Home / Tag Archives: legende

Tag Archives: legende

Legendele Bârladului – La Stadion

Simona MIHĂILĂ
Răzvan CĂLIN

“Legendele Bârladului” vor poposi astăzi la Stadion. Nu acolo unde sportivii noștri fac performanță, ci într-o zonă plină de blocuri, de semafoare, de magazine și cu un trafic infernal.
“La Stadion” e pe buzele oricărui bârlădean, indiferent de vârstă. Chiar și cei născuți după ’90 știu că zona cuprinsă între intersecția de la colțul de nord al Parcului Teatrului “Victor Ion Popa” și intersecția de unde începe curtea Spitalului “Elena Beldiman” se numește – clar, sigur și concret – “Stadion”. Nu încape nici cea mai vagă îndoială că în mintea oricărui bârlădean, această bucată de oraș nu există sub o altă denumire. Singurii derutați ar putea fi cei străini de Bârlad, căci oricât s-ar învârti și oricât ar căuta nu ar putea găsi aici nimic care să semene a bază sportivă.

stadion1Fără doar și poate, mai toți localnicii trecuți de prima tinerețe cunosc “misterul” legat de numele acestei zone, iar cei care păstrează vie, în memorie, imaginea Bârladului de acum 55 de ani, știu și mai bine despre ce vorbim.
Căci atunci, în 1960 “la Stadion” era… chiar stadion. Se întindea de pe partea dreaptă a Bulevardului Republicii și până pe în actuala stradă Vasile Pârvan.
Până în ’60, Bârladul avea doar un rudimentar teren sportiv, situat la marginea orașului (acolo unde începe zona industrială), ce nu putea asigura condiții optime pentru buna desfășurare a unor competiții sportive. Așa se face că autoritățile de atunci ale urbei au hotărât să construiască un stadion, alegând exact porțiunea din apropierea zonei centrale. Stadionul avea o capacitate de aproximativ 6.000 de locuri, era prevăzut cu tribune doar pe o singură parte, pistă de atletism și avea și un teren de rezervă.
De această bază sportivă se leagă perioada de glorie a rugbyului și a fotbalului bârlădean. Echipa de rugby “Constructorul” Bârlad, devenită ulterior “Rulmentul” Bârlad și echipa de fotbal Dinamo Bârlad au fost, în perioada anilor ’60 – ’70, două dintre numele grele ale sportului românesc.

Aici s-a scris istoria fotbalului și a rugbyului bârlădean

Regretatul inginer Nicolae Mitulescu, rememora, în urmă cu aproape zece ani, povestea de aur a acelor ani: “A fost o perioadă de efervescență maximă pentru sportul bârlădean, au fost vremuri de glorie. «Constructorul» Bârlad era una dintre cele mai puternice echipe de rugby din țară. Pe acest stadion, bârlădenii au făcut meciuri memorabile, învingând echipe precum Steaua București, pe atunci CCA București, și Dinamo București. Echipa de rugby evolua în primul eșalon valoric al rugbyului românesc și se bătea întotodeauna pentru primele trei locuri în campionat. Lucruri la fel de frumoase se întâmplau și în cazul echipei de fotbal, care juca în Divizia B și care a făcut niște meciuri fantastice aici, la Bârlad. Multe echipe puternice de atunci au plecat învinse de pe stadionul nostru”.

Inginerul Mitulescu își amintea că, la toate meciurile jucate acasă de echipele de fotbal și cea de rugby, stadionul devenea neîncăpător: “Acolo unde este acum Aleea Siret, era gardul împrejmuitor al stadionului și țin minte că pe acea latură, în zilele de meci, mulți bârlădeni care doreau să vadă partidele fără a plăti biletul, escaladau gardul. Oricum, în astfel de zile, stadionul era arhiplin și gândiți-vă că avea, totuși, o capacitate de circa 6.000 de locuri”.
Sfârșitul acelui stadion a fost adus de cutremurul din 1977. Autoritățile comuniste au hotărât să-l desființeze și să construiască aici blocuri de locuințe. Printre primele blocuri ridicate pe locul fostului teren de sport este blocul – turn K4, de pe Bulevardul Republicii.

(sursa foto: www.b-o.ro)

Legendele Bârladului > Munteni – cartierul bărbaților viteji

de Răzvan CĂLIN, Simona MIHĂILĂ

Continuăm periplul prin trecutul secular al Bârladului cu un episod consacrat cartierului Munteni, o zonă fără de care străvechiul târg nu ar fi putut exista. În ziua de azi, mulți dintre localnici tind să creadă că Munteni și Podeni sunt două cartiere gemene, care au traversat veacurile mână în mână. Realitatea este, însă, că Munteni este o zonă aparte, cu diferențe majore față de Podeni, mai cu seamă din punct de vedere istoric.

Primele atestări documentare arată că Munteni are o vechime de cel puțin 200 de ani. Mahalaua își trage numele de la locuitorii din zonaOrasul Barlad - 1850 montană a țării, care au venit din regiunile măcinate de tensiunile cauzate de ocupația austro-ungară din vestul României. Este știut faptul că mulți dintre românii din aceste teritorii au preferat drumul bejeniei și au trecut munții în Moldova pentru a se stabili în zone relativ mai liniștite.

Profesorul de istorie Elena Monu spune că Bârladul s-a situat în așa-numitul culoar al “migrației” românilor din teritoriile ocupate: “Ar putea fi o explicație verosimilă a originii cartierului Munteni. Ținând cont că românilor din Transilvania li s-a interzis încă din secolul al XIV-lea să locuiască în orașe, atunci putem vedea cauza migrației acestora către teritorii aflate sub strictă administrare românească, cum este și cazul Moldovei. Așa poate apare o explicație logică și veridică a denumirii de Mahalaua Munteni. Pentru că da, această zonă a luat naștere prin așezarea aici a muntenilor”.

scoala de meseriiStructura socială a locuitorilor cartierului Munteni lasă să se întrevadă existența unor pături ale populației situate, cumva, sub structura celorlalte zone ale târgului. Cartierul a fost locuit de la bun început de oameni simpli, cu un statut social modest.

Zona era locuită în special din oameni de origine modestă, cu o situație financiară moderată: meșteșugari, mici negustori. Păstra, însă, caracteristica populației Bârladului în general, adică un târg cu caracter semirural. Și asta pentru că foarte mulți dintre locuitorii cartierului erau serioși crescători de animale, de la cornute până la oi și porci.

Nu degeaba, mai târziu, în perioada interbelică, a luat naștere oborul de animale, a cărui locație este menținută și în ziua de astăzi, în partea de nord – est a orașului, la granița dintre platforma industrială și cartierul Munteni. Așa se face că din acest cartier, față de alte zone ale Bârladului, au lipsit, aproape cu desăvârșire, casele impozante, oamenii cu stare preferând cartiere mai cu ștaif.

G. G. Ursu, „poetul salcâmilor

g.g.-ursuChiar și așa, din Munteni s-au ridicat minți strălucite, care au făcut cinste urbei. Nu se poate vorbi de Munteni fără a a aminti că aici s-a născut și a crescut reputatul istoric literar și poet G.G. Ursu.

Într-o lucrare memorialistică, Radu Șerban Palade, își amintește cu emoție de “poetul salcâmilor”, bolnav pe viață de “bârlădenită”: “Avea o vorbă sfătoasă, domoală, cu o frumoasă sonoritate moldovenească. Tot ce spunea purta însemnele unei erudiții de netăgăduit, ale unui spirit care pătrunsese profund în esența lucrurilor. Avea o dragoste nețărmurită pentru Bârladul natal și pentru înaintașii în ale literaturii de pe acele meleaguri”.

Dintr-o frescă a vieții celebrului istoric literar și poet descoperim mărturii ale vieții din cartierul Munteni: “Erau ierni aspre, vifornițe mari, ningea copios, troiene bogate acopereau străzile cartierului și aproape întreg orașul. Când dădea căldura înfloreau pomii să desfete inimile oamenilor. Mai ales floarea albă a salcâmilor se oferea darnică privirilor aprinse de dragoste. Oamenii erau buni, cuminți, harnici și prietenoși. Aici a trăit poetul, aici a cunoscut iernile, ninsorile, zăpezile, școlărițele cu șorțul negru – albastru, cu gulerașe albe”.

Povestea fascinantă a lui Dimitrie Tarază, Brâncuși de Munteni

Însă, nu putem vorbi de Munteni fără a aminti de unul dintre cei mai de seamă fii ai săi, Dimitrie Tarază. Renumit meșter și sculptor în lemn, Tarază a fost cel care a pus bazele primei școli de sculptură din Bârlad.

Născut în 1896, Tarază s-a tras dintr-o familie de munteni, oameni cinstiți și întreprinzători care au coborât la șes, înlocuind creșterea oilor cu manufacturarea și comercializarea pieilor de animale. Talentul l-a moștenit, cumva, de la părinții săi care, cojocari fiind, odată stabiliți la Bârlad, aveau mare trecere cu lucrările lor în tâgurile de profil din țară. Familia Tarază a locuit pe strada Cojăcărească sau Cojocari, astăzi Mihail Sadoveanu.

Dimitrie Tarază și-a portal_tarazaperfecționat arta sculpturii la Paris, unde a fost nevoit, pentru început, să-și asigure de unul singur banii necesari traiului și studiilor. Așa se face că și-a deschis, cu sprijinul fostului ambasador român la Paris, Lahovary, un mic restaurant botezat “La studentul român”. Avea doar 20 de ani când a pus pe picioare această mică afacere, el fiind cel care se ocupa de toate, de la spălatul vaselor și gătit, până la procurarea alimentelor. Cunoscut fiind pentru cinstea și mărinimiea sa, în restaurantul lui Tarază de la Paris luau masa, pe bază de abonament, aproape toți studenții români din “orașul luminilor”.

Viața acestui fiu al cartierului Munteni este demnă de un român. Cu economiile la sânge făcute în timpul șederii la Paris, Tarază pleacă la New York, în SUA, după care ajunge în Canada, unde a arendat un teren pe care l-a muncit din greu timp de câțiva ani. Ulterior se reîntoarce la Paris, însoțit de soția sa Eva, născută în Stupca, Bucovina.

Odată cu izbucnirea celui de al doilea război mondial, Tarază revine în țară și se înrolează în armată, urmat de soția sa care a ajuns pe front ca soră medicală. Soarta îl ajută să scape războiului și reîntors în orașul natal, Tarază reușește, cu greu, să se angajezeze ca profesor suplinitor la Liceul Industrial, întrucât a refuzat să aibă vreo culoare politică, cu atât mai puțin să intre în rândul comuniștilor.

În aceast perioadă, își construiește în cartierul natal o casă, unde își amenajează și un atelier de sculptură. Clasa de sculptură pe care o “patrona” la Liceul Industrial era așezată într-un corp de clădire situat între străzile de astăzi Republicii, colț cu Mihail Kogălniceanu. Aici, la școală, se primeau comenzi de portaluri, mobilier și altele, iar elevii le executau sub îndrumarea maestrului care le și proiecta. Bârlădenii mai în vîrstă își amintesc probabil de portalul care, până cu ceva ani în urmă, se afla la una din casele de pe strada Cetinei, proiectat în stil bncovenesc și având în compoziție basoreliefuri figurative pe tema anotimpurilor. Din nefericire, nici clădirea și nici poarta nu mai pot fi văzute în momentul de față, ele fiind distruse odată cu sistematizarea impusă de regimul comunist.

Tot lui Dimitrie Tarază i se datorează și ancadramentul scenei din aula Colegiului Național “Gheorghe Roșca Codreanu”, lucrare care mai dăinuie și în ziua de astăzi. Ceea ce i-a dus însă consacrarea a fost un lampadar, executat în lemn de nuc, care a fost expus în anul 1934 la Pavilionul României de la expoziția internațională de la Paris, lucrare care a primit medalia de aur. Nu trebuie uitat că unul dintre elevii și discipolii lui Tarază a fost Marcel Guguianu, unul dintre cei mai renumiți sculptori din țară și străinătate.

Cartierul cu cei mai mulți eroi de război

monument_eroi_munteniNu putem să încheiem povestea cartierului Munteni fără a aminti un lucru pe care, probabil, puțini dintre bârlădenii de astăzi îl mai cunosc. Munteni este cartierul care a jertfit pe altarul luptei naționale cei mai mulți fii ai Bârladului. Nu mai puțin de peste 400 de localnici din Munteni, ofițeri, subofițeri și simpli ostași, și-au dat viața în timpul luptelor din cele două mari conflagrații mondiale.

În urmă cu doar câțiva ani, autoritățile locale, la inițiativa unor oameni de suflet din acest cartier, au ridicat un monument și o troiță în memoria sutelor de fii din această zonă a Bârladului care și-au găsit sfârșitul, cu arma în mână, în cele două războaie mondiale.

Legendele Bârladului – Podul Verde

de Simona MIHĂILĂ

Declarat monument de patrimoniu național, Podul Verde este, ca și Podul Pescăriei, unul dintre cele mai puternice simboluri ale Bârladului. Dacă Podul Pescăriei a fost consemnat în istorie ca principalul nod comercial al zonei, locul pe unde, în vremea lui Ștefan cel Mare și mai apoi, treceau carele cu pește de la Dunăre, celălalt este puntea, atât la propriu, cât și la figurat, dintre dintre târg și aripa boierească a acestuia.

pod 2Deși vechimea Podului Verde nu este atât de mare ca a „fratelui” său de la intrarea în Podeni, numele lui este pomenit la fel de des de către bârlădeni. Este imposibil să vorbești despre zona în care este amplasat fără să-i rostești numele. „De la Podul Verde, la dreapta”, „de la Podul Verde, la stânga”, „de la Podul Verde, la deal” sau „la vale” și tot așa. Explicația este una cât se poate de justă: acest pod reprezintă o importantă intersecție a orașului. Se poate spune chiar neobișnuită, deoarece podul este punctul comun al arterelor 1 Decembrie, Nicolae Bălcescu, Constantin Hamangiu, Gheorghe Emandi și Epureanu. „Mai la deal”, la circa 50 de metri, se află un alt punct de legendă al orașului, despre care am povestit în documentarul „Legendele Bârladului”, anume Toma Dăscălașu.

Firește, poziția Podului Verde este o simplă întâmplare, pe aici avându-și cursul pârâul Valea Seacă (Cacaina), afluent al Râului Bârlad.

Elena Monu, profesor de istorie, spune că, în vremurile de demult, podul era de însemnată importanță deoarece marca granița dintre casele boierești și restul orașului: „Făcea legătura dintre strada Belvedere, pe care astăzi o știm sub denumirea de Bulevardul Costache Epureanu, și marginea orașului. Nu este vorba de o «margine» oarecare. Era o zonă aleasă, dominată de boierimea bârlădeană, cu ale sale curți și case impozante, înconjurate de vii și grădini”.

Iată câteva dintre casele boierilor de atunci, aflate atât pe fosta Belvedere, cât și de la „periferia” orașului, pe care bârlădenii le pot vedea și în ziua de astăzi, ele făcând parte dintre monumentele de arhitectură ocrotite de lege: Casa Tuduri, Casa Avocat Cristescu (care adăpostește, în prezent, Protoeria Bârlad), Casa Xenachi (actualul sediu al RAGCL), Casa Bulbuc, Casa Șuțu.

 Culoarea verde, pecetea importanței

 Cu o așa companie aleasă, Podul Verde nu putea fi lăsat de izbeliște, la stadiul de simplu podeț de lemn. La mijlocul secolului al XIX-lea, în vremea lui Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Moldovei din acea vreme, autoritățile orașului au schimbat total fața podului. ~n locul punții șubrede, au construit un pod trainic, cu elemente moderne, din materiale de construcție cu mare căutare în acele timpuri: beton, piatră și fier. A fost primul asemenea pod construit la Bârlad.

podȘi, ca orice invetiție de soi, nu putea să nu fie anunțată în presa locală. Așadar, prin analele o găsim menționată în „Foaie oficială” care a scris în 1847că se va construi un pod de piatră „peste răpa Căcăinei din deal din gios”.

„Era în vremea marilor boieri cărturari și politicieni ai Bârladului, mulți dintre ei numărându-se printre făuritorii Marii Uniri: Manolache Kostache Epureanu, Gheorghe Emandi, Grigore Suțu, Emanoil Costin, doctorul orașului Bârlad și ultimul descendent al renumitului cronicar Miron Costin, căpitanul Constanin Costache – prefectul județului Tutova în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Iorgu Radu, Neculai Roșca-Codreanu, Ioan și Constanin Cuza, verii primari ai domnitorului care s-au născut în Casa Cuza, Ioan Popescu, Iacob Fătu și mulți alți oameni care au făcut din Bârlad orașul cultural și istoric cu care ne mândrim noi astăzi”, ne-a mai povestit istoricul Elena Monu.

Podul a fost vopsit în culoarea verde, considerată în acele vremuri cea mai potrivită pentru a marca importantele ansambluri arhitecturale. Așadar, este evident motivul pentru care a fost botezat așa cum îl știm în prezent.

În timp, în zona caselor boierești au construit și oamenii „simpli”, așa încât zona a căpătat elemente comune altor zone. Podul a rămas, însă, locul de care bătrânii de astăzi își amintesc cu plăcere și nostalgie. Podul Verde era loc de promedadă și de întâlnire pentru îndrăgostiții din junețea lor. Aceasta este perioada când poetul G.G. Ursu ilustra frumusețea locului într-una din poeziile sale, mărturisindu-și dorința de a mai trece „odată al apelor vad / Acolo pe unde fantasticul soare / Își spală lumina în râul Bârlad”.

Podul Roșu – în centru, dar nu la fel de celebru

Ceva mai târziu, după același tipic au mai fost construite alte două poduri: unul pe principala stradă a orașului (fosta stradă Regală, actualmente Bulevardul Republicii), vis-a-vis de fostul Cinema „Victoria” și care poartă numele de Podul Roșu, și altul paralel cu acesta, pe strada Ion Luca Caragiale (în spatele Casei de cultură, în lateral).

Podul Roșu a fost inaugurat, conform inscripției, la 1 august 1898. Deși se află în buricul târgului, prea puțini bârlădeni sunt la curent cu denumirea lui. De altfel, cei mai mulți au aflat acest amănunt abia după revoluție, când interesul pentru trecutul orașului a fost reactivat, bună parte din acest merit revenindu-i presei locale.

pod 1După zeci de ani în care cele două poduri istorice au fost lăsate de izbeliște, fiind verde și roșu doar cu numele, într-un tâziu, și autoritățile au început să acorde importanță elementelor care dădeau identitate cândva acestor vestigii. Vopseaua coșcovită de timp a fost înlăturată și înlocuită cu straturi vii și prospete.

În anii 2000, maestrul Marcel Guguianu, marele sculptor român de origine bârlădeană, s-a supărat pe conducătorii orașului și i-a certat că i-au montat Podului Roșu o balustradă nepotrivită, care nu respecta arhitectura construcției. A fost contrazis, însă, de colonelul Corneliu Vasiliu, un cunoscut colecționar de imagini vechi ale Bârladului de altădată, care i-a dovedit maestrului, cu argumentul fotografiei originale, că nu are dreptate. Lipsit de orgolii inutile, marele sculptor și-a făcut recunoscut „vina” de a nu fi reținut în amănunt imaginea podului din copilăria sa, atunci când zburda cât era ziua de lungă pe străzile urbei, între două prăjituri înfulecate în „Cofetăria Guguianu”, a ilustrului cofetar care nu era altul decât tatăl său.

Epilog

În cazul Podului Roșu, constructorii din trecut au avut inspirația să-i atașeze elemente distinctive: placheta inaugurală, într-un capăt, și stema județului Tutova, în basorelief inclus într-o nișă, în celălalt capăt.

Pentru Podul Verde, nimeni nu a găsit de cuviință sa-i marcheze, cumva, importanța, așa încât nici măcar în rândul localnicilor nu este de notorietate că Podul Verde este monument istoric.

Legendele Bârladului – Cerbul de Aur

Astăzi, Est News inaugurează un serial despre locurile de odinioară care dăinuie și în prezent în memoria bârlădenilor, fie chiar și numai cu numele. În fiecare vineri, vom încerca să dezvăluim tinerilor de astăzi istoria sau legenda unor zone pe care le pomenim deseori în viața noastră de zi cu zi. Asta, pentru că niciunul dintre locurile acestea nu-și poartă numele întâmplător. În spate se află povești interesante, hazlii sau, dimpotrivă, pline de tragic, care au ca notă comună un lucru pentru care bârlădenii au o veritabilă slăbiciune: parfumul de altădată. Articolele noastre au ca suport atât documente, fragmente literare bazate pe realitate, mărturii scrise ale unor oameni care s-au născut sau au trăit în Bârlad, declarații ale unor profesori de istorie, dar, mai cu seamă, povestiri transmise din vechime de la un om la altul.

Simona MIHĂILĂ

Începem serialul nostru cu o zonă emblematică pentru orașul Bârlad: Cerbul de Aur. Toți bârlădenii știu că numele provine de la un ornament foarte reușit – înfățișând un cerb – de pe o veche casă din oraș pe care numai cei născuți în ultimii ani nu au cunoscut-o, din pricină că a fost demolată.
Casa se afla chiar în intersecția de la Cerbul de Aur și avea o vechime seculară, fiind martora multor evenimente majore care au marcat Bârladul. Surprinzător, însă, clădirea nu a reușit să stârnească niciodată interesul oamenilor preocupați de cultura și de istoria orașului. Timpul a “răzbunat-o” în felul său, căci bârlădenii care vorbesc de Cerbul de Aur nu pot să nu-și amintească de acea casă.
Sperăm că documentarul nostru va reuși să le facă o imagine și celor care nu au apucat-o, dar care vor dori, peste ani, să știe de unde își trage numele vestitul Cerbul de aur.
Nu se poate spune că Cerbul de Aur este o zonă, ci mai degrabă un punct. De fapt, se limitează la acea intersecție care unește zona centrală, cu cartierul Gară, cu aripa de sud și cu o parte din zona de case din oraș.
Denumirea se trage, așa cum spuneam, de la acel ornament original aplicat pe clădirea ce astăzi nu mai există, fără nici o legătură cu specificul zonei în care este amplasat Bârladul. Era un basorelief din ghips, înfățișând un cerb, cu coarne imense și cu alură princiară. Fusese montat deasupra intrării principale a clădirii și, prin felul în care era realizat, părea că străjuiește întreaga intersecție, cu o atitudine dominatoare. Locul ales de cel care l-a aplicat acolo era avantajat și de poziția ușii desupra căreia se afla: în colțul ușor rotunjit al clădirii (așa cum erau casele de odinioară) în așa fel încât să fie vizibilă din cât mai multe unghiuri.
Cerbul era suflat în bronz auriu. La fel erau și inscripțiile care îl însoțeau, respectiv denumirea “Cerbul de Aur”, anul “1940” și inițialele “H.C.”. Pentru aceste detalii, clădirea atrăgea atenția tuturor celor care treceau prin zonă.
Copiii, însă, erau foarte atrași de cerbul suflat în bronz. Mai puțin preocupați de grijile cotidiene ale adulților, ei nu se săturau niciodată să studieze imaginea acelei vietăți, atât de neobișnuite pentru aceste locuri.
Fiindcă nimeni nu a fost interesat să afle ce anume explica prezența acestui cerb pe clădire, nu se cunoaște nici în ziua de astăzi adevăratul motiv pentru care ajunsese acolo. Nu se știe, de asemenea, nici când a fost montat. Anul 1940, care era inscripționat aici, indică data când a fost cumpărată clădirea de un bârlădean pe nume Constantin Hîncu (de unde și inițialele). El era vărul proprietarului hotelului “Mielul Alb”, situat în apropierea Podului Pescăriei și care a fost renumit timp de mai multe decenii. L-au apucat și mare parte din bârlădenii din ziua de astăzi, fiindcă, după ce comuniștii au venit la putere i-au păstrat destinația inițială, până ce a fost culcat la pământ de noua sistematizare a urbei.
Adrian Hîncu, nepotul și moștenitorul lui Constantin Hîncu, ne-a povestit că bunicul său a cumpărat casa de la o femeie evreică. Clădirea era în formă de “L”, iar în spate, pe unul dintre pereți, era inscripționat anul 1873. Documentele deținute de familia Hîncu arată că, de fapt, acesta este anul când a fost construită.
cerbul-de-aur2El ne-a spus că, după ce bunicul său a cumpărat casa, și-a deschis aici un han: “Două dintre camere erau pentru cazare, iar cea mai mare dintre încăperi era locul unde se mânca, adică sala de mese sau restaurant, cum îi spunem noi astăzi”.
Familia Hîncu știe sigur că, în momentul cumpărării, clădirea nu avea destinația de han. Este oarecum surprinzător, fiindcă, din puținele documente care există în legătură cu casa cu cerb reiese că era han încă din momentul construcției. O explicație există totuși: Hîncu a cumpărat-o într-un moment de mari frământări politice, puțin înaintea celui de-al Doilea război mondial.
“Îmi amintesc de bunicul meu care îmi povestea că, atunci când a cumpărat casa de la jidancă, a preluat-o cu tot cu un chiriaș legionar. A avut mare bătaie de cap până ce l-a dat afară. Efectiv, nu putea scăpa de el nicicum. Probabil că evenimentele politice au adus unele transformări și poate că de aceea în clipa respectivă hanul nu mai exista”, ne-a povestit Hîncu.

Hanul din Mahalaua din Jos de Poșta Veche

Data construcției casei – 1873 – dovedește cât de necesar era un han în acea perioadă în Bârlad. “Istoria Bârladului”, carte scrisă de profesorul Oltea Rășcanu Gramaticu, ne relatează că la începutul secolului al XIX-lea, creșterea populației a făcut ca Bârladul și împrejurimile acestuia să devină unul dintre centrele principale de desfacere a produselor din Moldova. Așa s-a ajuns ca în 1866, dintr-o populație de aproape 85.000 de locuitori, cât era în ținutul Tutova, existau peste 2.300 de comercianți. Prezența numerică a negustorilor făcea ca în zonă să aibă loc nenumărate târguri și iarmaroace, organizate de diferiți proprietari. Era chiar o concurență grozavă, fiindcă ofereau posibilități multiple de realizare a unor însemnate venituri bănești.
Cum târgurile și iarmaroacele nu durau doar o zi, țăranii veniți de cine știe pe unde pentru a vinde sau cumpăra aveau nevoie de un loc unde să înopteze. Iar în acele vremuri, hanurile erau construite, de regulă, la marginea târgurilor.
Ei bine, în anii 1800 și mult mai târziu, actualul Cerbul de Aur era marginea orașului. Dincolo de ea erau “căzărmile”, respectiv clădirile Regimentului 12 Dorobanți (unitatea militară). Zona se numea Mahalaua din Jos de Poșta Veche (pe timpuri, Bârladul era împărțit nu în cartiere, ci în mahalale).
Se pare că în hanul acesta ar fi funcționat ani buni spitalul bârlădean. Era, firește, o locație provizorie, fiindcă nu exista o clădire special amenajată. Un document, citat în “Istoria Bârladului”, spune că spitalul a funcționat într-un local de pe ulița Cacaina: “… când fiind ruinat până să cadă la pământ s-a închiriat un han la marginea orașului unde a funcționat în condițiile cele mai mizerabile, până în 1881, cînd bolnavii au fost transferați în clădirea nouă, ce poartă numele de «Spitalul Bârlad și Elena Beldiman»”.
Anul construcției casei de la Cerbul de Aur coincide cu o perioadă în care urbea cunoștea transformări importante. De pildă, atunci a apărut iluminatul public. În 1872 se cerea arhitectului orașului să prezinte devizul pentru “facerea din nou a 57 de fanare și 56 de fanare cu stîlpii lor la strada spre gară (unul din brațele intersecției – n.r.) fiindcă la 1 septembrie viitor urmează a se pune circulație calea ferată și este necesitate a se așeza la gară niște asemenea fanare”.
Înflorirea economică, introducerea iluminatului public, inaugurarea căiii ferate la Bârlad, iată numai câteva dintre motivele pentru care un bârlădean a găsit că anul 1873 este numai bun pentru a construi un han la margine de târg.

Epilog

Revenind la perioada în care Constantin Hîncu a cumpărat casa, este foarte posibil ca el să fi fost artizanul acelui cerb de legendă. Literele cu care au fost inscripționate denumirea “Cerbul de Aur”, inițialele numelui său, precum și cifrele care formau anul în care a devenit proprietar erau din aceleași material ca și basorelieful care înfățișa cerbul. Adrian Hîncu nu-și amintește nimic în legătură cu acest lucru, dar spune că este posibil ca bunicul său, inspirat de cine știe ce poveste ori întâmplare a vieții sale și-a ales cerbul drept siglă a afacerii.
După venirea comuniștilor, o parte a casei a fost naționalizată. Constantin Hîncu a avut norc că nu a pierdut-o pe toată, deoarece avea patru copii și nevoia de spațiu era mare. A pierdut doar o încăpere – pe cea cu intrarea principală, deasupra căreia era vestitul ornament. Bârlădenii își amintesc că aici a funcționat, pe rând, o crâșmă și un atelier de cizmărie.
Pentru autoritățile locale comuniste, denumirea hanului “Cerbul de Aur” a fost motiv de inspirație pentru a “boteza” astfel un complex de localuri construite peste drum. Cine nu-și amintește, oare, de restaurantele elegante cu numele de “Cerbul de Aur”, în care se putea mânca bine, se putea dansa sau organiza o nuntă? Tot aici, cine știa să se “descurce” putea găsi băuturi și țigări fine, de import, și chiar produse alimentare alese (icre negre, măsline etc.).
După Revoluție, acest complex și-a pierdut din strălucire, trecând de la un proprietar la altul. În schimb, moștenitorul lui Hîncu și-a redobândit spațiul confiscat de comuniști. Bucuria nu a fost de lungă durată.
În 1997, autoritățile locale au demarat cea mai importantă investiție din ultimii ani: supralărgirea Bulevardului Republicii. Au fost demolate, în schimbul unor despăgubiri acordate proprietarilor, case aflate și de o parte și de cealaltă a străzii. Casa cu cerb nu a făcut excepție. Majestuosul animal ornamental s-a prăbușit odată cu pereții clădirii. Copiilor din zonă nu le-au mai rămas din fascinația de altădată, decât niște bucăți de ghips aurite cu bronz.

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
%d blogeri au apreciat: