Google+
Home » Sport » Cum a invadat Vasluiul Călărașiul

Cum a invadat Vasluiul Călărașiul

Cătălin STRIBLEA

 Sala Sporturilor de la Vaslui era ca un frigider mare, cu tribună pe o parte. Spun frigider pentru că pereții sălii dădeau afară, fără să fie protejați de vreun culoar, iar din tavanul șubrezit curgea mereu apă. Cum mi-am petrecut toată copilăria și adolescența acolo, pot să spun cu mâna pe inimă că niciodată nu s-a dat căldură în sală. Oricum era inutil. Mastodontul  nu putea fi încălzit decât atunci când sala se umplea de oameni. Și atunci podeaua devenea umedă de la condens.

Dar sala asta era plină, căci la două săptămâni juca acolo Moldosinul, echipa de handbal a orașului. Vasluiul a ținut mult timp echipe de fotbal, dar mai toate au avut nevoie de talent „din import”. În schimb, handbalul a fost la el acasă. Mai bine de zece ani în B, echipa a fost o forță. Apoi ne-am văzut visul cu ochii: am intrat în A, în ‘92.

În handbal, au fost anii noștri cei mai frumoși. Nicio echipă mare nu a plecat de acolo nebătută: Steaua, Dinamo, Minaur, Săvinești. Se spune că echipele mari se cunosc, dacă le ții minte componența. Iar eu știu și acum: în poartă Vasile Stănescu, extremă stânga Gabi Cozma, extremă dreaptă Lilian Cosma, inter stânga Gabi Grădinaru, inter dreapta Leonard Bibirig, coordonator  Adi Gavrilă, pivot Gabi Mardare. Pe bancă au fost, pe rând, Paul Popescu, Liviu Gugleș, Virgil Bedicov și Laurențiu Cozma.

Cu excepția lui «Bibi», care a devenit apoi unul dintre jucătorii români de povestit în istorie, nu au fost dintre cei mai mari. Dar au fost eroii noștri, cei lângă care am crescut și ne-au alimentat visele. Și asta face uneori mai mult decât toate vedetele văzute la tv.

Una dintre puținele noastre bucurii

Moldosinul s-a săvârșit în poveste odată cu epoca din care a apărut. Când combinatul de fibre sintetice care-l susținea a picat, și echipa s-a dus. Acum 15 ani. E adevărat, și noi, copiii de lângă ei, plecaserăm pe drumul nostru deja.

Așa că acum, când Moldosinul are o urmașă, HC Vaslui, nu am așteptat să mi se spună de două ori să vin în tribună la „meciul revenirii” de la Călărași. “Bibi» a trecut din teren pe bancă, Liviu Gugleș și Laurențiu Cozma i-au fost alături, ca pe vremuri. În teren au fost Sandu Iacob, Țuțu, frații Ignat și Pralea, între alții.

Când eram la juniori, Sandu era la Bacău, inter dreapta. Eu eram adversarul lui direct – era bun rău, de atunci. Cred că am jucat de 50 de ori unul împotriva altuia. Ne-am împărțit medaliile copilăriei, când unul, când altul. Eu m-am lăsat căci nu eram cel mai bun. Dar el e mare, mare!

Iar în tribună au fost toți ai mei. George Safir, coleg de liceu, acum sponsorul echipei, cu toată familia. Doamna Posteucă, unul dintre profesorii mei de sport, colegii de la handbal, cu uriașul Sorin ”Guță” Aprodu în frunte (cred că e singurul care-mi știe porecla), susținătorii noi și vechi. Aproape o sută de oameni am luat drumul Călărașiului. Am cântat și am strigat ca în copilărie și am văzut meciul în picioare.

Apoi, la sfârșit, am năvălit pe teren ca la marile finale, să facem hore, fotografii și să ne îmbrățișăm. Nicio ligă a campionilor nu cred să ne fi adus atâta bucurie, căci într-un fel noi ne-am trăit o frântură dintr-un vis. Când eram împreună mai tineri și mai puternici. Și când nicio înfrângere nu era posibilă.

Scriu aceste rânduri și cu un alt gând. Orașelor mici le e dat să trăiască puține bucurii. Puține lucruri le scot din anonimat și le construiesc mândria locală. Nu avem teatre sau săli de concert. La Vaslui, fotbalul se stinge. Handbalul vine tocmai la timp să umple un gol. Și să reia de fapt o tradiție.  HC Vaslui face 40 de ani. 40 de ani în care am venit în sala aia frigider cu prieteni, familii, iar uneori și cu fanfara, să trăim ”frumoasele noastre duminici”.

Cătălin STRIBLEA  Sala Sporturilor de la Vaslui era ca un frigider mare, cu tribună pe o parte. Spun frigider pentru că pereții sălii dădeau afară, fără să fie protejați de vreun culoar, iar din tavanul șubrezit curgea mereu apă. Cum mi-am petrecut toată copilăria și adolescența acolo, pot să spun cu mâna pe inimă că niciodată nu s-a dat căldură în sală. Oricum era inutil. Mastodontul  nu putea fi încălzit decât atunci când sala se umplea de oameni. Și atunci podeaua devenea umedă de la condens. Dar sala asta era plină, căci la două săptămâni juca acolo Moldosinul, echipa de…

Review Overview

User Rating: Be the first one !

About Mihai Vasile

%d blogeri au apreciat: