Home / Administratie / Pâine cu gust de tinichea – Talciocul bârlădean, zdreanța orașului

Pâine cu gust de tinichea – Talciocul bârlădean, zdreanța orașului

de Simona MIHĂILĂ

Talciocul de la Bârlad este expresia mizeriei sub toate formele sale. Comercianții de aici își câștigă pâinea vânzând lucruri pe care alții le-au aruncat la gunoi. Le repară, le vopsesc, le lustruiesc și le înșiră pe tarabă în speranța că cineva, vreodată, va avea nevoie și va cumpăra.
Este tipul de activitate specific oricărei piețe de vechituri, nimic de zis. Însă condițiile în care se desfășoară seamănă suspect de mult cu rețeta unei condamnări la moarte lentă.
În urmă cu câțiva ani, talciocul a fost smuls de lângă Piața Sf. Ilie și aruncat de autorități, în mod strategic, după cum se va vedea, într-un colț de oraș. Undeva între Unitatea militară și fosta fabrică de vată, într-un loc pe unde mai nimeni nu trece niciodată.
Puțini dintre bârlădenii care vizitau talciocul i-au urmat pe negustorii de vechituri în acest capăt de oraș. Să plătești bilet de autobuz ca să traversezi urbea și, pe deasupra, să mai mergi o bucată de drum pe jos până în noua locație a talciocului, nu se face.
Comercianții din talcioc au fost înghițiți de spirala unui hău, tot mai adânc de la o zi la alta. Rămași fără clienți, izolați de lume și lipsiți complet de șansa de a mai pune vreodată ban pe ban, puțini sunt cei care au rezistat.
Talciocul bârlădean, care forfotea altădată de viață, este acum o priveliște dezolantă. Tarabele peticite, ruginite, acoperite cu pături, bucăți de plastic sau de linoleum – și acelea sparte și peticit; mese coșcovite, chioșcuri cu nailon în loc de sticlă la ferestre; tonete învelite cu mușama. Aleile sunt sparte, buruieni și gunoaie la tot pasul, iar câinii maidanezi care nu stau tolăniți printre tarabe, se împleticesc printre picioarele clienților.
Din noianul acesta de zdrențe, ce poartă numele de talcioc, se ridică poveștile triste ale unor oameni care, după o viață de muncă și de chin, culeg exact ce au votat.

Chiloți “noi-nouți” printre borcane cu bulion

talcioc_barlad2Cornelia s-a privatizat de foarte mulți ani. Cariera ei de “patroancă” a avut suișuri și coborâșuri nenumărate, dar le-a făcut față cu brio. Acum, când criza s-a mai potolit, ea este tot la datorie. Pe taraba ei stau înșiruite diverse mărfuri pe care ni le prezintă cu mândrie, mai ales că nu are de vânzare doar vechituri, ci și lucruri noi.
Chiloții (“noi-nouți cu etichetă”, după cum a ținut să ne precizeze) stau expuși printre borcane cu bulion, compot, bigudiuri și CD-uri cu manele. Are și niște tricouri, dar nu le mai scoate din “țiplă” ca să le expună pe umerașele agățate de “tavanul” tarabei. Odată, câteva picăruri de ploaie s-au prelins prin crăpături și i-au murdărit marfa.

Ca la Paris

Marin, un alt comerciant din talcioc, ne explică: “Asta-i munca noastră. Vindem vechituri. De când lumea și pământul sunt piețe de vechituri. Și la Paris este una”.
talcioc_barlad18Cu gândul la piața de vechituri din Paris, Marin vine zilnic în talcioc “cu de toate”. Pe taraba lui găsești ce vrei: un cuțit de la o mașină de tocat; niște lanțuri de bicicletă uzate; un lacăt cu o cheie ruginită în el; niște capace de borcan; o cutie de tablă; niște spițe de bicicletă; o sonerie de bicicletă cu smalțul sărit; niște titireze; un buton de veioză, niște piulițe, șuruburi, cuie ruginite; câteva pânze de bomfaier (ruginite și alea); un mâner de mașină de tocat; garnituri de cauciuc și multe altele.
Are stoc serios de marfă, căci Marin e vânzător cu vechime în talcioc. La picioarele tarabei stau aliniate arcuri de pat, un cric, o ușă metalică pentru sobă de teracotă.
Trec săptămâni întregi până să vândă ceva, dar Marin speră că autoritățile se vor îndura și de ei până la urmă: “Sunt vremuri grele. E nevoie de noi, pentru că nu toată lumea își permite să cumpere lucruri noi din magazine. Când se strică ceva, omul dă repede o fugă în talcioc sa caute piesa. Mai ales că la noi găsesti și lucruri care nu se mai fabrică acum”.

Moș Costică ascute cuțite cu polizorul lui personal

La o altă tarabă vinde un moșuleț fără dinți, gârbovit, care tușește mult. E îmbrăcat cu o haină de piele crăpată, cu centură cu cataramă lată. Îl cheamă Costică.
Pe tarabă are pietre abrazive, o cutie din lemn pătată de unsoare, niște roți zimțate. Într-un colț, un mănunchi de arcuri de pat ruginite. talcioc_barlad7Alături o menghină, un șubler, camere de bicicletă, securi, un topor, niște ciocane și o coasă.
Moș Costică ne prezintă marfa: “Asta-i pentru dijghiocat păpușoi. Fără ea faci beșici în palmă. La mine costă doi lei. Eu am luat-o cu un leu, dar dar eu i-am ascuțit dinții la polizoru’ meu personal. Care merge la curent. Ăla nu trebuie plătit? Ia, zi-i! Nu costă bani și ăla?”.
Tot la polizoru’ lui personal a ascuțit și mormanul de foarfece care stau căscate într-o cutie de tablă (ruginită, bineînțeles). Printre ele și forfecuțe pentru manechiură.
“Aista-i pentru cucoane. Un leu. Nica toată. Îl ai o viață!”, argumentează moșul.
Mai are la vânzare niște hamuri pentru cai, o spirală de fier (nu știe exact la ce folosește dar e “pentru ce-i trebuie omului”), balamale, sfoară, funii, un zăvor, andrele.
“Andrelele nu prea merg. N-am mai vândut o pereche de vreo trei ani. Nici acușorul, nici degetarele. S-au cuconit muierile. Își iau numai de-a gata tot”, comentează bătrânul. S-a hotărât să le vândă “la ofertă”: două perechi de andrele, un set de ace, niște agrafe, croșetă, degetar, papiote de ață, o cutie cu bolduri și o cretă de croitorie tocită circular. Totul la 10 lei.

Mândrie de “irebist”

Petrică a fost muncitor la Rulmenți Bârlad. Zice că-i puternic ca un taur, sănătos tun, vrea să muncească, dar n-are nimeni nevoie de talcioc_barlad5experiența lui. A lucrat la IRB, dar a fost disponibilizat acum câțiva ani. De atunci, a bătut din ușă în ușă. Nimeni nu vrea să-l angajeze. I-a plăcut să meșterească de mic copil și se pricepe la multe. În tinerețe a vrut să se facă milițian că mirosea hoții mai ceva ca un câine polițist, dar pasiunea pentru “șurubărit” a fost mai puternică, drept pentru care s-a angajat la fabrica de rulmenți. A fost foarte apreciat, dar ghinionul a venit la câțiva ani de la Revoluție. S-a trezit fără loc de muncă și cu trei copii la școală. A început să vândă vechituri din pură întâmplare:
“Eram șomer, dar aveam în casă sculele pământului. Toți vecinii care aveau nevoie de ceva, la mine veneau. Când am început să stăm prost cu banii am început să vând din scule. Azi una, mâine alta… Odată am avut și eu nevoie. Ce crezi c-am făcut? M-am împrumutat. Eu!!!”.
Și așa domnul Petrică s-a ambiționat și și-a spus că niciodată nu o să mai pățească rușinea asta. S-a dus la țară, la părinți, unde a cumpărat de la unul și de la altul tot felul de scule. Mai târziu, iar a fost nevoit să le vândă. Și uite-așa a descoperit el că negoțul ăsta merge: “Am venit aici în talcioc și am ocupat o tarabă. Mergea treaba ca unsă. Cui nu i se strică ceva în casă? Când eram lângă piață le era tuturor la îndemână. Făcea omul piața, dădea și o fugă în talcioc. Câștiga și el, și noi. După ce ne-au adus aici, la capăt de oraș s-a terminat lumea pentru noi. Noroc că am pensie, că altfel, aș muri de foame. Pe mâna aleșilor noștri”.
Domnul Petrică spune că a fi comerciant de “fierăraie” la talcioc, nu e simplu: “Eu miros bucata de fier. Știu când mai poate fi folosită și când trebuie aruncată. Nimic nu se aruncă. Rugina se curăță. Obiectul se repară și merge folosit mai departe. Uite cercul asta: are o mulțime de întrebuințări. Poți pune și chei pe el, poți să faci o legătură adică să unești un lucru cu altul. Tre’ să-ți meargă mintea”.

Artă și rugină

talcioc_barlad8Pe vecinul de tarabă a lui Petrică îl cheamă Mitică și prin vene îi curge “zeamă de rulment”.
Spune că trebuie să ai un fin spirit de observație ca să vinzi vechituri: “Noi nu vindem niște lucruri și atât. Le dăm suflet. Lumea le aruncă, dar noi le recuperăm, le ștergem, le dăm luciu, acolo unde se poate, dăm cu ulei, cu alifie, le ascuțim. Vă spun eu: avem marfă mai bună decât aia din magazin. La noi ajung lucruri făcute în vremurile când se făcea treabă temeinică. Nu prostii de alea pe care le arunci la gunoi. Material didactic. De unică folosință. Chinezării. Noi avem marfă adevărată”.

de Simona MIHĂILĂ Talciocul de la Bârlad este expresia mizeriei sub toate formele sale. Comercianții de aici își câștigă pâinea vânzând lucruri pe care alții le-au aruncat la gunoi. Le repară, le vopsesc, le lustruiesc și le înșiră pe tarabă în speranța că cineva, vreodată, va avea nevoie și va cumpăra. Este tipul de activitate specific oricărei piețe de vechituri, nimic de zis. Însă condițiile în care se desfășoară seamănă suspect de mult cu rețeta unei condamnări la moarte lentă. În urmă cu câțiva ani, talciocul a fost smuls de lângă Piața Sf. Ilie și aruncat de autorități, în mod…

Review Overview

About Simona Vasile

One comment

  1. Stati ca vine acusica ANAF-ul :)) sa vezi ce amenzi isi iau sarmanii pentru ca nu dau bon fiscal :))

x

Check Also

Oamenii de afaceri din județ, îndemnați de Camera de Comerț Vaslui să contribuie la dotarea spitalelor pentru lupta împotriva coronavirus

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură (CCIA) Vaslui a ...

Blestemul COVID-19. Antreprenorii vasluieni au înroșit telefoanele de la Inspecția Socială și Forțele de Muncă

de Dănuț CIOBANU  În cursul zilei de ieri, telefoanele ...

Autoritățile locale din comuna Roșiești, mobilizate pentru combatere epidemiei de COVID-19

Din momentul în care a fost instaurată situația de ...

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
%d blogeri au apreciat: