi vândut copilul pentru nimic în lume, dar pentru că fiul ei era tare priceput la hoții, cei care aveau nevoie de el pentru a-și continua planurile de îmbogățire au reușit să-l ia, într-o bună zi. Și dus a fost.

Italienii s-au spălat pe mâini de crimă

În timp ce povestește, Cameliei Fotache îi curg lacrimile cu intensitatea apei la robinet, pentru că retrăiește clipele de groază din vara anului 2000: “La două-trei săptămâni după ce am refuzat să îl dau pe Costică, țiganii din Iași, care se ocupă de copii, l-au racolat într-un bar din Vaslui și l-au luat. A venit un băiat la mine și mi-a spus că a văzut cum i-au dat de băut, cum copilul meu a vomat, apoi ei l-au urcat într-o mașină. M-am dus imediat la părintele Teofan, care m-a sfătuit să citesc acatistul Sfântului Spiridon, pentru că doar o minune mi-l mai putea salva. Însă a fost prea târziu.

M-am dus la acel Dacian acasă, însă vorbeau țigănește cu toții și nu înțelegeam ce spun. Am auzit doar cuvântul pașaport. Îi făcuseră deja pașaport fals și-l scoseseră din țară. Mi-a spus Costică peste un timp, atunci când am vorbit cu el la telefon, că i-au făcut pașaport fals la un notariat, pe la Copou: «Mamă, am visat biserică și lacrimi multe, multe», mi-a spus. L-au drogat cu siguranță ca să-l poată trece granița, pentru că el nu stătea fără mine. Făcea ce făcea, fura pe unde fura și venea acasă. Am plâns pe toate drumurile, la poliție, dar nu mă băga nimeni în seamă, iar părintele Teofan era foarte supărat de câte ori mă vedea. Nu-mi mai spunea nimic. Câteodată, când mă vedea supărată prea tare, încerca să glumească cu mine.

După ce au trecut opt luni, m-a sunat Costică prima dată. Când spunea «nu mai pot vorbi», însemna că era supravegheat. Vorbea și cu frații lui la telefon, dar când îl întrebam unde este și de ce nu vine acasă, închidea telefonul. Mi-a trimis bani de câteva ori, prin poștă. M-am dus la părintele Teofan cu ei, nu eram bucuroasă, îmi stăteau în gât. «Folosește-i pentru copii», mi-a spus el. Odată, Costică m-a sunat și mi-a spus: «Îmi fac costum, că mă duc la cumătrie». M-am găndit atunci: cum se duce un copil de 12 ani la cumătrie? Unde ești, l-am întrebat. «În italia, în Roma».

Îmi dădea telefon o dată la două-trei săptămâni. Ultima dată când mi-a telefonat, mi-a spus: «Mamă, sunt pe un drum de țară, într-o mașină». Se închidea telefonul, apoi revenea semnalul. Cred că aceia care conduceau mașina au sărit și au lăsat copiii singuri, că erau urmăriți de Poliție. Pe Costică și pe încă un băiat, Puiu Mihai, din Iași, îi duceau în case mari, să fure. Atunci l-am auzit ultima dată. Era pe 25-26 martie 2001.

A doua zi, pe 27 martie, am fost în bazar. Numai ce-am ajuns acasă, și a venit sectoristul la ușă: «Ai un copil în străinătate?» Da, am spus eu și m-am bucurat. L-ați adus? Mă duc la București în picioarele goale să-l aduc. Gândeam că l-a adus poliția la București, dar nu a fost așa. «Stai pe pat. A murit», mi-a spus. Tot iadul a venit atunci în sufletul meu. M-am dus imediat la părintele Teofan. El a făcut minunea să nu înnebunesc și tot el a rânduit să-l aduc acasă pe Costică. Rugăciunile lui puternice.

Avocatul italian care s-a ocupat de caz avea un asociat în România, special pentru a lua legătura cu noi. M-au pus să fac procuri ca să-i împuternicesc pe dânșii să acționeze în locul meu. Am făcut procuri o săptămână. Părintele protopop Vasile Pârcălabu m-a ajutat. Datorită lui, mi-au făcut procurile fără bani. Le-am trimis în Italia, dar peste un timp mi-au spus că nu-l pot aduce în România pentru că nu are cine să-l recunoască. Atunci m-am uitat la icoană și-am spus: Doamne, zic și eu ca Iov, Tu mi-ai dat, Tu mi-ai luat. Ajută-mă să-mi aduc copilul acasă!

Cu binecuvântarea părintelui Teofan, am plecat la drum. În trei zile, mi-am făcut pașaport, toate se rezolvau de la sine. Când am venit cu pașaportul acasă, am primit telefon de la avocatul român de la București, că mi-au cumpărat ei bilet de avion. Când am ajuns în Italia, m-am dus la spitalul din Albano Laziale, de lângă Roma. Când au tras, la morgă, targa de la congelator, am văzut tragedia. Capul lui Costică era negru și nu mai avea ochi. Avea două bucăți de vată în loc de ochi. Era dezbrăcat. Avocatul italian mi-a spus că-l îmbracă și că-l trimit acasă.

M-au dus la procuratură, la tribunal, la biroul avocatului, și am semnat acte. Eu nu știu ce am semnat. La trei zile după ce am ajuns eu acasă, a venit și Costică, în sicriu. Părintele Teofan mă învățase să mă rog și să nu semnez actele, ci să mă duc la Ambasada Română. Eu nu l-am ascultat. Nu mai știam ce era cu mine. Italienii s-au spălat pe mâini de crimă. Costică era mort de pe 25 martie, de la Buna Vestire, și a ajuns acasă pe 9 mai. Sicriul era plumbuit. L-am îngropat așa, fără să-l văd pe Costică. Când l-am întrebat pe părintele Teofan, mi-a spus: «E în pielea goală în sicriu. Așa l-au pus, dar să nu-l mai dezgropi». L-am întrebat pe părintele Teofan: unde este băiatul meu, în iad? «Nu, că nu a făcut alte păcate mari, în afară de a fura. Avea 12 ani», mi-a răspuns. Am trăit în lipsuri mari. Costică vedea alți copii cum trăiesc și cum trăim noi. Așa a crezut el că ne schimbă soarta, cu furatul”, își încheie povestea Camelia Fotache.

După moartea copilului, ea a primit ca despăgubire de la statul italian o sumă importantă de bani. “A fost pentru prima dată când am avut bani, bani veniți cu durere și lacrimi, care nu mai aveau valoare pentru mine. Dar Costică și-a împlinit visul. Ne-a ajutat așa, prin chinul și moartea lui, să ne punem centrală, să ne facem acoperișul, să ne schimbăm ușa ruptă, să ne punem geamuri, că n-aveam nimic”.

Camelia Fotache recunoaște că a supraviețuit sărăciei, bolilor, durerii îngrozitoare de a-și fi pierdut fiul ucis în bătaie datorită părintelui Teofan. Încă o mărturie despre harul și iubirea mare a părintelui Teofan Merlă pentru oameni.

Mihaela Manu

Astăzi, Camelia Fotache ne aduce o poveste cutremurătoare. Și-a pierdut fiul cel mai mare în Italia, exact cum o prevenise părintele Teofan Merlă, de loc din Tătărăni de Vaslui, fosta alinare a oamenilor acestor locuri. Ajunsă la morga din Albano Laziale, la 20 de kilometri de Roma, ea a descoperit uluită că fiul său avea capul înnegrit și fără ochi. “Părintele Teofan a știut ce se va întâmpla. I-a spus chiar lui, cu doi ani înainte de tragedie: «Să te lași de furat, că or să te bată cu picioarele în cap de-or să-ți sară ochii, iar mama n-o să…

Review Overview

User Rating: 4.4 ( 1 votes)
error: Content is protected !!
%d blogeri au apreciat: