August, între revederi fericite și despărțiri amare

Cornelia Harapcea este unul dintre bârlădenii pentru care august e luna extazului, dar și a agoniei, ambele prilejuite de mult așteptata vacanță lângă cei dragi. Cornelia a reușit să-și construiască o viață de invidiat în Germania, acolo unde a ajuns cu 12 ani în urmă, căutându-se pe sine.

S-a dus luna august și odată cu ea, au plecat de unde au venit sute de bârlădeni. Sunt cei care, în urmă cu o lună au reinvadat orașul, înviorându-l și făcându-l fericit. August e luna în care românii care muncesc „afară” se întorc acasă, entuziaști și plini de viață, împrăștiind cadouri în stânga și în dreapta, umplându-și, în schimb, bateriile pentru anul de muncă ce urmează.

La ora aceasta, Cornelia a aterizat deja pe aeroportul din Frankfurt, urmând să se îndrepte spre Oberursel, un orășel în care locuiește de numai un an și care, deși mic – cca 40.000 de locuitori – este curat și frumos, așa cum sunt mai toate așezările din Germania.

Până să se mute în micuța urbe nemțească, a locuit, timp de 11 ani, în Frankfurt, într-o zonă centrală, dar zgomotul și aglomerația au alungat-o în regiunea Taunus, unde bârlădeanca are parte din belșug de liniște, aer curat, de munții din zonă care, deși nu sunt extrem de înalți îi oferă protecție și siguranță.

A ajuns pe aeroport încărcată de bagaje, la fel de multe ca atunci când a venit. Cu o deosebire: atunci erau pline cu cadouri pentru cei dragi, iar acum sunt burdușite cu bunătăți împachetate cu grijă de mama ei. De mama căreia Cornelia îi duce dorul constant cât timp e acolo, printre străini. De mama care și-a împachetat, odată cu bunătățile, bucăți de suflet pe care copilul ei le va descoperi acolo, departe de casă.

Povestea Corneliei e mult diferită de a multora dintre cei care au plecat din România pentru un rost în viață. În primul rând, ea nu a plecat pentru „un rost în viață”. Nu în sensul strict financiar la care conduce această expresie. În 2002, atunci când s-a urcat speriată, dar hotărâtă, la bordul avionului care o ducea în Germania, ea lăsa în urmă o slujbă de bugetar care, deși nu era plătită decât cu circa 70 de euro, era totuși un serviciu comod și sigur. Cornelia știa acest lucru, dar nu se împăca deloc cu ideea. Voia mai mult, pentru că știa că poate mai mult. Fără a fi deloc un spirit aventurier, se vedea trecând peste obstacole, învingând îndoieli și demolând semne de întrebare. Se vedea… nici ea nu știe exact ce și unde, dar oricum, altceva. Mai sus, mai departe, mai altfel!

După 12 ani, viața a Corneliei e un exemplu de succes, nu atât prin finalitatea ei de moment – pe care Cornelia e oricând pregătită să o îmbunătățească, să o modifice, cât pentru traseul frumos, demn, corect pe care l-a străbătut. Traseu care n-a fost lipsit de greutăți, de nesiguranță, de renunțări și chiar de scurte clipe de abandonare.

În dialogul care urmează, descoperim cum Cornelia Anca Harapcea, o fată obișnuită din Bârlad, a reușit prin forțele ei proprii să răzbească în Germania, o țară exigentă și plină de „mofturi”, în niște ani în care europenii nu au fost extrem de amabili cu românii. Citiți o poveste interesantă în care o româncă a trebuit să învețe o limbă spre a se face înteleasă în alta, în care nu a dat înapoi de la a spăla scări de bloc pentru a-și finanța școala la care visa.

– Știi cum se zice: ai lăsat serviciu bun, ca să pleci de nebun. Cum ai reușit să înfrunți mentalitatea asta și să pleci printre străini?

– Voiam sa fiu pe picioarele mele, să-mi demonstrez mie însămi ca sunt capabilă să mă descurc singura. La început mi-a fost așa de greu, încât am avut tentația de câteva ori să mă întorc. Dar nu am renunțat. Dacă aș fi făcut-o, aș fi apărut în fața celorlalți, dar mai ales în fața mea, ca o învinsă. Iar eu mă voiam o învingătoare. Poate părea un clișeu, dar asta simțeam.

– De ce Germania? Erau anii în care românii se îndreptau către țări precum Italia, Spania și chiar Portugalia, acolo unde șansele de a învăța limba rapid erau considerabil mai mari și, de aici, și oportunitățile legate de găsirea rapidă a unei slujbe.

– Nu mi-am făcut astfel de calcule nici măcar o secundă. Singurul motiv pentru care am ales această țară a fost fapul că era unicul loc străin în care aveam pe cineva cunoscut și apropiat, în același timp. Un verișor. Vărul a fost cel care m-a încurajat să vin și la el am și stat o bună perioadă de timp. Dar e adevărat ce spui: dacă aș fi putut alege atunci, cu siguranță alegeam Italia. Mi-ar fi plăcut la nebunie să mă așez acolo. În primii ani, stând în Germania, lucram la visul meu secret de a ajunge în Italia.

– Cum ai reușit să faci față unei limbi așa de dificile precum germana?

– Pai… multă vreme nu am reușit. Nu mă puteam angaja nicăieri pentru că nu cunoșteam boabă de germană. Singura mea șansă de a rezista a fost să lucrez în restaurante italiene, ca barman.

– De ce italiene? Cunoșteai limba italiană?

– Puținul pe care-l știam era oricum mai mult decât cunoștințele de limbă germană. Fără falsă modestie, am realizat de-a lungul anilor că am capacitatea de a învăța ușor alte limbi. De exemplu, o vreme am locuit cu o braziliancă și reușisem să învăț portugheză destul de bine. Acum am mai uitat, însă pot să înțeleg destul de bine. Așa că învățam italiana cu plăcere: printre clienți, cu patronii, prin cântece, prin orice. În plus, patronii italieni erau foarte înțelegători și răbdători. Îmi repetau o regulă valabilă pentru orice situație: nu contează cât de bine sau cât de greu înțeleg din ce mi se spune, important era să le zâmbesc clienților. Dar ăsta a fost doar în primii ani.

„Nu am sperat nicio clipă că o să-mi cadă norocul din cer”

– Ce ai simțit în tot timpul ăsta? Credeai că poți ajunge mai mult de atât, simțeai că e o etapă trecătoare, sau ai avut și sentimentul că rămâi încremenită într-o slujbă de barman, bâjbâind între două limbi străine?

– Am simțit că voi depăși momentul ăsta care, sincer, nu a fost cel mai minunat, dar nici dezastruos. Eram conștientă că nu puteam avea mai mult, decât dacă muncesc mai mult. Nu am sperat nicio clipă că o să-mi cadă norocul din cer, că peste noapte se va ivi o soluție salvatoare care să mă arunce într-o viață roz, ca în filmele siropoase. M-am concentrat întotdeauna pe pasul următor, care nu trebuia să fie uriaș, dar trebuia să fie mai sigur și mai bun decât cel anterior. Trezindu-mă dintr-o dată într-un oraș precum Frankfurt, de 650.000 de locuitori, am avut senzația că sunt un copil mic care învață atunci primii pași, primele cuvinte. De asta spun că mă concentram puternic pe pașii aceștia mici și necesari, nu-mi permiteam vise nebunești. Am trecut prin dificultatea cumpărării unui bilet de transport de la automat, prin împrejurări de importanță minusculă, dar în care mă simțeam pierdută. Asta s-a întâmplat chiar și după ce trecuseră deja trei ani. Atunci am avut singurul moment serios în care am crezut că nu mai am putere să continui.

– Ai vrut să te întorci în România?

– Da, am fost periculos de aproape să fac acest pas, dar din fericire, nimeni din jurul meu nu m-a lăsat. Rude sau prieteni, din Germania și din România, s-au străduit mult să mă conștientizeze. Inclusiv italienii pentru care lucrasem în toți anii aceia. Am cedat acestor insistențe, în ciuda faptului că mă simțeam obosită și voiam acasă.

– Și a început o nouă etapă în viața ta…

– Din acel moment am început să urc. Eram mai hotărâtă și mai convinsă că voi reuși. Am căutat să închiriez nouă locuință și cred că acesta a fost momentul în care am realizat că dacă vreau cu adevărat să-mi fac un trai bun în Germania, atunci va trebui să învăț limba germană. Era timpul să renunț la soluții de compromis, care nu-mi permiteau să evoluez. Așa că, deși m-am întors la restaurantul italian, m-am înscris la o școală de limbă germană. Acolo există așa ceva, pentru străinii care vor să învețe limba. În momentul de față, legislația UE este modificată. Pentru străinii care se stabilesc în Germania există un curs – se numește curs de integrare, în care imigranții învață limba pe cheltuiala statului. E adevărat, la acest curs nu înveți limba la un nivel avansat, ci ești familiarizat cu noțiuni uzuale, pe baza cărora să te descurci în viața cotidiană.

– Și care ție, în lipsa unei metode de predare specializată, ți-a luat câțiva ani

– Exact. Mie nu mi-a scos nimeni în față un curs gratuit de limbă. Nu exista pe atunci o asemenea oportunitate. E important, însă, că am putut să plătesc din buzunarul meu și am reușit să urmez o asemenea școală, în cele din urmă. Școala ar fi trebuit să dureze șase luni, însă mie mi-au fost necesare doar trei luni. Nu eram chiar novice, în anii cât stătusem acolo învățasem și eu câte ceva. E o limbă foarte grea, cu reguli gramaticale mult diferite de cele ale limbii române.

„Mama, am terminat școala cu nota 1!”

– Iar școala de limbă ți-a dat un nou avânt, noi idei…

– Și curajul de noi proiecții. Am prins curaj să vreau să o iau din loc. Peste alți câțiva ani, în 2010, m-am decis că e timpul să mă specializez într-o meserie. În Germania, fără o calificare, nu ai șanse de reușită decât ca angajat în restaurante, ca menajeră, în posturi de curățenie, în munci necalificate. Iar eu nu mai voiam asta. Așa că am ales cosmetica.

– De ce cosmetică?

– Îmi place. Ca femeie, un asemenea domeniu nu poate fi decât atractiv. Mai ales că nu îmi este străin, fiindcă sora mea deține un salon de coafură și cosmetică în Bârlad, așa încât eram familiarizată cu multe aspecte ale acestei meserii. Un alt motiv a fost acela că această specializare avea durată relativ scurtă, de doar un an. A fost un adevărat bonus pentru mine, deoarece eu munceam în paralel. Nu era ca la mama acasă unde îți permiți să te duci la școală și să te întorci acasă unde ți se dă totul de-a gata. Eu trebuia să muncesc, să-mi plătesc cursurile, chiria, mâncarea. Am ajuns la concluzia că muncind în restaurant în continuare, nu voi reuși să fac față cheltuielilor pe care le necesita școala de cosmetică. Cu ajutorul unei prietene mi-am deschis o firmă e curățenie. Ea mi-a mijlocit obținerea unor contracte și am ajuns să fac curățenie la birouri și câteva scări de bloc. Cu mâinile mele. Cei de acasă nu au fost prea încântați și nici nu au crezut că sunt în stare. M-am ambiționat să le demonstrez că pot să fac și asta. Timp de un an și jumătate nu m-am lăsat, cu toate că a fost cumplit de greu. Nu aveam de ales, deoarece în restaurant ar fi trebuit să muncesc de dimineață până seară. Aici îmi permiteam să și câștig și să am și timp de școală.

– Ți-a fost suficient cursul de limbă pentru a face față unei școli?

– La început așa am crezut, dar s-a dovedit că mă înșelam. La prima oră de anatomie n-am înțeles nimic. Mă tot întrebam: ce caut eu aici? Norocul meu a fost, în mod neașteptat, faptul că profesoara era româncă. Era un geniu femeia asta. Era medic de profresie, iar la școală preda anatomie și igienă. Știa vreo opt limbi și avea răspunsuri pentru orice întrebare, indiferent de domeniu. Era nevoie de asemenea profesori într-o asemenea specializare, căci școala de cosmetică, deși mai scurtă față de alte școli de formare profesională, a fost o școală extrem de serioasă. Am învățat chimie, fizică, anatomie, igienă, totul într-un mod temeinic. Cu nemții nu te joci. La final, am dat examen scris și oral. Am fabsolvit cu nota 1, care, în Germania este nota maximă. Ai mei nu știau asta și când i-am sunat plină de bucurie ca să le dau vestea că am terminat școala cu nota 1 au crezut că fata lor a luat-o razna de tot.

– Ce ai învățat tu la școala asta?

– Masaj corporal, manichiură, pedichiură, tratamente faciale. Pentru oricare din aceste activități, nemții își cer să cunoști perfect cum funcționează corpul uman, cum funcționează fiecare celulă vie. Ulterior a trebuit să fac practică, m-am angajat timp de vreun an și jumătate într-un salon, dar am realizat repede că nu pot da înainte, pentru că într-un salon mic, veniturile sunt la fel de mici. Nu eram mulțumită așa că mi-am luat un nou avânt și am închiriat un spațiu în cabinetul unui medic dermatolog. Îmi furniza și ea clienți, dar nu suficienți cât să pot trăi decent. Așa că m-am apucat să trimit CV-uri, vreo 60 în total, pentru o slujbă part-time. Recent, în urma unui asemenea CV am fost angajată la Western Union, compania mamă. Culmea, de data asta cea care m-a ajutat a fost tocmai limba mea maternă. A fost pentru prima dată când faptul că sunt româncă mi-a fost de folos în Germania. Western Union are foarte mulți clienți români acolo – peste 60% – așa că nu au stat pe gânduri atunci când au primit CV-ul meu.

Fericirea are numele Atilla

– Știu că de patru ani viața ta a devenit și mai frumoasă pentru că ți-ai întâlnit jumătatea.

– Pe Atilla, care este de religie musulmană, l-am cunoscut când încă lucram în restaurantul italian, acolo unde el venea să mănânce la prânz. Știu că era campionatul mondial, meciul Spania – Germania, eu eram de serviciu seara. Nu era multă lume în restaurant. Am zis ceva în românește și a remarcat că sunt străină. Am intrat în vorbă, am făcut schimb de numere de telefon și așa a început povestea noastră.

– Religia diferită este pentru multe culpluri un impediment.

– Pentru noi nu. Nu ne-a creat niciodată probleme, nu ne preocupă în mod excesiv, deoarece Atilla nu este un musulman prea religios. Dimpotrivă. Este născut în Istambul, a avut parte de o educație mai lejeră, pentru familia lui nu contează prea mult nici măcar portul tradițional. Sunt o familie modernă, de artiști, citită, cultivată. El a urmat o școală nemțească în Istambul, școlile de limbi străine fiind cele mai bune în Turcia. În Germania a ajuns la vârsta de 20 de ani, după ce a terminat liceul, fiindcă dorea să urmeze facultatea acolo. A urmat facultatea din Nuremberg și și-a finanțat-o singur, muncind în diverse locuri. Acum lucrează la Bursa din Germania.

A renunța la religia ta în numele iubirii înseamnă trădare

– Cum funcționează o relație între un musulman și o creștină?

– El este o persoană civilizată, educată, îmi respectă religia. Casa noastră e plină de icoane creștine pentru care el însuși a bătut cuie în pereți. Nu are nicio problema. Atilla își pierde respectul pentru persoanele care renunță la religia în care s-au născut pentru cea a partenerului, în numele iubirii. Asta nu e o dovadă de iubire. Consideră că o astfel de persoană nu merită încredere, căci cineva care își trădează religia în care s-a născut va fi capabilă să trădeze orice și pe oricine. Așa că nu s-a pus niciodată problema ca vreunul dintre noi să renunțe la religia lui.

– Cum va fi atunci când va apărea un copil?

– Am discutat și problema asta și am căzut de acord că îl vom creștina, dar îl vom crește în spiritul ambelor tradiții. Mai cu seamă că Atilla iubește sărbătorile creștine și le sărbătorește alături de mine. Trei ani la rând am făcut Paștele în România. S-a distrat foarte tare vopsind ouă și frământând cozonac.

– Cum sărbătorește Crăciunul musulmanul Atilla?

– Dacă Paștele îl trăiește și sub aspect culinar, de Crăciun e ceva mai rezervat. A mâncat și carne de porc, dar nefiind învățat cu ea nu îi place foarte tare. E o regulă să primesc mereu pachet de Crăciun de acasă. Chiar dacă eu spun că nu vreau, mama tot se chinuie să facă cârnați, caltaboși, turte cu nucă. Ea spune că nu poate mânca dacă știe că nu mănănc și eu. De obicei, trimite mult prea mult și eu o împart cu prietenii de aici. Îi invit la masă si se manancă numai mâcare românească.

– Ești pregătită pentru un nou an de muncă departe de ai tăi?

– Vizitele mele acasă sunt cele mai frumoase momente din an. Încerc să mă bucur de fiecare secundă. Mă trezesc foarte de dimineață numai și numai să văd niște flori pe care le are mama și care se deschid doar dimineața și se închid la prânz. Nu știu cum se cheamă. Sunt albastre. Dar cel mai greu moment e acela când trebuie sa-mi iau la revedere de la părinții mei. Mi se rupe sufletul în mine. Mama plânge mereu. De câțiva ani, le sărut mâna înainte de a pleacă, deși ei încearcă să și-o tragă înapoi. Plâng și eu, dar numai după ce ei nu mă mai văd. Îmi ștreg lacrimile și mă rog la Dumnezeu să mai facă o minune ca și data viitoare ai mei să mă poată întîmpina cu aceeiași bucurie și dragoste ca întotdeauna.

A consemnat Simona MIHĂILĂ