Notarul acordeonist

Unul dintre cei mai vechi notari din Bârlad, Dorin Blănaru, are o pasiune cel puțin neobișnuită pentru cineva care-și petrece cea mai mare parte a timpului printre articole de lege: acordeonul. Între 1983-1990 a fost secretarul Primăriei Bârlad, între 1990 și 1995 a ocupat funcția de șef al Notariatului Local de Stat Bârlad, iar din 1995 este un binecunoscut notar public bârlădean. A împlinit de curând 70 de ani și Dorin Blănaru a rămas la fel de preocupat de profesia sa. N-a uitat, în schimb de prima sa dragoste, acordeonul. Ne-a povestit despre hobby-ul său într-un interviu acordat ziarului nostru.

– Au trecut 65 de ani de când ați fost fascinat pentru prima oară de acordeon și de sunetele unice pe care acest instrument le produce, rezultând o muzică foarte agreabilă. I-ați rămas fidel o viață întreagă. Cum s-a întâmplat?

– Povestea începe cu zeci de ani în urmă. Aveam doar 5 ani și țin minte că mama ne-a luat la o nuntă. Din momentul în care am văzut cum cânta un acordeonist, între mine și acest minunat instrument s-a realizat o legătură care rezistă și astăzi. Nu mi-am luat toată noaptea ochii de pe clapele instrumentului și de atunci mi-am dorit să-mi cumpăr cu orice preț un acordeon dar și să cânt la pian.

– Vi s-a îndeplinit visul, se pare…

– Da, dar mult mai târziu. Am început în 1962 școala Populară de Artă – secția acordeon, cu regretatul profesor Mencicov. Nu am făcut decât trei luni pentru că am plecat în producție și mai apoi am plecat din Bârlad. Cursurile școlii ar fi durat 2 ani, însă în cele 3 luni am fost foarte silitor și am învățat singur să cânt diferite partituri, valsuri, tangouri, care erau atunci la modă.

– Viața v-a readus la Bârlad, unde, pentru o scurtă perioadă ați lucrat la Rulmenți ca muncitor.

– Așa este. Am absolvit o școală profesională și am lucrat în fabrica-gigant de atunci. Din primul meu salariu, mi-am cumpărat un acordeon – „Serenada” cu care am început să cânt tot învățând de unul singur, am fost autodidact. În 1963 am fost încadrat la Locul Babei, comuna Bogdana. Acolo am predat mai multe discipline, printre care și muzica. Exista un cor care se întrunea vinerea. Eu profitam de moment și mergeam să cânt cu acordeonul. Cântam atât de bine încât elevii nu voiau să plece acasă. Le plăcea, probabil, cum mânuiam clapele. Am predat ca învățător suplinitor, mai târziu, în satul Fântâna Blănarului (ce coincidență!), tot în comuna Bogdana. Făceam ore simultan cu toate clasele primare pentru că nu erau decât 9 elevi. La fel s-a întâmplat și acolo. Le cântam la ore și copiii erau de-a dreptul încântați de sunetele scoase de acordeonul meu.

– Ați ajuns să cântați într-o orchestră cât de mică?

– În 1964 am fost încorporat în armată. Am fost repartizat în Timișoara, la o unitate de tancuri. După trei luni de armată, am fost cooptat de Statul Major ca furier și am fost încadrat în orchestra unității militare. Aveam un acordeon care se stricase între timp. L-am reparat dar tot nu suna cum aș fi vrut eu. Avea 80 de bași. L-am vândut.

– Ați cântat mereu la acordeon de atunci?

– Nu. L-am abandonat o perioadă de 24 de ani.

– Nu v-a fost dor?

– Ba da. Dar, vedeți, între timp, m-am căsătorit, am avut patru copii și în vâltoarea vieții am lăsat acordeonul pe locul doi. Nu înseamnă că l-am uitat. În 1950, pe când eram șeful Cancelariei Consiliului Popular Vaslui, m-am înscris la cursuri de pian la Casa de Cultură. Am urmat timp de trei luni cursurile, după care, din lipsă de timp, am renunțat. După Revoluție, în 1989 am redevenit nedespărțit de acordeon. Mi-aduc aminte că atunci mi-am cumpărat trei acordeoane de la Consignație, la prețuri destul de mici, și le-am reparat imediat. Am exersat, am făcut progrese, tot de unul singur. Ceva mai târziu, le-am vândut și mi-am cumpărat altele noi. Unul cu 80 de bași și altul cu 120 de bași, marca Rolland. Îmi place sunetul lui și îmi place să cânt melodii de petrecere sau muzică populară. Am trecut prin multe. Viața este imprevizibilă. Am avut și necazuri și bucurii, am avut și probleme cu sănătatea, dar acordeonul a fost prietenul meu de nădejde, care a reușit de fiecare dată să-mi dea puterea să merg mai departe. Poate fiecare dintre noi are o pasiune. Mie îmi place să cânt la acordeon. Zilnic mă delectez cu armoniile celor două acordeoane Parrot pe care le am, unul de 80 de bași și altul de 120 de bași. Este un instrument universal, are armonia unui întreg ansamblu muzical. E fascinant…

A consemnat Mihaela NICULESCU