Google+
Home » Invatamant » Legendele Bârladului – Liceul Pedagogic, fabrica de dascăli

Legendele Bârladului – Liceul Pedagogic, fabrica de dascăli

de Simona MIHĂILĂ și Răzvan CĂLIN

Liceul Pedagogic “Ioan Popescu” din Bârlad se numără printre cele mai reputate instituții de învățământ locale și din țară. Prestigiul de care se bucură și l-a format de-a lungul celor 145 de ani de existență, vechimea instituției fiind un dintre caracteristicile cărții sale de vizită.
Înființată în 1870, Școala Normală de Învățători de la Bârlad este una dintre primele unități de învățământ de acest gen din Moldova. La vremea când a luat ființă, în Moldova mai exista doar o singură instituție similară, Școala preparandală din Iași.

scoala-normala-casa-rosieIdeea înființării unui astfel de așezământ aparține unui grup de cărturari și intelectuali din Bârlad. Inițiatorul principal a fost, însă, Ioan Popescu, un intelectual din Ardeal stabilit pe meleaguri tutovene. Alături de el, au pus umărul și Ioan Vârgolici și Iacob Fătu.
Povestea viitorului Liceu Pedagogic începe în 1867, când pe 15 februarie, cei trei intelectuali pun bazele Secțiunii Tutova a Societății pentru învățătura poporului român.
Principalul scop al acestui organism a fost acela de a înființa la Bârlad o școală normală. Întrucât în întreaga Moldovă mai exista doar o singură instituție de acest gen, nevoia de cadre didactice pentru învățământul primar era extrem de mare.
Pentru a duce la bun sfârșit acest proiect ambițios, Ioan Popescu, cel care avea să devină primul director al Școlii Normale Bârlad, a desfășurat timp de trei ani o veritabilă campanie de sensibilizare a opiniei publice.

Cu căruța, prin sate, după elevi

În martie 1870, Ioan Popescu publică o lucrare special consacrată acestui obiectiv, cu titlul “Școala normală cu internat, pentru prepararea de învățători în comunele rurale din județul Tutovei”. Practic, autorul acestei lucrări a lansat un apel public către locuitorii de atunci ai Bârladului prin care arăta necesitatea înființării unei asemenea instituții: “Dar, ca să avem școli trebuie mai înainte să avem învățători, și încă învățători buni …, pentru a răspândi învățătura și buna creștere în comunele rurale”.
Ioan Popescu nu s-a limitat la atât. Convins că proiectul său va avea succes, în aprilie 1870, a început să colinde, însoțit de un alt ardelean pripășit pe aceste meleaguri, instructorul Daniel Montani, satele din județ. Mergând cu o simplă căruță, cei doi intelectuali au bătut mare parte din satele județului, reușind în cele din urmă să selecteze 60 de viitori elevi pentru instituția de la Bârlad. În paralel, s-a reușit colectarea de fonduri necesare și s-au închiriat de la Iacob Fătu, șapte dughene cu 14 camere.
Clădirile au fost situate în cartierul Munteni, dar nu au rezistat până în ziua de astăzi. Interesant este că profesorii de la Liceul “Codreanu” s-au arătat dispuși să întindă o mână de ajutor, acceptând să predea gratuit lecțiile la viitoarea instituție de învățământ. Astfel, visul intelectualilor bârlădeni a devenit realitate la 29 noiembrie 1870, iar primul director a fost chiar Ioan Popescu, cel care a pus cel mai mult suflet pentru acest proiect. În acel moment, în țară mai existau doar cinci instituții similare: una la Iași, două în București, una la Ploiești și una la Focșani.

Casa Roșie a fost primul cămin propriu al Liceului Pedagogic

Scoala-normala-casa-rosie-1925La patru ani de la înființare, Școala Normală dă prima promoție de învățători, 52 la număr. Tot atunci, în urma intervențiilor făcute de directorul Ioan Popescu, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii conferă instituției statutul de “Școală normală primară publică permanentă”, urmând a fi finanțată cu fonduri de la stat. Trebuie spus că, de-a lungul timpului, Liceul Pedagogic a funcționat în diferite clădiri. După șapte ani de funcționare în dughenele oferite de Iacob Fătu, școala se mută în localul său propriu. A fost una dintre cele mai frumoase construcții care s-au ridicat vreodată la Bârlad. Era formată dintr-o multitudine de clădiri ce se desfășurau pe mii de metri pătrați, ocupând suprafața pe care se află acum Judecătoria Bârlad împreună cu toate blocurile ce o înconjoară.

Cărămidă roșie adusă la pachet, din Italia

scoala-normala-casa-rosie-1930Vreme de cinci ani au durat lucrările, pentru ca în final (1898) Bârladul să se aleagă cu o bijuterie arhitectuală din cărămidă roșie, construită după tiparul Arsenalului din Veneția.
Toate materialele folosite erau de import. Cărămizile au fost aduse cu vaporul, din Italia în România. Au fost ambalate cu grijă, pentru a nu se deteriora, în pachete mici, sub ochii responsabililor de șantier trimiși de arhitectul clădirii.
Întreg ansamblul se întindea pe 6.500 de metri pătrați. Putea să cazeze 500 de elevi interni, avea 10 săli de clasă, 3 săli pentru Școala de aplicație, 8 dormitoare, două laboratoare, un amfiteatru, o sală de spectacol, două biblioteci. Castelul era casa în care locuia directorul și familia lui. Localul Școlii normale a trecut, de-a lungul vremii prin grele încercări. În primul război mondial a fost ocupat de diferite comandamente militare. Dar nici acestea și nici cele două mari cutremure care i-au zguduit pereții din temelii nu au pus-o la pământ.

Soldații germani au incendiat Școala Normală

Sfârșitul a venit în timpul celui de-al doilea război, când trupele germane, aflate în retragere, au distrus bucată, cu bucată, cea mai mare parte a școlii. Dar mai întâi s-au folosit de ea.
Nemții i-au scos cu forța pe elevii interniști și i-au alungat, după care au amenajat aici un spital în toată regula, înzestrat cu toate instalațiile medicale, depozit de medicamente, două farmacii, laborator de analize medicale, două săli de operații, depozit de alimente. Au fost amplasate 700 de paturi pentru răniții de pe front. Evident, totul era pentru deservirea exclusivă a soldaților germani.
După patru luni în care au dispus după bunul plac de superba clădire a Școlii normale, în noaptea de 23 spre 24 august, nemții au incendiat clădirea. Nu înainte, însă, de a distruge toate materialele, mobilierul, instalațiile.
Timp de zile întregi, totul a ars înăbușit între ziduri. Din masiva clădire au rămas doar zidurile înnegrite de fum. Au rămas intacte câteva dependințe și locuința direcției, cea căreia îi spunem acum Casa Roșie
Liceul PedagogicDupă 1944, școala a funcționat în diferite localuri, cum ar fi cel al Liceului “Codreanu” sau al fostului liceu industrial de fete. Abia în 1958, Liceul Pedagogic se va muta în clădirea actualului Liceu Teoretic “Mihai Eminescu”. Aici va funcționa timp de 43 de ani, până în 2001, când Școala Normală s-a mutat într-un nou local propriu, al doilea din existența sa.
Trebuie spus că încă de la început, corpul de cadre didactice de la Școala Normală a pus accentul pe pregătirea practică a viitorilor dascăli. În primii ani de la înființare, elevii Școlii Normale susțineau orele de practică pedagogică în mai multe școli primare din oraș.
Însă, în 1894 este înființată Școala de aplicație, ca parte a instituției, locul unde elevii deprindeau, sub îndrumarea specialiștilor, știința și arta de a preda. Interesant este că școala avea o fermă proprie, ce avea în administrare aproximativ 50 de hectare de teren.
Renumele acestei instituții de învățământ s-a datorat și faptului că cei care doreau să-i urmeze cursurile erau riguros selecționați. Mai mult, însușirea materiilor se făcea temeinic, severitatea cadrelor didactice fiind recunoscută.
Toate acestea au făcut ca Liceul Pedagogic de la Bârlad să se bucure de-a lungul timpului de o apreciere foarte mare, atât pe plan local, cât și național. Instituția a fost, pe parcursul celor 145 de ani, și continuă să fie, o reală pepinieră, de aici plecând în învățământ mii de cadre didactice de valoare.

Cine a fost Ioan Popescu

Ion_popescuIoan Popescu a fost un deschizător de obiceiuri și practici în învățământul românesc. Multe din cele inițiate în școala sa au fost preluat apoi de întreaga țară: lucrul manual, disciplină care există și în ziua de astăzi; portul național ca uniformă pentru elevii normaliști și pentru învățătorii din mediul rural; studiul violinei și al jocurilor naționale în școlile normale.
În 1870 și-a transformat casele în internat pentru elevii de liceu și de curs primar; între 1889 și 1894 a deschis, atât în Bârlad, cât și în întreg județul Tutova, 32 de ateliere în care absolvenții școlilor primare care nu puteau urma școli superioare au învățat diferite meserii. În aceeași perioadă a înființat o școală de adulți (echivalentul școlilor serale de mai târziu) și a introdus șezătorile duminicale în localurile școlilor primare din oraș.
Modul în care s-a implicat în sistemul educațional i-au dezvăluit lui Ioan Popescu latura sa filantropică. El nu a precupețit nici un efort pentru a convinge poporul că luminarea spirituală și intelectuală se face numai prin învățătură.
În 1865, din cauza unei acute lipse de învățători la sate, a deschis un curs special la care a pregătit 18 învățători. Mai târziu, a predat gratuit Pedagogia și Igiena învățătorilor de la sate.
Pe cheltuială proprie, a organizat diferite excursii pentru elevi în țară și în străinătate, iar în vacanțe trimitea elevi dincolo de Carpați pentru a se specializa în diferite meserii. La întoarcere, aceștia deveneau maiștri de lucru manual, care le predau disciplina tuturor învățătorilor din țară.
În cadrul școlii pe care a condus-o a predat gratuit Agricultura, Geografia, Pedagogia, Dreptul constituțional.
În paralel, a desfășurat o entuziastă activitate politică, fiind cel care a înființat filiala bârlădeană a Partidului Național Liberal. A fost unul din cei mai înflăcărați militanți pentru Unire; a fost numit comisarul Prefecturii județului Tutova; a deschis la Bârlad prima tipografie – “Unirea” – și primul ziar bârlădean – “Semănătorul”- ajutat și de Iancu Codrescu; a făcut parte din Garda civilă a Bârladului; a contribuit cu aprovizionări la Războiul de Independență; a fost ales deputat liberal de Tutova.
A primit foarte multe distincții și merite, printre care: cunună de lauri, daruri, o casă oferită de obștea Bârladului, distincțiile “Steaua României”, “Apărătorii Independenței”, “Bene-Merenti” clasa a II-a, “Coroana României, gradul de cavaler etc.
A fost căsătorit și a avut trei fete și un băiat. Se stinge din viață în 1901, la vârsta de 71 de ani, din cauza unei boli incurabile.
În revista “Semănătorul” le mărturisea oamenilor, scopul luptei sale politice și profesionale: “Ca România să devină unită cu toate părțile ei; cultă și civilizată de la o margine la alta, mare, tare și fericită, spre a-și reocupa, cu o oră mai înainte, cuvenitul loc între națiunile cele mai valoroase ale Europei”.

Last updated by at .

Comments

comments

About Mihai Vasile

2 comments

  1. peste 100 și ceva de ani se va scrie, pe undeva, că nu-ș ce intelectuali, politicieni,…, din zonă, au făcut ș-au dres…, spre binele…

    • Asa este dar totuși la vremea aceea dacă știai sa scrii și sa citești erai deja destul de învățat fata de medie. Nu ma interesează partea financiara dar a făcut lucru mare care dăinuie și azi.