La țară. Povestiri din satul tău – Perieni, comuna clăcașilor împătimiți de pământ!

de Răzvan CĂLIN

Cel de al doilea episod din serialul dedicat mediului rural vasluian, „La țară. Povestiri din satul tău”, ne-a adus pe meleagurile singurei comune din județ în a cărei componență intră doar un singur sat – Perieni. Este una dintre comunele situată foarte aproape de Bârlad – o despart doar 11 kilometri de „orașul rulmenților”, o apropiere ce și-a pus amprenta din plin asupra evoluției acestei comunități de clăcași. Și spunem clăcași pentru că cei din Perieni așa se prezintă, așa își cunosc trecutul din care își trag seva: o mână de moldoveni sadea care dintotdeauna au muncit cu drag și îndârjire fiecare palmă de pământ care le-a fost dată. Pământ, care așa cum vom vedea, aproape că nu le-a fost îndestulător niciodată, mai ales în perioada de după evenimentele din Decembrie 1989.

Satul, la prima vedere, nu pare să se deosebească cu mult față de multe alte localități din mediul rural vasluian. Și totuși, de cum pășești în el, poți simți că aici pământul e la fel de prețuit ca aurul, dacă nu chiar și mai mult. Cât vezi cu ochii, localitatea e împrejmuită de terenuri agricole îngrijite și cultivate până la ultimul centimetru pătrat. Semn că nimeni de pe aici (sau cei mai mulți dintre ei) nu își permite să lase vreo palmă de pământ necultivată, s-o cuprindă mărăcinii și buruienile sălbatice.

Conform documentelor de la primărie, comuna are o suprafață totală de 6.204 hectare, din care puțin peste 272 de hectare sunt în intravilan și undeva la 5.931 figurează în extravilan. Realitatea este că la o populație de 3.536 de locuitori (cât au reieșit în urma recensământului din 2011), doar vreo 2.600 de hectare de teren agricol revin oamenilor din acest sat. Restul de până la aproape 6.000 de hectare aparținând fostului IAS Bârlad, Centrului de Cercetare și Combatere a Eroziunii Solului (fosta ICAR Perieni) și mai multor bârlădeni care după Decembrie 1989 au fost împroprietăriți cu loturi de teren în zonă.

„Perieni e, cum s-ar spune, un sat cu lume multă, adică populație numeroasă, dar cu foarte puțin pământ, teren agricol. Iar noi, cei din Perieni, suntem neam de clăcași. Asta am fost noi din vremuri străvechi, oameni care li s-au dat în grijă pământul și l-au muncit din greu. Vă dați seama că acum, după 1989, pământul pentru oamenii din Perieni a devenit ceva mai scump ca oricând, pentru că e puțin față de numărul lor și nevoile pe care le au. Așa se explică de ce nu au avut succes pe raza comunei noastre asociațiile agricole. Pentru că fiecare om de aici are grijă să se ocupe singur de puținul pământ care i-a revenit. Păi, dacă un om are, să spunem, patru hectare de teren agricol și mai are și vreo patru copii, închipui-ți-vă cam cum trebuie să împartă el pământul ăla și să-i rămână și lui să supraviețuiască. Așa că fiecare face tot posibilul să nu lase nici o bucățică de pământ nelucrată: fiecare plantează grâu, porumb, ba mai pune și ceva legume, zarzavaturi, și ceva vie și gata, s-a terminat pământul lor”, ne-a declarat Vasile Roșca, primarul comunei Perieni.

Cât despre istoria numelui dat acestei așezări de clăcași, nu există date precise. Singurele „izvoare”, ca să le spunem așa, au la bază relatările bătrânilor satului care au fost consemnate de-a lungul vremurilor în arhiva primăriei locale. Conform acestora, pe teritoriul actual al satului locuia cândva un cetățean pe nume Ene, care avea lângă gospodăria sa o livadă de peri ce făceau an de an fructe zemoase și parfumate, extrem de apreciate. Se spune că pe marginea drumului care pornea de la livada de peri cu pricina și-au construit case și alți oameni. Așa se face că atunci când erau întrebați unde locuiesc, răspundeau că stau lângă perii lui Ene.

O altă explicație a etimologiei cuvântului Perieni vine din timpul năvălirilor tătarilor. În urma unui raid de acest gen, se spune că același Ene s-ar fi refugiat în zona din vale a satului, în locul numit Valea Babei. Acolo, Ene ar fi pus bazele actualei localități. Legenda mai spune că ulterior Ene ar fi sfârșit sub iataganele turcilor, iar localnicii din această zonă când erau întrebați de unde vin, răspundeau: „din locul unde a pierit Ene!”.

Mai bine muncesc pământul decât să ceară pomană de la stat!

De altfel, nici nu prea ai cum să vezi terenuri lăsate pârloagă (cum se zice prin partea locului), dar nici curțile gospodăriilor nu sunt lăsate la voia întâmplării. Fiecare metru pătrat de curte e îngrijit și folosit astfel încât să susțină nevoile familiei respective. Majoritatea caselor sunt mandre și ochioase, semn că fiecare vrea să arate cât e de gospodar. Pentru cei care n-au călcat poate prin această zonă, le spunem că nu trebuie să creadă că Perieni e mai ceva ca vreun sat de prin Austria. Nu, vorbim de o comunitate de oameni simpli, muncitori, care pur și simplu prețuiesc fiecare palmă de pământ pe care o stăpânesc. Dovadă stă și faptul că în evidențele primăriei locale figurează, în momentul de față, doar 45 de dosare de asistați social. Ce-i drept, numărul acestora poate varia de la un la altul, însă niciodată nu depășește cifra 60. Mai mult decât puțin dacă ne gândim că sunt comune în județ unde șomerii și asistații social sunt cu sutele sau chiar miile în evidențele adminstrațiilor locale.

„Este un lucru cu care ne mândrim, pentru că știți prea bine cum e situația prin alte părți. Eu personal cunosc oameni cu o situație materială precară și care, pe bună dreptate, ar avea dreptul să beneficieze de ajutor social din partea statului român. Eu personal le-am spus să vină să-și facă dosarul, dar știți ce mi-au răspuns: „Nu, dom’le, nu vin. Să râdă lumea de mine că cerșesc pomană în loc să pun mâna să muncesc!”. De aceea pot spune cu tărie că Perieni este un sat de oameni gospodari, harnici și cu frică de Dumnezeu. Suntem un sat de clăcași și de aici și setea asta pentru pământ!”, ne-a mai spus primarul Roșca, care la rândul său este un fiu al acestui sat, născut, crescut și educat în spiritul acestor locuri.

Apropierea de Bârlad a avut urmările ei – bune și rele – care și-au pus amprenta asupra vieții acestei comunități rurale pe măsură ce, la rândul său, târgul se dezvolta în ritmu-i propriu. Pe vremea regimului comunist, foarte mulți dintre tinerii satului au plecat la Bârlad să muncească în fabricile și întreprinderile de aici. După Decembrie ’89, s-a constatat un oarecare fenomen de reîntoarcere a fiilor satului pe meleagurile natale. Însă, provocările democrației cu a sa economie de piață au reprezentat un hop mult prea greu de trecut pentru mulți dintre ei, astfel încât mulți dintre tinerii din Perieni au apucat drumul pribegiei peste hotare, în speranța unui trai mai bun. Și, totuși, încet, încet, tot mai mulți au ales să rămână acasă și să spere la vremuri mai bune.

Perienii nu mai suferă de sete!

Mulți dintre localnicii din Perieni au sperat și ei că vor ieși din noroaiele ulițelor în care se afundă până la gleznă, că vor avea și ei străzi și drumuri asfaltate sau măcar pietruite, că vor avea apă curentă în fiecare gospodărie etc. Și am atins aici una dintre cele mai delicate probleme cu care s-a confruntat comuna în ultimii ani: asigurarea apei potabile. Practic, oamenii de pe aceste locuri s-au topit de sete ani în șir pentru că izvoare naturale nu au prin preajmă, fântânile sunt puține și cu un debit extrem de mic, iar rețeaua de apă potabilă a lipsit cu desăvârșire. În repetate rânduri, presa din județ, dar chiar și cea națională, a relatat pe larg drama oamenilor din Perieni care în plin secol XX (și început de secol XXI) sufereau de sete la fel ca băștinașii de pe continentul african. Nu de puține ori, în verile secetoase, a fost nevoie ca pompierii militari să transporte zilnic la Perieni apă potabilă cu cisternele, pentru că altfel oamenilor le-ar fi murit dobitoacele în bătătură de sete.

Acum însă, această problemă ține de domeniul trecutului pentru că, grație unei finanțări din fonduri europene, s-a putut realiza o aducțiune de apă potabilă în întregul sat.

„În 2014 am reușit să finalizăm extinderea rețelei de apă potabilă, canalizarea și stația de epurare pentru zona Perieni Vale. Actualmente, suntem pe ultima sută de metri cu proiectul ce vizează lucrări similare în zona Perieni Deal. Recent, am luat probe de apă, iar acum lucrăm la joncțiunea secțiunii vechi, din Vale, cu cea nouă, din Deal. Per total, sunt șase puțuri de mare adâncime forate, care vor asigura un debit de șase litri/secundă. Prin urmare, putem spune că problema apei la Perieni a fost rezolvată odată pentru totdeauna”, ne-a mai spus primarul Roșca.

În paralel cu acest proiect, au fost executate și lucrări de modernizare a 4,4 kilometri de drumuri din interiorul localității, iar administrația speră că în curând vor accesa alte fonduri externe sau de la bugetul de stat pentru a scoate din noroaie întreg satul.

Și fiindcă tot veni vorba de drumuri, nu putem să nu consemnăm un aspect pozitiv: reabilitarea porțiunii de șosea care începe de la intersecția cu DJ 243 (Bârlad – Pogana). De aproape 20 de ani, acesta era unul dintre drumurile cele mai hulite și înjurate de către șoferi din cauza condiției deplorabile în care se afla: plini de gropi de parcă tocmai scăpase dintr-un bombardament. Din fericire, recent acest drum a fost reabilitat, astfel încât singura cale de acces în satul Perieni se prezintă în condiții decente actualmente.

Cimpoiul, un instrument care a adus faimă internațională celor din Perieni!

Ar fi fost nedrept din partea noastră dacă nu am fi vorbit despre un lucru care a adus faimă acestei comunități rurale din apropierea Bârladului. Vorbim aici despre cântatul la cimpoi, o tradiție veche de secole pentru localnicii din Perieni. Și nu numai că știu a cânta cu mare pricepere și talent la acest instrument ancestral, ba chiar il și confecționează după metode vechi, numai de ei știute și transmise din generație în generație. Așa se face că în comună funcționează singurul grup de cimpoieri din țară, formația „Cimpoiul de Aur”. Înființată pe la începutul anilor ’40, formația s-a bucurat de-a lungul timpului de un succes răsunător, atât pe plan intern, cât și la diferite concursuri și festivaluri internaționale. Una dintre cele mai mari reușite a fost faptul că ani la rând formația din Perieni a cîștigat toate premiile I și marele trofeu la Festivalul Internațional „Cimpoiul de Aur” din Italia. În consecință, formația a devenit din ce în ce mai celebră, fiind invitată să participe la diferite festivaluri și concerte în întreaga Europă. Virtuozitatea și măiestria cu care au interpretat le-a atras cimpoierilor din Perieni aplauze la scenă deschisă în mai toate colțurile Europei pe unde au concertat. Ba chiar annual sunt invitați la București de Ambasada Irlandei în România să participe la tradiționala paradă de Sfântul Patrick.

Însă, ceea ce i-a uimit și mai mult pe toți cei care le-au urmărit reprezentațiile a fost faptul că cimpoierii din Perieni reușesc să cânte cu atâta măiestrie dintr-un instrument extrem de rudimentar ca și construcție. Și pe care, culmea, ei singuri și-l meșteșugesc. Am avut șansa de a sta de vorbă cu unul dintre ultimii meșteri confecționeri de cimpoaie din Perieni, Aurel Butnaru. El este și interpret, membru activ și un soi de lider al formației „Cimpoiul de Aur”.

Nea Aurel Butnaru, unul dintre ultimii meșteri în arta cântatului la cimpoi, dar și în meșteșugul confecționatului de astfel de instrumente.

L-am găsit pe nea Aurel, cum îi spun localnicii, acasă, cu nepoții, ușor îngândurat și cu sufletul greu, dar ne-a primit cu omenie și bucuros cumva că cineva se mai interesează de meșteșugul și arta pe care el le-a îmbrățișat de când avea vreo 13 ani. Imediat aveam să aflăm și de ce sufletul îi era înegurat, deși se străduia să nu o arate prea mult. Nu mai devreme de decembrie 2014, unul dintre fii săi – Gheorghe Butnaru, de 38 de ani – a fost împușcat mortal în timp ce participa ca gonaș la o vânătoare de mistreți pe un fond din apropierea Bârladului. Pe lângă durerea de a pierde de această manieră cumplită un fiu, nea Aurel mai e trist și din cauza faptului că Gheorghe era singurul care îi moștenise talentul de a cânta la cimpoi, ba chiar deprinsese și meșteșugul de a le confecționa. Bucuros că măcar mai are cu cine vorbi despre pasiunea sa, nea Aurel ne-a dezvăluit câte ceva din secretele acestei arte: „În primul, burduful cimpoiului se face dintr-o piele de capră, de preferat o iadă de un an. Capra se taie și apoi se începe a jupui de la picoarele din spate. E o tehnică mai specială, se folosește o țeavă prin care se suflă pentru ca pielea să se desprindă și să se umfle. După care pielea se dă la sare timp de trei zile, iar apoi se ține la tăbăcit vreme de 25 de zile. În timpul ăsta, se lucrează la restul pieselor cimpoiului, care sunt făcute neapărat din lemn de frasin ținut la uscat vreme de un an. Toate piesele din lemn – ciubucul, hangul, caraba ș.a.m.d. – sunt prelucate și modelate numai cu un fier înroșit în foc. Apoi, se fețuiesc cu șmirghelul. Dar modelarea lor se face numai cu fierul înroșit în foc, nu se folosește nici un alt fel de instrument. Îți ia cam peste o lună până ce faci un cimpoi numai bun de cântat”.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=rMF5mUFkG8U&w=420&h=315]

Aurel Butnaru e mândru tare de meșteșugul său și ne-a povestit că în periplurile peste hotare cu formația de cimpoieri din sat a avut parte de întâmplări frumoase. De cele mai multe ori, străinii au rămas impresionați de măiestria cu care cântau țăranii noștri din Perieni, dar mai ales îi uimeau cât de rudimentare le erau instrumentele în comparație cu cele similare ale altor neamuri.

„Păi să vedeți irlandezii, sau scoțienii, spaniolii ori italienii ce cimpoaie au, mult mai complicate ca ale noastre. Se uitau străinii la noi și nu le venea să creadă că putem scoate asemenea sunete cu niște cimpoaie atât de simple. Păi, au fost cazuri când formațiile lor cântau una sau două melodii, iar nouă când ne venea rândul, lumea din sală ne cerea să mai cântăm încă de vreo două-trei ori”, ne-a povestit Aurel Butnaru.

[youtube http://www.youtube.com/watch?v=J6NSEoAZTKY&w=420&h=315]

Vechimea acestei tradiții a cântatului și dansului după cimpoi (precum și confecționatul instrumentului în sine) pe aceste meleaguri se pierde în negura timpului. Nu se cunoaște cu exactitate când și cine a adus primul instrument de acest gen în sat, dar din generație în generație s-a transmis o poveste. Aceasta spune că primul cimpoi ar fi ajuns în această comunitate de moldoveni, adus de un localnic care a luptat în Războiul de Independență din 1877. Întors de pe teatrul de război din Bulgaria, se spune că ar fi adus cu el și un cimpoi de pe acele meleaguri.

O altă legendă ne survine din vremuri și mai îndepărtate, ba chiar din timpul domniei lui Ștefan cel Mare. Se spune că după una din multele sale bătălii cu otomanii, un turc ar fi rămas pe aceste meleaguri. Meșter atât în cântatul la cimpoi, dar și la meșteșugitul unui astfel de instrument, turcul în cauză a hotărât să-și trăiască restul vieții pe aceste pământuri și, în consecință, s-a convertit la creștinism, ba chiar a luat de soață și o moldoveancă de prin părțile locului. Și astfel, tradiția confecționării ăi cântatului la cimpoaie, precum și dansul după astfel de muzică s-a transmis din generație în generație, până în zilele noastre. Iar această tradiție are viitor pentru că la Căminul Cultural din Perieni funcționează formația Cimpoiul de Aur, precum și un grup de dansuri populare după cimpoi. În același timp, nea Aurel Butnaru speră că va reuși să transmită și generațiilor viitoare meșteșugul confecționării acestui instrument care a adus atâta faimă internațională comunității din Perieni.