Home / Social / Evreii bârlădeni – stâlpul negustoriei și școala de bun-simț

Evreii bârlădeni – stâlpul negustoriei și școala de bun-simț

Simona MIHĂILĂ

Evreii au fost sufletul comerțului la Bârlad. Nu se poate vorbi de Bârlad, în special de cel de altădată, fără să pomenești de evrei. Ei erau peste tot, dar dominau, mai ales, peisajul negustoresc. Nu degeaba se spune că evreii au negustoria în sânge. Oriunde s-au dus pe acest pământ și-au deschis un magazin, un atelier meșteșugăresc, o prăvălie. Iar cei de la Bârlad nu puteau face excepție.

Însă, nu au strălucit doar prin negoț. Mulți s-au dovedit a fi spirite strălucite, valori culturale și artistice de neegalat. Scriitori precum Virgil Duda, I. Schechter, Leibovici Bernardt, Mircea Gorun, Iulia Deleanu; oameni de știință – Barbu Zaharescu, Martin Bercovici, Marcel Saragea; medici – Mendel Barbălată, Alexandru Zissu, Marcel Wainfeld, Iacob Wainfeld, Herman Fridman; pictori – Siegfried Volfingher, David Solomonovici sunt doar câteva dintre domeniile în care evreii bârlădeni au excelat.

Cu mulți ani în urmă, am avut ocazia rară de a sta de vorbă cu doi dintre evreii autentici ai orașului și printre puținii ultimilor ani: Bernard Ușer și Lazăr Croitoru. Acum ei nu mai sunt și de aceea păstrez cu sfințenie în minte și în suflet interviul pe care mi l-au oferit. Au fost depozitarul unor amintiri, cu atât mai prețioase, cu cât puțini mai sunt cei ce mai pot vorbi despre comunitatea dispărută a evreilor bârlădeni. Le-am promis cititorilor Est News că vom reveni cu povestea fascinantă a acestor oameni discreți, care nu au știut să-și trăiască viața altfel decât luându-și-o în propriile mâini și muncind pe brânci.

Așa cum spuneam, talentul care i-a reprezentat cel mai mult a fost cel negustoresc. Evreii nu făceau doar acel tip de comerț în care, în schimbul unui ban, oferi un produs. Ca toți consângerii săi, evreul bârlădean cunoștea arta de a vinde. Știa cum și când să vorbească, cum să clipească și să zâmbească; evreul simțea ca nimeni altcineva pericolul competiției și căuta să-l contracareze cu tact și pricepere. Deținea secretul care-l făcea pe client să intre tot timpul pe ușa prăvăliei și să-i rămână fidel.

Acel secret care astăzi se câștigă în școli plătite cu bani grei, cu specializări și masterate. Ei nu aveau nici publicitate la TV cu mesaje subliminale, nici strategii de marketing construite de armate de specialiști, care costă o avere, și nici măcar firme pretențioase deasupra ușii de la intrare. Aveau, însă, „acel ceva” care îl făcea pe mușteriu ca, o dată ce le-a călcat pragul, să devină pe veci client fidel. Aveau școala tejghelei în sânge.

Dacă nu îți serveai clientul așa cum trebuie, nu-l aveai. Clar! «Clientul nostru, stăpânul nostru!» nu era doar o simplă vorbă. Era adevărul adevărat! Dacă nu îți păzești mușteriul, nu-ți păzești pâinea. Clientul era stăpânul meseriașului și al negustorului. Iar asta era valabil nu numai pentru evrei, ci pentru toți ceilalți care aveau o afacere. La noi în mahala era un mare comerciant – român, nu evreu – unul dintre cei mai mari din județul Tutova. Îl chema Alecu Iancu. Prăvălia era acolo unde este acum sediul IRE (E.on – n.r.), unde plătim curentul electric. Dacă mă duceam să cumpăr de un leu bomboane, după ce ți le dădea, îți spunea uitându-se în ochii tăi: «Să mai vii, măi, copile!». Și o spunea așa, ca și cum își dorea din suflet să te mai vadă pe acolo. Era unul din cei mai mari en-gros-iști din județ. Odată, l-am întrebat pe tata: «Ce interes are el, marele bogătaș al județului Tutova, să fie așa de atent cu un mucos ca mine, care am numai un leu în buzunar?». Și mi-a zis tata așa: «Voi sunteți patru copii în casă și sunteți clienții lui. Dar mâine-poimâine, vă însurați, vă măritați, faceți copii. O să-l țineți minte pe conu’ Alecu care v-a vorbit frumos și o să vă duceți tot la el. Și o să le spuneți și copiilor voștri să se ducă tot acolo». Asta înseamnă să fii comerciant adevărat. Dacă poți să-ți servești clientul frumos, nu trebuie să-l lași să-ți scape. Că altfel, afacerea nu durează prea mult”, povestea Bernard Ușer, fostul președinte al Comunității evreiești din Bârlad.

Marfa pe datorie, cea mai bună strategie de marketing

Bătrânii Bârladului povestesc că nici un negustor evreu nu se ferea să dea marfă pe datorie. Pentru toți, această politică era o regulă. Aveau un caiețel în care ii nota pe toți cei care cumpărau pe credit. Îi aștepta atât cât voia omul și nu era mare bai nici dacă depășea termenul. Știa că, până la urmă, nu va rămâne pierdut de bani. Dar dacă strâmba din nas în fața mușteriului, se putea să-l piardă.

Intrai în prăvălie, te uitai și imediat răsărea negustorul de după tejgea. Te întreba ce dorești și se lauda cu marfa lui. Îi spuneai: „Dom’le, dar eu nu am bani că n-am luat leafa”. Iar el spunea: „Ți-a cerut cineva bani? Mi-i dai când îi avea”.

Cei care cumpărau pe datorie nu erau numai din Bârlad, ci și de prin satele apropiate. Se duceau țăranii la negustorii cărora li se duseseră vestea. Intra unul și spunea: „Am venit întins la mata”. Iar negustorul nu se mira. Îi cunoștea toată familia: de la cel pe urmă născut, până la cel mai bătrân. Toți erau clienții lui. Știa când pleacă Gheorghe în armată, știa când se mărită Ileana, când a murit Ion și tot așa. Negustorul era sfătos. Stătea de vorbă, te asculta. Era o amiciție. Atunci când plecai, erau mulțumiți amândoi: clientul, că se duce acasă cu de-ale gurii și va plăti mai târziu, iar negustorul, că a mai făcut o vânzare și că are bani de luat. Și se făcea totul fără semnătură. Cuvântul de onoare era totul. Era mai ceva decât legea.

Erau și pe atunci găinari, dar dacă reușea să păcălească o dată un comerciant, nu mai primea credit de la nimeni. Oricâtă concurență era între negustori, când era vorba de găinari, toți erau solidari, indiferent că erau români sau evrei”, își amintește Ușer.

Strada Strâmba – Lipscanii Bârladului din trecut

Se spune că adevăratul secret al succesului unui evreu este zgârcenia. Evreii noștri, ai Bârladului, se amuză pe jumătate „vinovați”, dar le place să ofere cuvântului o altă nuanță.

1911(1)Iată interpretarea lui Ușer: „Noi spunem că ținem la ban. Zgârcenia este un lucru care te ajută să reușești într-o negociere. Sau, dimpotrivă, te poate face să pierzi. Depinde cu ce cuvinte îți convingi partenerul că trebuie să-ți dea banul, sau marfa, sau să lase din preț, sau să cumpere de la tine. Când intrai în prăvălia unui evreu, știa să te facă să cumperi măcar de cinci lei de la el. Nu conta suma. Important era ca cel care intra în magazin să-i lase un bănuț, acolo”.

Probabil că acesta era și secretul faptului că cea mai mare parte a evreilor erau concentrați cu case, prăvălii și ateliere exact în centrul urbei. Acolo unde nu oricine își putea ridica o casă.

Marele Nicolae Iorga, scriind undeva despre Bârlad, nota că în vremuri străvechi, cei mai mulți evrei erau în zona Cerbul de Aur. Dar un incendiu foarte mare, consemnat în istoria locului ca fiind unul dintre cele mai devastatoare și care a durat zile întregi, a distrus toate casele evreiești. Ulterior, evreii s-au dus și în alte zone, dar cei mai mulți, în zona centrală. Majoritatea s-au aciuat pe strada Strâmba. Și cum un evreu nu poate sta locului dacă nu pune pe roate o mică afacere, Strâmba a devenit un fel de Lipscani de Bârlad. La fel ca și strada Ștefan cel Mare.

Nu a fost politician, artist, boier sau vreo mare doamnă să nu se îmbrace de pe Strâmba sau de pe Ștefan cel Mare. Prăvăliile evreiești se băteau în stofe și mătăsuri aduse tocmai din China, Viena sau Paris, ori în suave parfumuri de pe malurile Senei. Aici era inima Bârladului.

stefan cel mareEra o mândrie să fii negustor pe Strâmba, pe Ștefan cel Mare, dar și pe Strada Regală (astăzi, Bulevardul Republicii). Aveai fală, numele îți era cunoscut nu numai în oraș, ci tocmai până la Iași, Galați sau Brăila. Erai de încredere.

Amintirile consemnate în diverse scrieri spun că, spre deosebire de cei de pe Lipscani, negustorii de pe Strâmba nu aveau „subțiimea” acelora. Nu aveau tabieturi. Nu se sculau aproape de prânz ca aceia, nu se întâlneau zilnic sau săptămânal la o anume cafenea sau la o porție de icre de Manciuria, nu puneau la cale afaceri de anvergură șoptite și înțelese printre dinți.

Negustorii noștri erau oameni care trudeau de dimineață și până seară. Cei mai mulți evrei nu aveau angajați: ei erau și patroni și vânzători. De altfel, își aveau și locuința și prăvălia în același imobil. Prima, la etaj, a doua, la parter, cu ieșire direct în stradă.

Nu putem să părăsim tărâmul negustoresc al evreilor Bârladului de altădată fără să amintim de cel mai celebru comerciant care s-a ridicat de aici: Ianke, din celebra piesă „Tache, Ianke și Cadâr”, a lui Victor Ion Popa. Ianke, la fel ca și ceilalți doi negustori, au existat aievea. Nu își avea prăvălia pe strada Strâmba, ci pe Podul Pescăriei, foarte aproape de această stradă.

Cei mai mulți meșteșugari erau evrei

În perioada interbelică, din circa 300 de magazine care existau în Bârlad, peste 100 erau ale evreilor. Cei mai mulți vindeau stofe, încălțăminte, unelte agricole și articole de papetărie.

casa_fraenkelÎnsă, dacă în comerț ocupau o treime din piață, în domeniul meșteșugăresc erau fruntași. Cine nu își amintește, sau nu a citit măcar o dată, de breasla cizmarilor, a croitorilor, a fierarilor, a cojocarilor, a sticlarilor, a dulgherilor. Fiecare breaslă avea sinagoga sa.

Iată câteva dintre cele mai cunoscute magazine evreiești, botezate după numele proprietarilor, de care bârlădenii își amintesc cu plăcere și astăzi: Farmacia Perimutter, atelierul de curelărie „Heinerik”, Fierăria Halpern, Băcănia Goldstein Bucureanu (una dintre cele mai mari băcănii din oraș), Centrul foto de lux „Wexler”, Drogheria Rataport, magazinul cu manufactură a lui Pop Linger, Fierăria Itic Lazarovici, Magazinul Kaufman.

Lângă piață era Moara lui Șaraga, cea mai mare moară din Moldova. Actuala Casă de oaspeți îi aparținea unui evreu, ginerele acestui Șaraga, pe nume Theodor Silvian. A fost prima clădire din Bârlad care a avut centrală termică proprie. Era alimentată cu cărbuni, apoi cu motorină.

Evreii se puteau ocupa de orice, dar nu aveau voie să fie funcționari publici. Erau legi speciale care făceau asemenea discriminări, însă la un moment dat au fost abrogate și acestea.

Medicii evrei, scoși la măturat străzile

Evreii bârlădeni nu s-au simțit niciodată diferiți de restul populației și nici nu au fost tratați cu deosebire de români. Asta până în 1940, când ura rasială a devenit politică de stat. Cu toate acestea, evreii din România au fost oarecum protejați de ororile asupra consângerilor care trăiau în alte țări. Dar de umilințe și batjocură nu au scăpat nici ei.

Ușer povestește: „A fost cumplit. Am văzut cum oameni cu carte, oameni de valoare din Bârlad erau batjocoriți. Am văzut cum medici evrei erau scoși la măturat străzile, la curățat zăpada, la spart gheața. Bârlădenii români nu au acceptat așa ceva. Cei cu care noi crescuserăm și trăiserăm în bună pace până atunci, erau revoltați, indignați la culme. Au fost alături de noi și ne-au ajutat atât cât au putut. Medicii români ai spitalului, în frunte cu directorul, au avut curajul să protesteze, să se ridice în apărarea colegilor lor evrei. Fusese cutremurul din ’40 și ei erau scoși în stradă la adunat moloz, cărămizi, la măturat. Bârlădenii și-au pus viața în pericol solidarizându-se cu evreii. Au făcut acest gest sublim. Elevii noștri erau dați afară din școlile de stat”

Comerțul nu a fost foarte afectat. Mulți evrei s-au asociat cu românii și, sub această protecție, prăvăliile au mers mai departe. Acolo unde nu s-a reușit asta, statul punea afișe: „Magazin jâdovesc” și „Magazin românesc”. Dar românii simpli, țăranii, nu țineau cont de asta și nici poliția nu stătea la intrarea în fiecare magazin ca să le interzică.

Literă de lege: duminica mănâncă mămăligă cu brânză și lactate

Viața de familie a evreilor fost, peste timp, un model pentru multe popoare. Modernismul le-a pervertit și lor stilul de viață, într-o oarecare măsură. În vremea când în existența Bârladului evreii au avut un cuvânt de spus, familia tradiționalistă exista încă.

Familiile de evrei aveau mulți copii. Minimum era de 5 – 6. Viața, ca și acum, era strâns legată de religie. Erau extrem de puține familii în care auzeai scandaluri, bătăi sau divorțuri. Capul de familie, adică bărbatul era pilonul principal într-o casă. Totul se concentra în jurul lui, el fiind cel care asigura traiul de zi cu zi. Principala preocupare a părinților era educația copilului. Cât ar fi fost de săraci, nu exista copil care să nu fie dat să învețe carte. Se duceau cum puteau. Se îmbrăcau cu haine de la frații mai mari, cu bocancii de trei ori mai mari decât piciorușele, cu mânecile hainelor atârnându-le. Unii făceau patru clase, alții șapte, alții se duceau la școala de meserii. A învăța carte era primordial. Un simplu meseriaș de atunci a avut câte patru – cinci copii care au ajuns astăzi intelectuali.

De exemplu, Aron Mendel, un fotograf șchiop, care în 1905 a fondat primul atelier foto de la Bârlad. Patru din copiii săi au ajuns intelectuali, doi învățând la Paris.

Pe vremea aceea, femeile evreice nu aveau un loc de muncă. Ele se ocupau de casă, de creșterea copiilor. În fiecare familie era foarte multă armonie. Nimeni nu se certa, toți se înțelegeau, se respectau. Sâmbăta a fost, dintotdeauna, zi de rugăciune. Nu se lucrează. Atunci, capul familiei mergea la Sinagogă. Femeia pregătea încă de vineri masa pentru sâmbătă. Felurile de mâncare pentru această zi erau deosebite. Se îngrijea să aibă întotdeauna pe masă o supă, o bucată de carne de pui și chiar un pahar de vin.

Duminica nu este la fel de importantă ca la creștini, fiind o zi obișnuită în religia ebraică. Însă pentru evreii bârlădeni, ca pentru toți cei din România, a însemnat și aceasta o zi de odihnă. O dată fiindcă este sărbătoare creștinească, iar ei trăiesc printre creștini, și a doua oară pentru că este o sărbătoare legală.

Totuși, nu se știe de ce, din vechime, evreii români au și pentru duminică o tradiție. Una culinară: mănâncă mămăligă cu brânză și lactate.

Cușer” evreiesc

La evrei, tradițiile legate de sărbătorile religioase își au originea în istorie. Paștele este una dintre cele mai importante sărbători ale acestui popor, pentru că semnifică eliberarea evreilor din Egipt și drumul lor către Țara Sfântă. Acesta a fost parcurs prin deșert și oamenii nu aveau unde își face de mâncare. Singurul aliment cu care au supraviețuit a fost un fel de pâine nedospită, numai din făină și apă și coaptă la soare. De asta, această pâine este un aliment tradițional pe care evreii îl consumă de Paști, în semn de respect și de aducere aminte pentru evreii chinuiți în deșert. I se spune pască sau azimă.

Paștele durează opt zile și pregătirile erau făcute cu temeinicie: se scotea din casă tot ce era pâine sau în legătură cu pâinea obișnuită. Vesela și oalele erau bine spălate cu cenușă și fierte. În prima seară se aduna toată familia și se întindea o masă tradițională cu pască (din aceea de care am vorbit mai sus), mâncăruri din carne de pui, cartofi și o serie de legume amare, în special, hrean. Înainte, are loc o ceremonie condusă de cel mai în vârstă din familie: se face o rugăciune, se bea un pic de vin, apoi iar o rugăciune, un pic de vin, după care se trece la mâncare.

Mai există un fel de carne pe care îl consumă evreii, dar cu restricții. Este vorba de vită, dar numai anumite părți: cele două sferturi inferioare. Categoric, fără pulpă sau carne din zona gâtului.

Animalul trebuie să aibă până în trei ani și să fie foarte, foarte bine spălat de sânge, pentru că la evrei este un mare păcat să mănânci în sânge.

Carnea trebuie să fie „cașer” (este celebrul termen „cușer” spus mai cu seamă de români). Înțelesul strict al cuvântului este de „curat”, „pur”. Cașer implică, însă, o curățenie mai specială, nu doar fizică, ci și spirituală religioasă, implică un ritual.

Ca să fie cașer, carnea nu poate fi tăiată și pregătită decât de un haham, adică de un om care are sarcină să tranșeze carnea după canoanele lor. Pe vremuri, când Comunitatea evreilor de la Bârlad era mai bine organizată, acest haham avea grijă ca, de sărbători, toate familiile să aibă în casă, din timp, carne cașer.

Evreii din fiecare localitate aveau hahamul lor. La sate, unde nu exista așa ceva, oamenii veneau în orașul cel mai apropiat, cu păsările sau cu vita după ei, pentru a fi pregătite cașer.

Și vinul trebuia să fie cașer. Și aici există un adevărat ritual. Vinul evreilor din România se face cu struguri din podgorii românești, de la Murfatlar, sub supravegherea unui rabin. De la selectarea strugurilor și până la îmbutelierea vinului în sticle, totul este urmărit de rabin. Pe vremuri, vinul cașer venea din Israel. Mai târziu, după război, s-a ajus la o înțelegere cu oficialitățile române, iar vinul poate fi produs în țară. Vinul cașer nu există în comerț. Este un vin extraordinar, un vin de neegalat. Se face Pinot Noir (vin roșu) și Pinot Gris (vin alb).

Hanuca sau „Sărbătoarea luminii”

Evreii au și ei Crăciunul lor. De fapt, este Hanuca, sau „Sărbătoarea luminii” și se sărbătorește, de regulă, tot în decembrie. Hanuca simbolizează victoria macabeilor asupra greco-sirienilor. Aceștia au încercat să le impună religia lor, dar evreii au biruit. După lupte grele, au recucerit Templul Sfânt din Ierusalim. Acolo s-a mai găsit doar foarte puțin ulei neprofanat. Cantitatea găsită ar fi ajuns, în mod normal, pentru o zi, dar a ars opt zile. A fost o minune dumnezeiască. De aceea Hanuca durează opt zile. Este victoria luminii asupra întunericului. Pe parcursul sărbătorii, în fiecare casă este aprinsă câte o lumânare. Se obișnuiește ca, de Hanuca, cei mari să le ofere copiilor bani din care să-și cumpere ce doresc ei. Ca mâncăruri specifice sunt colțunașii cu cartofi și cu ceapă prăjită și borșul cu sfeclă și cu usturoi.

Dispariția

Din cei 4.500 de evrei care erau în Bârlad înainte de 1950, astăzi mai sunt doar 27. Câțiva copii, restul bătrâni. Cele mai frecvente evenimente de familie din ultimii ani au fost pentru evreii bârlădeni înmormântările. Unde tot mai puțină lume vine. O nuntă nu a mai avut loc de 30 de ani. Vorbim de o nuntă adevărată, sută la sută evreiască, în care obiceiurile sunt, de la început și până la sfîrșit, tradiționale.

Erau nespus de frumoase nunțile noastre. Ceremonia, cântecele, rugăciunile. Gătirea mirilor are loc sub un fel de baldachin, acoperit cu o pânză albă, brodată cu motive religioase. După citirea rugăciunilor de către rabin, toți gustă câte o gură de vin, iar la sfârșit mirele sparge paharul cu piciorul. Apoi, le sunt puse inele pe degete, proaspăt căsătoriții se sărută și începe petrecerea. Nunțile sunt cu dar, mirii primind diferite obiecte de uz casnic. Am auzit că, în Israel, a intrat moda ca darul să fie bani. Deci nici acolo nu mai este cum era”, deapănă o amintire Lazăr Croitoru (cel care a urmat la șefia Comunității evreilor, după moartea lui Ușer și după momentul acestui dialog).

Astăzi, în afară de ceremonia de la biserică, ritualul de acasă se rezumă la a consuma alimentele specifice. Altădată, o familie de evrei era compusă din atâția oameni câți evrei mai sunt acum în Bârlad. Trăiau toți în aceeași curte, de la ultimum născut până la străbunici.

Și rabinii au dispărut. Există oficianți de cult, dar aceștia nu sunt ca rabinii. Împuținarea evreilor în România a dus la dispariția școlilor de rabini. În lume mai sunt doar două: în America și în Israel. Nimeni nu-și permite să meargă tocmai acolo. În țara noastră, rabinii pot fi numărați pe degetele de la o mână.

Astăzi, din vechile edificii evreiești de la Bârlad au mai rămas vechiul cimitir, de pe strada Tutovei. În 1838, cînd s-a înființat oficial Comunitatea evreilor de la Bârlad, mai trăiau niște bătrâni care au găsit niște pietre în acel cimitir. Unele s-au scufundat în pământ, în timp. Nu sunt pietre funerare turnate, cum sunt cele din ziua de astăzi. Pe atunci, un monument funerar se făcea din piatră brută, cioplită cu migală și cu prețul unei munci titanice. Piatra era adusă din munți, cu carul cu boi.

Și mai există, în afară de cimitir, Templul Mare. Este ultima sinagogă din cele 12 care erau cândva. Era frecventată de evreii foarte bogați.

Dar nici aceasta nu mai folosește. Pentru ca o ceremonie religioasă să poată fi organizată la sinagogă este nevoie de prezența a minimum zece bărbați evrei. La Bârlad, nu sunt atâția. Din cei 27 de membri, majoritatea sunt femei.

Din păcate, nu mai avem în sânul comunității noastre numărul suficient de bărbați care să ne permită o rugăciune la sinagogă. E multă vreme de când nu am mai făcut acest lucru”, ne-a declarat Haim Rabinovici, actualul președinte al Comunității evreilor din Bârlad.

Rabinovici spune că și în situația în care ar fi destui bărbați, ceremoniile ar sta sub semnul întrebării, întrucât cei mai mulți evrei care mai trăiesc sunt bătrâni și neputincioși: „Sunt câțiva copii, mai sunt două-trei persoane mai în putere, însă restul membrilor – femei, în principal – au peste 70 de ani. Unele nu ies din casă cu săptămânile. Atunci când comunitatea noastră primește ajutoare de la evreii din străinătate merg eu, cu mașina, și le duc fiecăruia acasă”.

bernard_userCauzele împuținării evreilor sunt mai multe. Unii au plecat în Israel, iar cei care au rămas au îmbătrânit și mor unul câte unul. Mulți urmași provin din căsătorii mixte. Nu pot fi considerați evrei decât copiii născuți din mame evreice. Dacă doar tatăl este evreu, copilul nu este considerat la fel.

Asta e viața: cu bucurii foarte puține și multă amărăciune și încercări. Dar așa trebuie să fie. Ce-ar fi viața numai cu bucurii? Nu i-am cunoaște frumusețea și valoarea. Fără să cunoaștem necazul, nu ne putem da seama de importanța bucuriei. Nu am putea să o prețuim”, spunea Bernard Ușer, în încheierea singurului interviu pe care l-a dat în viața sa.

About Mihai Vasile

9 comments

  1. O economie moderna de sec XXi , nu se mai bazeaza pe micii mestesugari sau pravalii. Articolul are farmecul vremurilor de alta data, dar sa nu traim cu impresia ca o astfel de economie poate cladi o Romaniei apartinind UE. Ar fi fost de preferat investitii in industrie si tehnologizarea agriculturii. Astfel eram la acelasi nivel cu vestul Europei. Noi inca suntem cu vreo 200 de ani in urma.

  2. Pentru “Cuza”: articolul nu este scris de Mihai Vasile, ci de Simona Mihaila. Scrie sub titlu numele autorului. Iar despre surse scrie tot undeva, pe la inceputul textului: Bernard User si Lazar Croitoru, cei despre care autoarea spune ca sunt printre putinii evrei autentici ai ultimilor ani.

  3. am trait printre evrei, am avut colegi de clasa de care imi aduc aminte cu mare placere….ce n-as da sa se mai intoarca acele vremuri ale copilariei…..

  4. AM CUNOSCUT CITEVA FAMILII DE EVRIE CARE M.AU FASCINAT SI MI.AU MARCAT COPILARIA .FAM.EPSTAIN …..

  5. Foarte bun articolul. Felicitari editorului Mihai Vasile, sun rezerva originalitatii (nu am vazut sursele). Fotografiile condimenteaza povestirea. Barladul de alta data nu mai exista. Pacat ca si cele cateva cladiri sau locuri ramase sunt in uitare si degradare. Vedem acum doar realizarile comunismului, cladiri gri in forma de chibrit, care ne deprima. Imi amintesc in copilarie cum a fost distrusa piata cu cladirile vechi. Veneau dintr-un timp glorios al localitatii si au disparut in perioada comunista ducandu-ne in uitare si in banaltatea unui oras care si-a pierdut mandria, chiar si sub talpa acestui judet infam, Vaslui.

  6. bunicii mei isi amintesc cu drag despre evrei, despre cat de minunate erau vremurile in care evreii faceau comert.

  7. frumos, foarte interesant

x

Check Also

Daune plătite de 16.240 lei, prin polițele de asigurare obligatorie a locuinței

La sfârșitul lunii august 2019, ...

Parcul de joacă din zona Crolux – Bârlad intră în proces de modernizare

Locul de joacă pentru copii ...

Bătrân din Bogdănești, lovit de o mașină după ce a încercat să traverseze strada fără să se asigure

Un bărbat de 72 de ...

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
%d blogeri au apreciat: