Est News Cel mai citit ziar din Vaslui
Unul dintre cei mai longevivi directori din județul Vaslui, Nicuță Marcu, șeful Oficiului Județean de Poștă Vaslui, crede că ar fi trebuit păstrată și astăzi o parte din moștenirea pe care Partidul Comunist ne-a lăsat-o. Chiar dacă nu a fost niciodată membru de partid și nu este nici în ziua de astăzi, Nicuță Marcu, se declară un comunist convins. Acum, privind în urmă, el consideră că o mare greșeală care s-a făcut, după 1989, a fost, în primul rând, deprofesionalizarea instituțiilor statului și angajarea “lipitorilor de afișe” în funcții de conducere.
– Cine este, de fapt, Nicuță Marcu, actualul director al Oficiului Județean de Poștă Vaslui?
– M-am născut la 12 ianuarie 1951, la Vutcani. Școala primară am făcut-o la Vutcani, apoi am urmat apoi Liceul Național “Mihail Sadoveanu” din Iași, pe care l-am absolvit în 1970. Tot la capitolul școală trebuie să mai spun și faptul că, din 1978, am urmat cursurile Facultății de drept. În 1975, când eram în studentție, m-am căsătorit cu Elena, femeia care mi-a fost alături o viață, fostă învățătoare la Școala nr. 9 din Vaslui, iar acum pensionară. Am avut o viață frumoasă și plină de lucruri bune și mai puțin bune, ca orice om. După ce am terminat cu școala, am fost profesor suplinitor la Vutcani. Am predat muzica. Mă și pricepeam la muzică. Din clasa a doua am cântat la vioară și chiar am făcut parte din Orchestra de la Vutcani. Preotul de atunci din sat m-a învățat pe mine și pe câțiva copii din sat și spunea ca am talent. Am fost apoi, cum erau vremurile pe atunci, în armată. În timp ce am fost student, am și lucrat pentru că vremurile așa erau pe atunci. Așa că, în 1972 m-am angajat la Poșta Română, unde am avut cam 18 funcții, de la poștaș, la șef de oficiu și director din 1998. Dacă stau bine și mă gândesc, cred că sunt cel mai longeviv șef de unitate din județul Vaslui. Într-o carieră de 44 de ani de muncă, am trecut și prin bune și prin rele. Am trăit tot felul de organizări, reorganizări și disponibilizări ale Poștei. Această perioadă m-a marcat pentru că i-am cunoscut pe toți cei care au fost angajați aici. Și îi știam și cu bune și cu rele, fiecare cu ce probleme avea. E dureros să te uiți în ochii omului atunci când trebuie să-i disponibilizezi. Dai afară un om despre care știi totul și îți aduci aminte ce îi citeai în ochi atunci când l-ai angajat. S-a bătut monedă pe reorganizare și ceea ce s-a reușit, de fapt, a fost să se aleagă praful de toate. Asta s-a întâmplat în multe instituții din țara asta.
– Cum e cu povestea intrării dumneavoastră în Partidul Comunist, mai ales că mulți știu că ați încercat ani de-a rândul, dar nu ați mai reușit să deveniți membru?
– Sunt printre puținii oameni din Vaslui care au vrut să intre în Partidul Comunist și nu au reușit. De fapt, eu mai știu încă doi și cam atât. Aveam rude în străinătate, eram funcționar și tata fusese în ilegalitate. De aceea nu m-au primit. Până la urmă, m-au chemat să-mi dea carnetul chiar în ziua în care a început Revoluția și au început să tragă cu mitralierele. L-am luat și am fugit acasă, iar carnetul și acum îl am. Eu, unul, l-am păstrat. Ani la rând am încercat să devin membru de partid, dar degeaba. Îmi spuneau că trebuie să fac o faptă eriocă. Și mi-am dat silința pentru asta, dar degeaba. Participam la toate manifestările care se făceau atunci. La un moment dat, chiar i-am întrebat dacă trebuie să bat vreun milițian sau să dau foc la vreo biserică ceva să considere că am făcut o faptă eroică. Așa că nu am fost membru de partid nici înainte de 1989 și nu sunt membru de partid nici acum. Singura politică pe care o mai fac acum e politica Poștei, a instituției pentru care mi-am dedicat viața. Începeam programul aici la ora 5.30 dimineața și îl încheiam la 6 seara. Până la urmă, pot spune că o viață de om am trăit-o aici.
– Între trecut și prezent, există regrete? Și dacă da, care ar fi acestea?
– Regrete există în viața mea, nu pot spune că nu. Sunt regrete legate de faptul că tot ceea ce a fost bun în țara asta s-a distrus. A dispărut solidaritatea și omenia dintre oameni și s-a depopulat țara. Mergi acum la sate și observi că au rămas acolo doar leneșii și bețivii. Oamenii buni, adevărații meseriași, au plecat peste hotare la muncă și au rămas acasă mulți leneși și oameni fără căpătâi. De exemplu Mobila. Unde sunt acei sculptori, buni meseriași, formați acolo și despre care acum nimeni nu mai știe nimic. Erau artiști. Făceau adevărate opera de artă de care s-a ales praful. Dacă vă uitați în jur, veți constata că au dispărut rădăcinile și fibra biologică a neamului românesc. A venit Revoluția care, trebuie să spunem, a adus multe lucruri bune în viața noastră, dar s-a și distrus mult. Mult din ceea ce ar fi trebuit păstrat, din ceea ce era bun. Acum asistăm la o deprofesionalizare a instituțiilor ca urmare a politizării excesive. Eu sunt de părere că fiecare instituție are nevoie de un grup de profesioniști care știu ce trebuie și cum trebuie făcut și, din păcate, aceștia sunt îndepărtați ușor-ușor și în frunte apar lipitorii de afișe cu pretenții nejustificate. E ca și cum cineva se vrea episcop fără să fi călcat vreodată într-o biserică. Poșta Română a rămas, deocamdată, printre puținele instituții care încă mai funcționează bine și care a rămas, până acum, întreagă. Dar cine știe ce ne mai așteaptă?! Am văzut că deprofesionalizarea instituțiilor, sub masca marilor privatizări, a făcut, de fapt, praf munca oamenilor de peste 50 de ani, pentru că oamenii au muncit pentru tot ce s-a distrus în țara asta.
– Vă apropiați de vârsta pensionării. Cu ce planuri și ce gânduri?
– Așa este. Nu mai am mult până la pensie. Dacă stau bine și mă gândesc, doar un an și jumătate mă desparte de această nouă etapă a vieții mele. Am căutat ca toată viața să nu greșesc în fața lui Dumnezeu. Și nici nu am făcut rău la nimeni și de aceea cred că nici nu am dușmani. Din contra, de fiecare dată când am putut, am ajutat pe fiecare. Nu sunt și nici nu mi-am dorit să fiu un om bogat. Bogăția mea este familia, soția, cei trei copii ai mei și acum și cei trei nepoți, care mi-s tare dragi. Sunt vutcănean get-beget. Un lucru de care sunt mândru. Mai ales că, la viața mea, am iubit o singură femeie, mi-am iubit copiii, mi-am iubit părinții și mi-am iubit și-mi iubesc în continuare satul natal și meseria. Peste un an și jumătate voi ieși la pensie și atunci vreau să mă retrag la casa mea, unde am o grădină, o livadă și o curte cu 1.000 de trandafiri. Vreau să mă îngrijesc de nepoți și intenționez să mă lipesc de un ziar local. Sunt în stare să scriu lucruri de folos. Am deja sute de articole publicate în ziarele Poștei și în presa locală. Și dacă mă țin puterile și voi avea posibilitatea, vreau să ajung în Israel, la Muntele Sfânt. Apoi, am început să scriu o cărticică pe care am intitulat-o “O singură iubire” și pe care vreau să o termin.
