Google+
Home » Invatamant » Liceenii au cuvântul. Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu” Bârlad

Liceenii au cuvântul. Liceul Teoretic ”Mihai Eminescu” Bârlad

Viața mea de vis…

Era o zi de vară. Abia ne trezisem și stăteam îmbrățișati. Casa noastră era amplasată într-un loc mai străin: pe un loc stâncos, mai exact, iar un perete al camerei era construit din sticlă pentru a ne putea bucura de răsăritul soarelui și de splendoarea mării în fiecare dimineață.

morozii-stefan-cristianÎmbătrâneam. Aveam 27 de ani și-mi iubeam femeia încă din liceu. Da, am trecut prin multe, multe bune, dar și rele destule. Mereu mă gândesc că-mi zboară timpul din ceas, că secundele trec, parcă, mai repede, că muzica pe care-o ascult se termină înainte să înceapă. Mă gândesc ce-am făcut, și chiar dacă m-am realizat pe ambele planuri, profesional și sentimental, tot cred că nu-i de ajuns.

Mă gândeam în fiecare noapte la ea, chiar dacă dormea lângă mine. Mă gândeam ce aș face dacă aș pierde-o – cu siguranță, nimic bun. Încă mă gândesc la vorbele ei de ani de zile: “Sunt a ta, pentru totdeauna…”, spusese ea, atingându-mi blând și pasional pieptul.

O iubesc încă de-atunci, de la 15 ani, și știe prea bine că o fac mai mult decât orice pe lume. Știe că m-aș putea arunca în fața trenului, ca mai apoi s-o împing ca ea să scape. Știe c-aș fisura Pământul în două ca s-o găsesc.

Mă trezeam în fiecare dimineață cu fața la ea, punându-i o întrebare: “Ce faci tu,dragă muză?”.

Nu-mi răspundea aproape niciodată, ori mă lua în brațe, ori mă săruta. Ea era, în ochii mei, soarele care răsărea dimineața, era valurile care-mi tulburau sufletul, era luna pe care o priveam mereu și care mă ducea, parcă, într-o stare de insomnie. Era micuță, corpul ei expira un aer puternic de femeie cu capul pe umeri, că doar n-am vrut o proastă. Avea ochii căprui, adânci și oglinzii; nu ți-ai fi dorit să-și întoarcă privirea către altcineva. Purta ochelari, dar nu mă deranja. Era a mea, nu? Era atât de frumoasă încât strălucea ca Soarele-n mijlocul lui iulie. O iubeam și o iubesc… Era dragostea eternă a nopților mele, îmi lumina fiecare secundă pe care-o trăiam, și deși mi-e frică de moarte, nu mai aveam temeri fiindcă știam că mi-am îndeplinit oarecum visele: să reușesc în viață și să-mi găsesc iubirea veșnică. Am fost un visător și mereu voi rămâne un visator; se pare că n-a ieșit prea rău. Mă iubea necondiționat, în felul ei, iar eu într-al meu. Eu eram scriitorul aici, și deși îmi făcea complimente uneori, nu se descurca prea rău… Cu fiecare sărutare pe care mi-o dădea, simțeam că trăiesc mai mult, aveam sentimentul c-aș fi nemuritor. Era cochetă și avea destul aer de femeie, destul încât să mă ucidă cu el când se apropia… Era destul de timidă, însă tot putea să-mi pună capac “tres facile”, cum spun francezii.

Week-end-urile ni le petreceam în felul ăsta, rareori plecam să ne aprovizionăm casa. Eram cei mai bine oameni pe care și i-a putut închipui cineva vreodată. Eu eram audiofil, ahtiat după muzică. În casă cânta mereu muzica în surdină chiar și când dormeam – mă liniștea. Aveam tot ce mi-aș fi putut dori, nu mai aveam nevoie de nimic. Ei bine, de dragoste. Dragoste pe care mereu o voi vrea. Am avut multe ispite, însă nu am putut să las ce aveam pentru ceva aparent mai frumos sufletește, poate, sau pentru ceva mai frumos, în mai multe feluri.

Părinții noștri locuiau departe, în altă țară, însă mergeam regulat să-i vedem – de sărbători mai ales. În călătorii mereu dormea pe mine. Era obosită, lucram din greu amândoi, însă bărbații dintotdeauna au exprimat pe fețele lor mai puțină oboseală decât femeile. Avea un job foarte epuizant; era manager la o renumită firmă de articole vestimentare.

Slujba mea nu mai conta, salariile erau similare. Părinții noștri erau foarte bucuroși când ne vedeau; se vedea pe fețele lor că ai lor copii și-au îndeplinit visele. (Cristian Ștefan MOROZII, clasa a XI-a Filologie)

Furtuna

Sunt furtuna în care n-ai fost niciodată prinsăSunt tot ceea ce ai vrut ca eu  fiu.  putea fi fratele tău pierdut sau  putea fi partenerul tău de suflet.Nu contează, pentru  sunt cevaîn care n-ai crezut niciodată, dar nici n-ai vrut  încerciSunt ceva de care nu ți-a păsat niciodatăSunt ceva,un ceva care odată îți oferise lumea, dar, pentru țineasta n-a fost nimicdecât ceva în care ai putut  dai cu piciorul. Ai fost ignorantă cu mine dar te voi ierta, chiar dacă m-ai rănit, chiar dacă știu  nu-ți vei schimbă gândurile vreodată… Și chiar dacă suntun scriitor, voi muri  toți ceilalți oameni, exact  ținedin cauza ta. (Cristian Ștefan MOROZII, clasa a XI-a Filologie)

 

Fără tine, nu aș fi reușit!

andra-palmaciuArestez perna și îmi afund capul în penele de gâscă, nu-mi pot permite să deschid ochii, știu că aș trimite lasere și mi-aș deranja falsul confort. Nu ar fi prima dată, și în niciun caz, ultima, în care perna îmi este captivă, în unghiile morții. Mă smiorcăi, fluturașii din stomac, dau să iasă, căci mă tot gâdilă ceva, ori o fi de la plâns, cine o mai ști? Stop. Acesta este momentul în care îmi impun să iau atitudine. Sfioasă, trag de coltul stâng al pernei, verific împrejurul, și prind curaj de a-i da pernei o eliberare condiționată. Îmi trag tricoul cât să nu mă simt dezgolită și mă îndrept spre geam. Hotărâtă, trag jaluzelele și rămân șocată să realizez că m-am țintuit în pernă o noapte întreagă, o altă noapte. Mă strâmb la contactul cu soarele, și mormăi o înjurătură. Sunt pe mijlocul camerei și nu știu ce ar trebui să fac, evit contactul cu oglinda, știu că nu-mi vă face placere reflexia mea. Încă mă gândesc cum s-o simți? Îl doare? O fi dormit? M-o fi sunat? Era târziu când, în urma unei crize, a considerat că singurele cuvinte ce-i vor menține masculinitatea, mă vor face pe mine să plec. Și-am plecat, deși era unica acțiune pe care nu mi-aș fi dorit să o urmez. Nu era prima dată când conștiința mea imi urla să renunț, însă fusese prima dată când o făcusem fără să privesc urmele pașilor. Știam că nu pot rezista, mă mișcam greoi în speranța că voi auzi un: Rămâi! Dar niciun sunet nu-mi zgâriase timpanul, poate doar zgomotul ușii trântite. Camera goală îmi străpunge sufletul, nu știam ce să fac fără privirea lui ce mă analiza. Nu știam nici cum îmi mai arată camera, sau ce ocupație să-mi găsesc. Tot el, cu vocea lui și chipul înnegrit îmi bântuia gândurile. Încă îi mai vedeam pumnii încleștați, pregătiți să se răzbune prin unica modalitate disponibilă. Conștientizez că nu se aștepta, oricât de mult l-aș fi amenințat că voi pleca într-o zi. Probabil s-a întrebat cum de la simple cuvinte, am luat o așa decizie, sigur nu crede că am știut ce mi-a făcut în ultima perioadă. Pesemne că încă mai crede în minciunile lui, sau se așteaptă ca eu să cred în ele. Nu va ști niciodată, că îi acceptam să-mi mângâie chipul deși știam că tocmai mângâiase un întreg trup. Îl lăsam în ferocitatea masculinității sale, să-și mintă propriile gesturi, să-și încalce propriile principii. Azi, deși încă îmi mai putrezește durerea în vene, încă mă mai încovoi la auzul ultimelor vorbe ce-mi aglomerau gândurile, nu pot decât să-i mulțumesc. Îi mulțumesc pentru tot ceea ce am devenit și pentru modul războinic în care totul a luat sfârșit, pentru că de nu s-ar fi terminat totul în liniștea deplină a plecării mele, azi, nu aș mai fi scris atât de frumos. Îi mulțumesc că m-a ajutat să mă autodepășesc. Căci azi, în camera goală, cu perna în libertate și razele soarelui dansând pe trupu-mi obosit, încep a deveni o scriitoare mai bună, și promit să-i mulțumesc și public, la prima mea lansare! (Andra PALMACIU, clasa a XII-a Filologie 2)

Last updated by at .

Comments

comments

About Tehno Redactor