Google+
Home » Social » Poveste de Crăciun

Poveste de Crăciun

*Viața Lisavetei Vlaicu, o bătrînă venită în Bârlad din Rusia, a fost aidoma filelor de basm. A ajuns în orfelinat la vârsta de 5 ani, după ce părinții au murit, și a petrecut aici cei mai nefericiți patru ani din viața ei: frig, foame, pedepse, urgisire, răutate. Un Crăciun de poveste a scos-o din acest iad și i-a dăruit tot ce-și poate dori mai mult pe lume un copil – căldură sufletească și ocrotire. Citiți o poveste adevărată, emoționantă care e o dovadă în plus că speranța nu trebuie să ne părăsească niciodată și că fericirea stă în lucrurile simple.

Simona MIHĂILĂ

Lisaveta Vlaicu s-a născut în Rusia. Acolo unde zăpezile întrec orice închipuire: albe, dense și strălucitoare. Așa cum a fost copilăria ei după ce a plecat din orfelinatul cenușiu care i-a marcat primii ani ai vieții.

Trupul împuținat i se gârbovește cuprins ca de frig sub povara acelor amintiri. Privește dincolo de fereastră cu ochii vii și plini de lumină, căutând să scoată dintre ele Crăciunul care a salvat-o. A fost greu să o facem să vorbească. Amintirea ei e ca o comoară. Ca o sticlă de vin vechi, prăfuită de timp și de neatingere, căreia însuși colbul îi imprimă valoarea.

Aveam nouă ani atunci. Eram timidă, fricoasă. Nu aveam pretenții prea mari sau vise nebunești. De patru ani, de când fusesem adusă în orfelinat nu cunoscusem bucuria de a râde în voie, de a mânca pe săturate sau de a dormi după nevoie. Totul era controlat, cântărit.

Trăia împreună cu 250 de copii, orfani ca și ea, într-o clădire curată, dar umedă și întunecoasă. Pereții erau pustii. Doar pe alocuri erau atârnate tablouri cu peisaje triste, lipsite de viață. Aveau dormitoare sărăcăcioase, în care nu existau decât pătuțurile lor supraetajate.

Numai în biroul directoarei era cald. Acolo intrai rar și numai ca să fii pedepsit. Pentru orice puteai fi pedepsit. Chiar și din cauză că ai plâns prea tare atunci când supraveghetoarea te-a plesnit cu bățul peste degete fiindcă nu ai întins bine cearșaful de pat”.

Doamna Lisaveta tace îndelung. În odaia cu măsuță rotundă acoperită cu mileu croșetat de mână, unde stăm de vorbă, se aude doar tic-tac-ul ceasului cu cadran îngălbenit. Pe pereți sunt înrămate puzderie de poze alb-negru. Unele o înfățișează când era fetiță, dar cele mai multe o arată femeie matură între elevi. Sunt generațiile pe care le-a învățat și educat. Se vede că se simțea bine între ei. A fost un dascăl bun și blând, așa cum și-ar fi dorit și pentru ea, în vremea urgisiților ani de la casa de copii.

Orfelinatul era condus de o femeie dură: „Tremuram când îi zăream uitătura aspră. Ne spunea mereu că suntem orfani, că datoria noastră e să fim ascultători, cuminți, să învățăm bine, să muncim. Asta ne spunea și când ajungeam în biroul ei. După care, erai bătut cu bățul peste degete, prânzul îți era luat și întreaga zi nu aveai voie să ieși din dormitor”.

Bătrâna spune că singurul lucru dulce și cald de care își amintește din vremea aceea e ceaiul. E motivul pentru care a rămas băutura ei preferată pentru totdeauna.

Universul secret

Eram ca într-o cușcă. Nu nădăjduiam, pentru că nu avea rost. În schimb visam mult de tot. Mă cufundam într-un univers secret, creat de mine. Aveam acolo tot ce-mi doream: jucării, prieteni, oameni buni, cărți despre vise împlinite. Era minunată oaza aceea de liniște clădită pe frânturi de amintiri de dinainte de a fi adusă în orfelinat”, povestește doamna Lisaveta. Căci a avut parte de o fărâmă de fericire până să ajungă acolo. Doar în primii cinci ani din viața ei, până ca părinții săi buni să ajungă în Cer. Își amintește de atunci camera mică și luminoasă, iarba, mirosul ei, gândacii mici și roșii care se urcau pe copaci. Mai erau acolo florile, soarele, leagănul în care tata îi dădea „viteză”.

Seara mă rugam fierbinte la Dumnezeu (în care credeam în taină) să-mi dea puțin din vremea aceea de pace. Plângeam mult că zilele treceau fără ca Dumnezeul meu să mă asculte”.

Până într-o iarnă, când frigul își făcea loc în pătuțurile și în trupurile lor de copii amărâți. Micuța Lisaveta povestește că era cumplit de tristă. Crescuse, avea 9 ani acum, Universul ei secret nu-i mai era de ajuns, iar în Dumnezeu nu se mai putea încrede. Abia acum, la bătrânețe, privind înapoi, e convinsă că El e cel care i-a întins mâna.

În trecut, copiii se dădeau pe dragoste, nu pe bani

Știu sigur că era într-o joi dimineața și afară era ger. În căminul nostru era ca în mormânt. Fiind fete, nu aveam voie să purtăm pantaloni. Aveam niște sarafane negre și subțiri, peste o cămășuță albă din pânză mai groasă, foarte scorțoasă. La micul-dejun ne-au dat obișnuitele pâine și ceai și ne-am mai încălzit. Iarna, ceaiul era mai bun că era dulce. Vara ni-l dădea neîndulcit”.

Ca niciodată, în sala de mese a intrat directoarea. Tremura de frica de a nu fi făcut ceva „rău”. Sec, le-a anunțat că cinci dintre fetele cu vârste între 7 și 12 ani vor fi adoptate.

«Știți ce înseamnă asta? Înseamnă că veți avea mamă și tată și veți pleca de aici. Numai cine merită e luat, adică cele mai cuminți și mai bune dintre voi»„, își amintește bătrâna vorbele directoarei.

Anii aceea, în ciuda faptului că erau grei, erau altfel. Oamenii care cereau copii de la orfelinate îi doreau, nu-i voiau. E o diferență. Copiii nu se dădeau în schimbul banilor, ca acum. Atunci, se dădeau pe dragoste. Se făceau niște comisii, erau discuții cu părinții adoptivi, dar totul se făcea mult mai rapid decât acum”.

Lisaveta povestește că vorbele directoarei i-au înfipt o săgeată în inimă. Vibra de dorința de a fi printre cei cinci. Oricine ar fi fost părinții ei, îi dorea. Dar vorbele directoarei au lovit-o ca o palmă: „Cinci dintre cele mai…”. Ei nu i se spusese niciodată că ar fi așa.

Am plâns atunci. Mai mult în mine. Altfel, ne era interzis. Săptămânile treceau greu. Într-o zi, directoarea a intrat iarăși în sala de mese. Ne-a înștiințat că vor veni cele cinci familii. Până la prânz a fost mare agitație. Am primit haine curate, ne-am spălat, vorbeam tare. Nimeni nu mai asculta de îngrijitoare”.

Directoarea le-a repetat a mia oară să fie cuminți, să se poarte cuviincios. A ieșit și le-a lăsat într-o liniște deplină. Micuța Lisaveta tremura, iar palmele i se umeziseră. Inima îi bătea nebunește și abia putea respira normal. Ușa s-a deschis și au intrat cinci perechi de tineri. Una avea un băiețel, iar alta era însoțită de o bunicuță.

Oamenii ăia au intrat în vorbă cu noi, ne mângîiau pe cap. Eu zâmbeam. Cred că prostește. Nu știam la cine să mă uit. Ochii îmi fugeau de la o pereche la alta. Nu preferam una anume, dar mă atrăgea bunicuța. Nu văzusem niciodată un om atât de bătrân. Parcă mă liniștea când o priveam. Când a ajuns în dreptul meu, mi s-a tăiat respirația. Bătrâna m-a atins pe obraz și m-a întrebat dacă îmi place aici. Faptul că directoarea nu era de față mi-a dat curaj și am dat iute din cap în semn de <nu>. Femeia mai tânără zâmbea mereu. Avea ochii mari, negri și părul foarte lung. Mi-a pus o mulțime de întrebări. În câteva clipe, a aflat totul despre mine. Au vorbit și cu alți copii. Nu i-am scăpat din ochi. Când vizita s-a încheiat, am fost trimiși în dormitoare”.

Ajunul care a făcut minuni

Glasul doamnei Lisaveta e întrerupt brusc de lătratul câinilor din ogradă și de niște bătăi în poartă. Se ridică domol, greoi și iese. Se întoarce peste câteva minute cu niște bancnote în mână.

lisaveta_craciun1Explică: „Era poștașul. Mi-a adus pensia. O nimica toată. Dacă suferința s-ar plăti în bani… Acum suntem mai mulți bătrâni năpăstuiți, decât erau orfani atunci”.

Deschide șifonierul și bagă banii între niște prosoape frumos orânduite. Închide ușa, coboară peste el un mileu croșetat, îl scutură de o scamă și se așează înapoi pe scaun. Face totul cu atâta încetineală, de parcă ar avea tot timpul din lume. Îi spun asta și râde:

Nu trebuie grabă. Timpul e același pentru toți. Ce ți-e dat se întâmplă, oricum. Așa cum a fost și cu mine”.

Și bătrâna reia povestea. Spune că au trecut zile și nopți. Ningea întruna. A venit Ajunul Crăciunului. Zăpada ajunsese până aproape de ferestrele orfelinatului: „Așa erau altădată Ajunurile. Mai ales acolo, în Rusia. Era frumos afară, dar noi, dincoace de pereți, nu puteam zâmbi. Cu o zi înainte, ni se spusese că cei care au fost «aleși» vor pleca din cămin. Pe la amiază a intrat o îngrijitoare, tot în sala de mese, că acolo ne strângeam cu toții, și a citit niște nume de pe o hârtie. Unul dintre ele era al meu. Nu m-am mai putut mișca. Am fost luată de mână și, în drum spre biroul directoarei, gândul meu a urlat de bucurie. Fusesem aleasă. Am pășit pragul și am întâlnit doi ochi mari, negri. Cei pe care îi așteptam și eu”.

Lisaveta trage aer în piept. În ciuda anilor, emoția nu s-a stins. Se încăpățânează, însă, să nu plângă: „Pășeam către ieșirea din cămin cât de repede puteam. Am urcat într-o mașină și mama mea cea «nouă» m-a așezat pe genunchii ei. Curând, atâta alb, atâția copaci, oameni, case, sate, m-au obosit”.

Mai târziu, când a deschis ochii, fetița a crezut că visează. Pătuțul ei strâmt se transformase acum într-unul mare și cald. De deasupra, o priveau doi ochi mari, negri: „Mă născusem a doua oară, iar noua mea viață începea cu un Crăciun. Pe ușă, odată cu bunicuța de la care am învățat primul colind, au intrat ușoare arome de scorțișoară și vanilie. Așa mirosea Crăciunul altădată. Crăciunurile fericite. Și acela așa a fost”.

Epilog

Astăzi, nici Lisaveta și nici bunicuța ei nu mai sunt. Dar poveștile cu Moș Crăciun, cu săniuțe de cleștar și cu reni fermecați vor dăinui mereu. Țara lui Crăciun, în ciuda anilor care trec, rămâne același ținut de basm, cu brazi bătrâni, înfofoliți în cușme grele de zăpadă, ținut în care minunile devin realitate. Acolo sunt și colindul bunicii, și ieslea micului Iisus, și steaua luminoasă care i-au adus la el pe cei trei magi de la Răsărit. La ceas de seară, în țara lui Crăciun, zeci de luminițe multicolore țâșnesc îndrăznețe din noianul verde crud al bradului.

Iar țara lui Crăciun e fiecare suflet de creștin care nu uită că în Seara Sfântă, Iisus a venit pe lume ca să ne dăruiască. Și nu ne cere în schimb, decât să oferim, la rândul nostru, măcar puțin din ce ne-a dat: iertare și bunătate.

Comments

comments

About Mihai Vasile

%d blogeri au apreciat: