Home / Tag Archives: legendele barladului

Tag Archives: legendele barladului

Amintiri despre Bârladul de odinioară – Lavinia Catană, printre primii vitrinieri ai urbei și autoarea celebrelor scene de basm din Orășelul Copiilor

de Mihaela NICULESCU

Bârlădeanca Lavinia Catană este printre primii decoratori vitrinieri din oraș. În 1960 existau la Bârlad doar trei decoratori vitrinieri. Unul la TAPL, unitate căreia i se subordonau toate restaurantele din oraș, iar ceilalți doi la Organizația Comercială Locală (OCL), întreprindere căreia i se subordonau magazinele alimentare și industriale.

Lavinia Catană, care anul acesta va împlini 80 de ani, a venit la Bârlad în 1960. Pentru că nu avea loc de muncă, s-a angajat la OCL, în subordinea căreia se aflau toate magazinele alimentare. A fost angajată pe postul de casier, dar, în realitate, se ocupa de decorarea vitrinelor.

„Iubeam de mică pictura și desenul, dar hazardul a vrut să nu urmez nici liceul nici facultatea de artă. Iubirea pentru arta plastică m-a urmărit toată viața. La puțin peste 20 de ani, cât aveam când m-am mutat la Bârlad, unde locuiau bunicii mei, mi-am propus să continui într-un fel această pasiune. La OCL m-am angajat tocmai pentru că mi s-a propus să fiu designer de vitrine. Am făcut cu pasiune această muncă, într-o perioadă în care puțini erau angajați ca vitrinieri. Au trecut mulți ani de atunci, dar îmi amintesc perfect ce mândră eram de vitrinele pe care le decoram. Unul dintre magazinele alimentare de a cărui vitrină mă ocupam se afla în zona Gării, pe locul unde acum este blocul turn, lângă un monument ce reprezenta un vultur, care în anii comunismului a dispărut. Al doilea magazin pentru care lucram ca vitrinieră se afla în centrul orașului de acum, undeva în zona Bisericii Domneasca. Îmi este greu să le poziționez exact, pentru că acum aproape 60 de ani Bârladul arăta complet altfel. Magazinele alimentare erau destul de mari, ceva de genul marketurilor de cartier de acum. Nu erau multe magazine de stat, dar se acorda o mare importanță felului în care erau aranjate vitrinele”, ne-a povestit Lavinia Catană.

Aceasta mai spune că în ciuda faptului că Bârladul era o localitate mică în anii aceia, în care erau doar câteva blocuri, orașul avea farmecul lui deosebit, rămas din vremurile de dinaintea comunismului: case boierești, prăvălii, ateliere meșteșugărești, trăsurile cu cai care circulau de la Gară la Grădină, dar și oamenii săi primitori și muncitori. Fosta vitrinieră remarcă faptul că autoritățile erau preocupate de estetica celor câteva magazine care erau la acea vreme în oraș și de pregătirea angajaților ce urmau să se ocupe de acest aspect.

„OCL, în subordinea căreia se aflau și magazinele alimentare, ținea la pregătirea profesională a angajaților. Pe mine, de exemplu, societatea m-a trimis la București, la Departamentul de Decorațiuni din cadrul Ministerului Alimentației, pentru a mă iniția în meseria de vitrinier decorator. Timp de o săptămână, cât am fost la cursuri, nu mi s-au părut extraordinar de interesante, așa că, după ce m-am întors acasă, am trecut la treabă așa cum îmi spunea mie intuiția”, a mai mărturisit Lavinia Catană.

Bârlădeanca își amintește că vitrinele erau decorate destul de des, neapărat erau schimbate odată cu anotimpul, dar și în zile speciale precum Revelionul sau 1 Iunie.

Vă amintiți personajele de basm din Orășelul Copiilor? Lavinia Catană este autoarea

Abia ajunsă în orașul bunicilor săi, neavând loc de muncă, tânăra Lavinia Manoliu (numele de domnișoară) nu a vrut să piardă timpul, așa că s-a înscris la cursuri de pictură, organizate de clubul Fabricii de Rulmenți.

„Mi-amintesc cu multă plăcere de perioada în care am urmat cursuri de pictură la clubul Fabricii de Rulmenți, care funcționa într-o casă boierească deosebit de frumoasă, care în anii ’60 se afla pe locul unde este acum amplasată Poșta. Cursurile erau plătite, dar cu o sumă modică, și erau predate de profesorul Rășcanu, un mare pedagog, fost director de școală. Clubul avea mai multe secții – pictură, muzică, șah etc. și fusese înființat de directorul de atunci al Fabricii de Rulmenți, Ștefan Dumitrescu. Noi, cei de la pictură, organizam expoziții cu lucrările create, expoziții cu vânzare, care se desfășurau într-o sală de sport aflată lângă club. Cu banii obținuți din vânzarea lucrărilor se cumpărau materiale și culori. Nu erau mulți cursanți la pictură, dar să știți că am aflat că unii colegi de-ai mei de șevalet au reușit să-și facă o carieră minunată în domeniul picturii, unii chiar în străinătate”, a mai adăugat Lavinia Catană.

În acea perioadă, aceasta a realizat toate decorurile din Orășelul Copiilor, picturi ce înfățișau personaje și scene din povești.

„A fost o plăcere pentru mine să pictez Orășelul Copiilor, dar mai ales să împart atâta bucurie în rândul copiilor, ai căror părinți mă felicitau ori de câte ori ne întâlneam în orășelul de basm amenajat în fața Teatrului <<Victor Ion Popa>>, își amintește cu plăcere Lavinia Catană.

Printre colegii săi de la clubul de pictură al Fabricii de Rulmenți s-a aflat și Aurel Constantinescu, tatăl lui Titi Constantinescu, fostul primar al Bârladului, care, pe atunci, copil fiind, venea să-și viziteze tatăl său la clubul de pictură. Neastâmpărat, micul Titi Constantinescu a reușit într-o zi să cadă peste cutia de culori. Habar nu avea tânăra pictoriță că peste 30 de ani, Titi, copilul de atunci, o va chema să lucreze la firma sa de construcții, prima firmă privată din Bârlad.

Nepoata designerului de bancnote din cadrul Băncii Naționale a României

Lavinia Catană îi este recunoscătoare lui Dumnezeu pentru minunata familie pe care a avut-o. Străbunicul dinspre mamă a fost administratorul moșiei regale de lângă Tecuci. Păstrează cu sfințenie o fotografie, făcută chiar de fotograful Curții Regale, în care apare și străbunicul său. Unchiul dinspre mamă, pe nume Cozma, a fost inspector la Banca Centrală a României, dar se ocupa și cu designul bancnotelor. În timpul liber, unchiul său picta și, cu siguranță, talentul s-a moștenit și prin această filieră. Tatăl său, Gheorghe Manoliu, era însă un sculptor foarte bun. După moarte, lucrările sale au fost expuse la Săliștea Sibiului, într-un spațiu al Primăriei, unde pot fi admirate de public.

Iubirea pentru artă l-a moștenit și de la mama sa, care a învățat la prima școală superioară de fete, înființată în 1934, la București, școală care avea internat de pension. Acolo a învățat, printre altele, și pictura și desenul.

Zilele trecute, înainte de întâlnirea cu reporterul Est News, Lavinia Catană a dat peste un fragment din ziarul Flacăra Iașului (Organ al Comitetului Regional PMR Iași și al Sfatului Popular Regional), din 1961, în care apare într-o fotografie, alături de alți colegi. Se menționează în articol: „Secția de artă plastică de pe lîngă Casa Raională de Cultură din Bîrlad este frecventată de peste 24 de muncitori, elevi și funcționari din întreprinderile orașului Bîrlad. În clișeu: cîțiva cursanți la una din ore.”

Descoperirea întâmplătoare a acestei bucăți de ziar, cu valoare sentimentală, i-a adus aminte de anii tinereții, iar emoțiile au năpădit-o și mai mult după ce a observat că această pătrățică îngălbenită era așezată între paginile altui ziar, tipărit în iunie 1973, ziarul „Șantierul”. Foaia volantă, editată de Comitetul municipal PCR Bârlad pentru lucrătorii din construcții, a făcut-o să retrăiască o parte din evenimentele petrecute în perioada 1976-1989, cât a lucrat ca inspector de personal la întreprinderea „Constructorul” din Bârlad, cea care a ridicat aproape toate blocurile din oraș. Pe marginea acestui subiect, vom reveni într-un număr viitor al cotidianului nostru.

Legendele Bârladului – Cum se pregăteau bârlădenii pentru Crăciun și Anul Nou, în urmă cu 100 de ani!

de Simona MIHĂILĂ

Intrăm în Bârladul de la începutul veacului trecut, atunci când venirea sărbătorilor nu era anunțată de reclamele sclipicioase de la televizor și nici de decorațiunile ostentative cu Moș Crăciuni și îngerași bătuți în paiete expuși în vitrinele magazinelor.

Pe atunci, spiritul sărbătorilor de iarnă se instala odată cu primele ninsori ce porneau a se cerne, cu regularitate, după cum povestea în scrierile sale ziaristul Romulus Boteanu, cam pe la Sfântul Neculai și nu se opreau ”până nu troeneau străzile cu nămeții până la brâu”. Atunci începeau bârlădenii să scoată ”de prin poduri, magazii sau beciuri săniuțele cărora ca primă operație li se ungeau tălpicile”.

”Pe dealul cimitirului nu mai aveai loc de copii cu căciulile trase până peste ochi, înfofoliți de acasă cu tot felul de fulare, dar pe care le găseai uitate pe marginea derdelușului”, își amintește scriitorul bârlădean.

Pășim, așadar, în Bârladul alb de omăt ca din poveste de la începutul anilor 1900, când de îndată ce Sfântul Neculai își făcea datoria de a lăsa în ghetuțe nuiele sau nuci, după cât de cuminți au fost copiii, bârlădenii începeau pregătirile pentru marile sărbători ale iernii.

Prima grijă a dascălilor de la școlile târgului era să organizeze serbările. Nimeni nu putea concepe să intre în vacanța de iarnă fără un spectacol așa cum li se cuvine unor adevărați creștini, iubitori de tradiție. Unii elevi erau responsabili cu cântatul colindelor, alții cu agitatul clopoțeilor sau al talangei, se hotăra cine ține buhaiul, cine ține sticla de apă, cine trage și cine pocnește din bici.

”Dacă confecționarea bicelor cu șfichi era o treabă mai ușoară, în care copiii de la țară se descurcau mai bine, confecționarea buhaielor era o problemă care începea cu multe lacrimi adresate mamelor mai duioase, până ce părinții se hotărau să sacrifice o putinică, după care cumpărarea și udarea bășicii de porc, precum și montarea ei”, povestește Boteanu în ”Bârladul, odinioară și astăzi”.

 

Caii birjarilor, furnizori fără voie de păr pentru coada buhaielor

 

Și cum buhai fără coadă nu se poate, procurarea părului din cozi de cal era o adevărată aventură. Pentru copiii care aveau rude sau cunoștințe la regimentele de cavalerie, era floare la ureche. Dar pentru ceilalți, unica șansă erau caii birjarilor din oraș. Bietele animale ieșeau întotdeauna din sărbătorile de iarnă cu podoaba de dindos slută și ciunțită ca după pârjol.

”Pregătiți cu foarfeci mari, sau cu brice bine ascuțite, copiii începeau roitul în jurul trăsurilor staționate în așteptarea clienților în centru, la Manzarinatos, sau a celor din Piața Sf. Ilie, unde se aflau ceainăriile. De cum prindeau trăsura fără stăpân, intrat să se încălzească cu ceai rusesc, or birjaul adormit pe capră cu căciula peste urechi și pled înfășurat peste genunchi, harșt smocul din coada calului și tuleo, nene, de le sfârâiau picioarele”.

Ce urma, e lesne de înțeles: înjurături birjărești, goana birjarului după copiii care se risipeau care încotro de nu mai știa bietul om în ce direcție să apuce. În tot acest timp, alte grupuri de copiii, care așteptau atenți aceste scene, profitând de neatenția birjarului preocupat să-i prindă pe răufăcători, se aruncau pe coada celuilalt cal, în hazul general al martorilor.

 

Băieții din corul Liceului Codreanu se pregăteau de colindat bând ouă crude

 

Pe măsură ce timpul trecea, iar Crăciunul și Anul Nou se apropiau, orașul se însuflețea. ”Plin de nămeți, într-o forfotă generală, potecile croite prin troiene erau bătătorite de copii de toate vârstele”. Ei mergeau prin vecini să repete și să-și stabilească ordinea în care vor ura și colinda.

Un moment extrem de așteptat de locuitorii orașului era venirea la poarta lor a corului elevilor de la Liceul ”Gheorghe Roșca Codreanu”.

”Elevii din clasele mari ale liceului Codreanu, în formații de 30 – 40, sub conducerea unui coleg dirijor, finisau piesele care trebuiau executate, din care nu lipseau: Bună seara la Moș Ajun (în trei variante), Mulți ani trăiască (în diverse interpretări), Lopătarul, Voga ri Voga, Pescarul, Dunărea albastră sau Marșul triumfal din Ernani a lui Giuseppe Verdi, bucăți care mergeau la inima profesorului nostru de muzică, Eugen Bulbuc”, povestește Boteanu.

Întreaga suflare a orașului era antrenată în acest amețitor ritual al pregătirii sărbătorilor. Flăcăii probau costumele Irozilor, formațiile de călușari exersau prin magazii sau curți. Cei din coruri aveau grijă să-și dreagă glasurile bând ouă crude. Fetele nu se mai dădeau din fața oglinzilor, petrecând ore întregi în căutarea unei pieptănături. Încercau fel de fel de cozi împletite, probau mărgelele și cerceii cumpărați cu banii strânși peste an special pentru seara magică în care flăcăii vor sosi la poarta lor cu colindul.

 

Răcituri, caltaboși și cârnați umpluți cu degetul

 

Gospodinele bârlădence erau ocupate cu bucatele, pentru care făcuseră provizii serioase de la băcăniile evreilor, cele mai aprovizionate cu mărfuri pentru toate buzunarele și toate gusturile.

”Mamele dădeau zor cu răciturile, caltaboșii, toba și cu cozonacii, se atârnau la zvântat cârnații făcuți în casă și umpluți cu degetul”, mai aflăm de la Boteanu.

Și pregătirea pomului de Crăciun era prilej de emoție, dar și de câștig pentru negustori: ”Librarii vindeau în câteva zile hârtie colorată pentru stele cât pentru un an, pădurarii din vânzarea pomilor se chiverniseau, nucile se desfăceau la piață cu doi le grămăjoara, fără să mai vorbesc de covrigarii care se pricopseau de-a binelea, pentru că pentru un șirag de covrigi veneau țăranii pe jos prin nămeți și ger, cale de câte două zile, așa că nu exista în sat sau cătun casă la care colindătorii să găsească nuci, covrigi, stafide, pistil, curmale, mere sau roșcove”.

 

Frusinica, Natalița, Aurica – ”miselle Bârladului” pe care flăcăii ardeau de nerăbdare să le colinde

 

Înainte de a pleca la drum cu colindul, băieții din corul Liceului Codreanu făceau o listă cu străzile și casele pe care urmau să le viziteze. Era important să facă acest lucru, pentru a-și gestiona timpul în mod corect, în așa fel încât seara să nu treacă fără a reuși să le colinde și pe frumoasele Bârladului, la ferestrele cărora plănuiau să zăbovească cât mai mult.

Repertoriul de colinde era bogat și dura pe puțin o jumătate de oră. Tocmai de aceea, erau selectate puține case din oraș. Printre acestea, aceea a profesorului de muzică Eugen Bulbuc, a poetului George Tutoveanu, a profesorului de latină ”Conu Ghiță Neștianu – slăbiciunea noastră”, după cum mărturisește scriitorul Romului Boteanu în ”Bârladul odinioară și astăzi”.

Cu sentimentul datoriei împlinite, urmau ”fetele pe care le simpatizam”: ”Pe atunci, fetele care făceau furori și stârneau pasiuni, care se înscriau cu litere de foc în inimile adolescenților, așa-zisele <misse> ale Bârladului, erau Frusinica Greceanu, Natalița Damaschin, Aurica Ionescu, Margareta Botez, Lucreția Buzdugan, Cezarina Angheluță, Rodica Gheorghiu, Natalia Vasiliu, Puia Antoniu și atâtea altele, una mai frumoasă ca alta, zvelte sau rotunjoare, blonde cu petale de bujori în obraji și cu ochi de cer, sau creole cu tenul mat de culoarea abanosului, stârneau inspirații, li se închinau sonete ori madrigaluri, pentru că numai de talente nu ducea Bârladul lipsă. Astăzi, toate sunt bunicuțe, anii le-au șters amprenta frumuseții, trăiesc doar din fotografiile amintirilor din albume, nici nu gândiți că vreodată au stârnit amoruri înflăcărate”.

În zilele noastre, bunicuțele de atunci nu mai sunt, fiicele sau nepoatele lor, ele însele bunici, au rămas să ne scoată la lumină comori de amintiri din negura vremii. Vom reveni.

Cum se distrau bârlădenii de altădată la bâlci și care erau dulciurile preferate ale bunicilor noștri!

de Simona MIHĂILĂ

Pe 29 august este cea mai agitată și mai aglomerată zi de peste an la Bârlad. Este sărbătoarea Sfântului Ioan sau “Sân’ Ioan de vară”, ziua în care, de sute de ani, are loc temeiul bâlciului anual de la Bârlad. Ca în fiecare an, dis-de-dimineață încep să sosească sumedenie de țărani, îngrămădiți în căruțe sau veniți cu “rata”. Vin familii întregi, de la cel mai mic, la cel mai bătrân.

iarmaroc-altadata-barlad8Așa a fost bâlciul dintotdeauna. Locul unde plebea și lumea bună se distrează pe același petec de pământ; locul unde preț de câteva ore toată lumea care calcă aici uită de funcții, studii, clasă și rang social.

Nimeni nu poate spune exact când a apărut bâlciul sau iarmarocul (în prezent, ambele denumiri au aceeași accepțiune). Se știe că este o tradiție seculară și că în perioada medievală era la fel de gustată și de așteptată ca și astăzi. În orice caz, un lucru este cert: în vremuri străvechi i se spunea doar târg sau iarmaroc și că rolul său primordial nu-l avea relaxarea, ca acum, ci tranzacțiile comerciale. Abia după ce-și făceau târguielile, oamenii începeau să caute și ceva distracție înainte de a porni iarăși la drum.

Iarmarocul oamenilor”: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați

Treptat, pe lângă negustori și vânzătorii de distracții, iarmarocul a mai căpătat o particularitate foarte… gustată: mâncarea. Așadar, după ce cumpărau sau vindeau un animal, țăranii petreceau câteva ore distrându-se și mâncând tot felul de bunătăți: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați. În plus, copiii și femeile putea bea bragă cât îi “țineau” burțile, iar tații degustau cu plăcere un “șâp’șor de răchie” sau o carafă de vin bun.iarmaroc-altadata-barlad9

Iată cum descrie bâlciul de la Bârlad Ion Delamisa în cartea “Zăpezile copilăriei”, bâlci pe care îl numește “iarmarocul oamenilor” (celălalt era al animalelor aduse la vânzare): “Valul de oameni ne împinge înainte. Zgomotul crește, pocniturile se îndesesc, îndemnurile se înmulțesc, strigătele s-aud din ce în ce mai deslușit: «Aici, aici, numai treizeci de bani intrarea și vedeți ce n-ați mai văzut: femeia cu coadă de iarmaroc-altadata-barlad2pește, calul care știe să numere, omul cu două capete!». Parc-am intrat în altă lume. Sus, pe un fel de pod suspendat, fete îmbrăcate în pantaloni de mătase, galbeni, roșii, albaștri și tricouri vărgate pășesc legănându-se, prinse de mâini cu bărbați în haine negre și cu pălării înalte pe cap; altul tuns cu făină pe față, cu nas mare, face tumbe. Într-un colț, cântă muzică de marș. Cei de pe pod se învârtesc roată, sar, se dau peste cap, strigă. Muzica tace. Cel uns cu făină pe față pune la gură o pâlnie mare de tablă și strigă prin ea: «Artiștii intră înăuntru, reprezentația începe. Intrați, douăzeci și cinci de bani intrarea generală. Grăbiți-vă că nu mai sunt locuri!». Alături, pe o podișcă, un bărbat cu un turban albastru pe cap înghite flăcări, apoi își bagă o sabie adevărată în piept, dar nu cade mort. Mai încolo, roata norocului. Cu 10 bani poți să câștigi o solniță de sticlă verde, o farfurie înflorată sau o cană cu toartă; cu 20 de bani, un lighean, o căldare”.

Gogoșile și vata de zahăr, eternul deliciu!

iarmaroc_barladGogoșile reprezintă o amintire dragă în mintea unui copil care a mers într-un bâlci de altădată: “La o masă acoperită cu tablă, un bătrân cu fes pe cap vinde gogoși. «Gogoși dulci, gogoși calde». Cu mânecile suflecate, cu capul gol, un bărbat ia de pe o tavă de lemn gogoșile rotunde, le întinde în mâini și le dă drumul în cazanul cu ulei fierbinte. O femeie le apasă cu o lingură de sârmă. Gogoșile se rumenesc. Femeia le scoate și le presară cu zahăr pisat dintr-o cutie cu capacul găurit, le ia cu o bucată de hârtie și le întinde celui care le-a plătit”.

Ce anume din această descriere nu recunoaștem cei care am mâncat gogoși de la un bâlci al anilor 2000? Totul se petrece întocmai și în ziua de astăzi. Pe atunci mai era halviță, astăzi avem prăjituri cu ciocolată; atunci erau baclavale, astăzi avem chips-uri și floricele; atunci era bragă, astăzi avem cola. Cârnaților li s-au adăugat vestiții mititei românești, fleicile de carne la grătar și frigăruile. Vata de zahăr de atunci o mâncăm și acum, cu aceeași plăcere.iarmaroc-altadata-barlad5

Cu timpul, activitatea de negoț și-a mai pierdut din însemnătate, dar asta nu a diminuat cu nimic din farmecul și popularitatea acestui eveniment anual.

Tehnologia a făcut ca locul scrâncioburilor legate cu sfoară sau cu lanțuri, al bărcilor din lemn, al toboganelor, să fie luat de “mașinării ciudate”, manevrate electric. Mai mult, acestea au ajuns atât de sofisticate încât, în unele, doar cei cu un stomac de fier și cu cap “de lemn” rezistă în zguduiala și în rotirea lor infernală.

Cel patru iarmaroace de la Bârlad

iarmaroc-altadata-barlad6În existența sa, Bârladul a avut, pentru o lungă perioadă, denumirea oficială de Târg al Bârladului. Și în ziua de astăzi, locuitorii satelor din împrejurimi spun – atunci când vor să vină în oraș – că “merg la” sau „în târg”. Chiar și bârlădenii mai vârstnici continuă să spună, atunci când vor să plece în centru, că “merg în târg”.

Din “Istoria Bârladului” (Oltea Rășcanu Gramaticu) aflăm că, uneori, se iveau conflicte între negustorii bârlădeni pentru păstrarea locului de târg, cât mai aproape de locuințele lor. În 1825, târgoveții bârlădeni se “jăluiesc” domnitorului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din partea de jos (adică de est) a orașului de a “se regula și pentru partea acea de târg un maidan, unde să-și adune carele și lumea ce aduce felurite lucruri de vânzare, ca și dânșii să poată face alișverișuri”.

Termenul de iarmaroc apare pentru prima dată în documente, în 1837, când domn al Moldovei era Mihail Sturdza. În acel an, pe 10 februarie, el fixează patru zile de iarmaroc pe an, decizie comunicată ca răspuns în urma unei jalbe a “Obștii negustorilor și târgoveților orășeni din orașul Bârladului”: “Am luat aminte la cerire prin jalbă a obștei neguțătorilor din orașul Bârladului cu rugămintea de a statornici și acel oraș, precum și în alte târguri, patru zile de ermaroace în cursul anului. Și găsind neapărată împlinirii cuprinderii de așa hărăzire orașului Bârlad, cu un lucru ce privește folosul obștescu, hotărâm și legiuim patru zile de ermaroace în cursul anului, în acest oraș și anume: întâiul la Sf. Gheorghe, pe aprilie 23, al doilea la Sf. Ilie, iulie 20, al treilea la Ziua Crucii, septembrie 14 și al patrulea la Sfinții Voievozi, noiembrie 8”.iarmaroc-altadata-barlad7

Statornicirea zilelor de iarmaroc avea rațiuni economice și sociale, căci numai împrejurările excepționale reuneau un număr suficient de vânzători și cumpărători.

În 1863 este stabilit un singur iarmaroc pe an, între 20 și 29 august, și unul săptămânal pentru vite. Reducerea zilelor de iarmaroc se explică prin faptul că posibilitățile de circulație a mărfurilor se înmulțiseră și deveniseră mai rapide.

Bâlciul nu este, de fapt, un substitut pentru cuvântul iarmaroc. Odată cu trecerea anilor, denumirile s-au confundat. Însă, în realitate, bâlciul era o activitate care se desfășura în paralel cu iarmarocul, în același loc. Adică, vânzătorii de distracții – circari, păpușari, iluzioniști, prestidigitatori, proprietari de scrâncioburi, iar mai târziu, de bărci și tobogane – au profitat de iarmaroace pentru a atrage clientela adunată aici.

Legendele Bârladului – Liceul Pedagogic, fabrica de dascăli

de Simona MIHĂILĂ și Răzvan CĂLIN

Liceul Pedagogic “Ioan Popescu” din Bârlad se numără printre cele mai reputate instituții de învățământ locale și din țară. Prestigiul de care se bucură și l-a format de-a lungul celor 145 de ani de existență, vechimea instituției fiind un dintre caracteristicile cărții sale de vizită.
Înființată în 1870, Școala Normală de Învățători de la Bârlad este una dintre primele unități de învățământ de acest gen din Moldova. La vremea când a luat ființă, în Moldova mai exista doar o singură instituție similară, Școala preparandală din Iași.

scoala-normala-casa-rosieIdeea înființării unui astfel de așezământ aparține unui grup de cărturari și intelectuali din Bârlad. Inițiatorul principal a fost, însă, Ioan Popescu, un intelectual din Ardeal stabilit pe meleaguri tutovene. Alături de el, au pus umărul și Ioan Vârgolici și Iacob Fătu.
Povestea viitorului Liceu Pedagogic începe în 1867, când pe 15 februarie, cei trei intelectuali pun bazele Secțiunii Tutova a Societății pentru învățătura poporului român.
Principalul scop al acestui organism a fost acela de a înființa la Bârlad o școală normală. Întrucât în întreaga Moldovă mai exista doar o singură instituție de acest gen, nevoia de cadre didactice pentru învățământul primar era extrem de mare.
Pentru a duce la bun sfârșit acest proiect ambițios, Ioan Popescu, cel care avea să devină primul director al Școlii Normale Bârlad, a desfășurat timp de trei ani o veritabilă campanie de sensibilizare a opiniei publice.

Cu căruța, prin sate, după elevi

În martie 1870, Ioan Popescu publică o lucrare special consacrată acestui obiectiv, cu titlul “Școala normală cu internat, pentru prepararea de învățători în comunele rurale din județul Tutovei”. Practic, autorul acestei lucrări a lansat un apel public către locuitorii de atunci ai Bârladului prin care arăta necesitatea înființării unei asemenea instituții: “Dar, ca să avem școli trebuie mai înainte să avem învățători, și încă învățători buni …, pentru a răspândi învățătura și buna creștere în comunele rurale”.
Ioan Popescu nu s-a limitat la atât. Convins că proiectul său va avea succes, în aprilie 1870, a început să colinde, însoțit de un alt ardelean pripășit pe aceste meleaguri, instructorul Daniel Montani, satele din județ. Mergând cu o simplă căruță, cei doi intelectuali au bătut mare parte din satele județului, reușind în cele din urmă să selecteze 60 de viitori elevi pentru instituția de la Bârlad. În paralel, s-a reușit colectarea de fonduri necesare și s-au închiriat de la Iacob Fătu, șapte dughene cu 14 camere.
Clădirile au fost situate în cartierul Munteni, dar nu au rezistat până în ziua de astăzi. Interesant este că profesorii de la Liceul “Codreanu” s-au arătat dispuși să întindă o mână de ajutor, acceptând să predea gratuit lecțiile la viitoarea instituție de învățământ. Astfel, visul intelectualilor bârlădeni a devenit realitate la 29 noiembrie 1870, iar primul director a fost chiar Ioan Popescu, cel care a pus cel mai mult suflet pentru acest proiect. În acel moment, în țară mai existau doar cinci instituții similare: una la Iași, două în București, una la Ploiești și una la Focșani.

Casa Roșie a fost primul cămin propriu al Liceului Pedagogic

Scoala-normala-casa-rosie-1925La patru ani de la înființare, Școala Normală dă prima promoție de învățători, 52 la număr. Tot atunci, în urma intervențiilor făcute de directorul Ioan Popescu, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii conferă instituției statutul de “Școală normală primară publică permanentă”, urmând a fi finanțată cu fonduri de la stat. Trebuie spus că, de-a lungul timpului, Liceul Pedagogic a funcționat în diferite clădiri. După șapte ani de funcționare în dughenele oferite de Iacob Fătu, școala se mută în localul său propriu. A fost una dintre cele mai frumoase construcții care s-au ridicat vreodată la Bârlad. Era formată dintr-o multitudine de clădiri ce se desfășurau pe mii de metri pătrați, ocupând suprafața pe care se află acum Judecătoria Bârlad împreună cu toate blocurile ce o înconjoară.

Cărămidă roșie adusă la pachet, din Italia

scoala-normala-casa-rosie-1930Vreme de cinci ani au durat lucrările, pentru ca în final (1898) Bârladul să se aleagă cu o bijuterie arhitectuală din cărămidă roșie, construită după tiparul Arsenalului din Veneția.
Toate materialele folosite erau de import. Cărămizile au fost aduse cu vaporul, din Italia în România. Au fost ambalate cu grijă, pentru a nu se deteriora, în pachete mici, sub ochii responsabililor de șantier trimiși de arhitectul clădirii.
Întreg ansamblul se întindea pe 6.500 de metri pătrați. Putea să cazeze 500 de elevi interni, avea 10 săli de clasă, 3 săli pentru Școala de aplicație, 8 dormitoare, două laboratoare, un amfiteatru, o sală de spectacol, două biblioteci. Castelul era casa în care locuia directorul și familia lui. Localul Școlii normale a trecut, de-a lungul vremii prin grele încercări. În primul război mondial a fost ocupat de diferite comandamente militare. Dar nici acestea și nici cele două mari cutremure care i-au zguduit pereții din temelii nu au pus-o la pământ.

Soldații germani au incendiat Școala Normală

Sfârșitul a venit în timpul celui de-al doilea război, când trupele germane, aflate în retragere, au distrus bucată, cu bucată, cea mai mare parte a școlii. Dar mai întâi s-au folosit de ea.
Nemții i-au scos cu forța pe elevii interniști și i-au alungat, după care au amenajat aici un spital în toată regula, înzestrat cu toate instalațiile medicale, depozit de medicamente, două farmacii, laborator de analize medicale, două săli de operații, depozit de alimente. Au fost amplasate 700 de paturi pentru răniții de pe front. Evident, totul era pentru deservirea exclusivă a soldaților germani.
După patru luni în care au dispus după bunul plac de superba clădire a Școlii normale, în noaptea de 23 spre 24 august, nemții au incendiat clădirea. Nu înainte, însă, de a distruge toate materialele, mobilierul, instalațiile.
Timp de zile întregi, totul a ars înăbușit între ziduri. Din masiva clădire au rămas doar zidurile înnegrite de fum. Au rămas intacte câteva dependințe și locuința direcției, cea căreia îi spunem acum Casa Roșie
Liceul PedagogicDupă 1944, școala a funcționat în diferite localuri, cum ar fi cel al Liceului “Codreanu” sau al fostului liceu industrial de fete. Abia în 1958, Liceul Pedagogic se va muta în clădirea actualului Liceu Teoretic “Mihai Eminescu”. Aici va funcționa timp de 43 de ani, până în 2001, când Școala Normală s-a mutat într-un nou local propriu, al doilea din existența sa.
Trebuie spus că încă de la început, corpul de cadre didactice de la Școala Normală a pus accentul pe pregătirea practică a viitorilor dascăli. În primii ani de la înființare, elevii Școlii Normale susțineau orele de practică pedagogică în mai multe școli primare din oraș.
Însă, în 1894 este înființată Școala de aplicație, ca parte a instituției, locul unde elevii deprindeau, sub îndrumarea specialiștilor, știința și arta de a preda. Interesant este că școala avea o fermă proprie, ce avea în administrare aproximativ 50 de hectare de teren.
Renumele acestei instituții de învățământ s-a datorat și faptului că cei care doreau să-i urmeze cursurile erau riguros selecționați. Mai mult, însușirea materiilor se făcea temeinic, severitatea cadrelor didactice fiind recunoscută.
Toate acestea au făcut ca Liceul Pedagogic de la Bârlad să se bucure de-a lungul timpului de o apreciere foarte mare, atât pe plan local, cât și național. Instituția a fost, pe parcursul celor 145 de ani, și continuă să fie, o reală pepinieră, de aici plecând în învățământ mii de cadre didactice de valoare.

Cine a fost Ioan Popescu

Ion_popescuIoan Popescu a fost un deschizător de obiceiuri și practici în învățământul românesc. Multe din cele inițiate în școala sa au fost preluat apoi de întreaga țară: lucrul manual, disciplină care există și în ziua de astăzi; portul național ca uniformă pentru elevii normaliști și pentru învățătorii din mediul rural; studiul violinei și al jocurilor naționale în școlile normale.
În 1870 și-a transformat casele în internat pentru elevii de liceu și de curs primar; între 1889 și 1894 a deschis, atât în Bârlad, cât și în întreg județul Tutova, 32 de ateliere în care absolvenții școlilor primare care nu puteau urma școli superioare au învățat diferite meserii. În aceeași perioadă a înființat o școală de adulți (echivalentul școlilor serale de mai târziu) și a introdus șezătorile duminicale în localurile școlilor primare din oraș.
Modul în care s-a implicat în sistemul educațional i-au dezvăluit lui Ioan Popescu latura sa filantropică. El nu a precupețit nici un efort pentru a convinge poporul că luminarea spirituală și intelectuală se face numai prin învățătură.
În 1865, din cauza unei acute lipse de învățători la sate, a deschis un curs special la care a pregătit 18 învățători. Mai târziu, a predat gratuit Pedagogia și Igiena învățătorilor de la sate.
Pe cheltuială proprie, a organizat diferite excursii pentru elevi în țară și în străinătate, iar în vacanțe trimitea elevi dincolo de Carpați pentru a se specializa în diferite meserii. La întoarcere, aceștia deveneau maiștri de lucru manual, care le predau disciplina tuturor învățătorilor din țară.
În cadrul școlii pe care a condus-o a predat gratuit Agricultura, Geografia, Pedagogia, Dreptul constituțional.
În paralel, a desfășurat o entuziastă activitate politică, fiind cel care a înființat filiala bârlădeană a Partidului Național Liberal. A fost unul din cei mai înflăcărați militanți pentru Unire; a fost numit comisarul Prefecturii județului Tutova; a deschis la Bârlad prima tipografie – “Unirea” – și primul ziar bârlădean – “Semănătorul”- ajutat și de Iancu Codrescu; a făcut parte din Garda civilă a Bârladului; a contribuit cu aprovizionări la Războiul de Independență; a fost ales deputat liberal de Tutova.
A primit foarte multe distincții și merite, printre care: cunună de lauri, daruri, o casă oferită de obștea Bârladului, distincțiile “Steaua României”, “Apărătorii Independenței”, “Bene-Merenti” clasa a II-a, “Coroana României, gradul de cavaler etc.
A fost căsătorit și a avut trei fete și un băiat. Se stinge din viață în 1901, la vârsta de 71 de ani, din cauza unei boli incurabile.
În revista “Semănătorul” le mărturisea oamenilor, scopul luptei sale politice și profesionale: “Ca România să devină unită cu toate părțile ei; cultă și civilizată de la o margine la alta, mare, tare și fericită, spre a-și reocupa, cu o oră mai înainte, cuvenitul loc între națiunile cele mai valoroase ale Europei”.

Legendele Bârladului – Podeni, kilometrul 0 al istoriei orașului

de Simona MIHĂILĂ

Cartierul Podeni se confundă cu vechea vatră a Bârladului, locul considerat punctul de pornire în urbanizarea noii așezări. Acum, doar un simplu cartier mărginaș al orașului, până în urmă cu mai bine de un secol Podeni a reprezentat una dintre zonele cu o intensă activitate economică și socială.

podul_pescariei_mihai_adamiu„Podenii au apărut ca parte a târgului din faza inițială. A fost un cartier, o mahala, a locuitorilor de lângă pod, dar și al unei zone, unde datorită solului mlăștinos s-a impus o axă principală podită cu loazbe de stejar, nu întâmplător documentele menționează termenul de «podine»”, arată istoricul Gheorghe Gherghe, în volumul “Târgul Bârladului. Istorie șI geneza”.

Este de înțeles de unde i se trage și numele Podeni. Firește, “regele” podurilor era chiar Podul Pescăriei, cel care face legătura cartierului cu restul urbei.

Despre Podul Pescăriei, profesorul Gherghe consemneaza `n volumul mai sus amintit, că era “punctul de vamă al mărfurilor, în special al peștelui. Importanța peștelui `n viața târgului a influențat și pecetea. Reprezentările sunt sugestive, trei pești și o moară de apă. Nu se putea fără mori într-un ținut agricol, fertil, cu pâraie, multe iazuri”.

Comoara din Podeni

podul-pescariei-pozaPrima atestare documentară, într-un act emis la 1 septembrie 1696, dovedește că Mahalua Podeni făcea parte din hotarul Bârladului. Cartierul începea, ca și acum, de la Podul Pescăriei și era cuprins între apa Bârladului și gârla Tuchiloaiei.

De fapt, istorica vatră a târgului o formau străzile Paloda, Strâmbă și Ștefan cel Mare, care, trecând peste apa Bârladului, se prelungea pe strada Cuza Vodă până la bariera orașului.

În Podeni se derula o intensă activitate economică și socială, una dintre primele “atracții” reprezentând-o salba de mori de apă construite de-a lungul râului Bârlad. Acest lucru a atras după sine, ulterior, diversificarea activităților economice. Așa se face că mahalaua era locuită în majoritate de meseriași și negustori.

Una dintre cele mai importante mărturii a activității economice și sociale din această zonă a orașului a ieșit la iveală în 1998. Atunci, în timpul lucrărilor de aducțiune a apei pe strada Dumbrava Roșie, doi copii au descoperit în malul unuia dintre șanțuri un valoros tezaur de monede. Au fost descoperite 3.095 monede de argint, una de bronz, un inel de bronz și un vas de ceramică. Cercetările au evidențiat că monedele au fost emise în 14 țări, provincii, ducate și orașe. Se pare că această comoară a aparținut unuia dintre negustorii sau boierii care locuiau aici și care, probabil, de teamă să nu fie prădat, a îngropat comoara în pământ.

Podeni – cartierul primăriei

podul-pescarie-picturaDin mărturiile vremii descoperim că una dintre principalele artere ale cartierului, strada Cuza Vodă, actualmente Alexandru Ioan Cuza, era una tipic modovenească, cu case gospodărești, curate și retrase după garduri îngrijite, pline de verdeață și flori. Farmecul cartierului de atunci, cu toate punctele sale de atracție a fost surprins cu exactitate și de Victor Ion Popa, care s-a născut și a copilărit pe strada Cuza Vodă, în două dintre cele mai importante lucrări ale sale, “Take Ianche și Cadâr” și “Ghicește-mi în cafea”.

Dintr-o corespondență pe care a purtat-o cu un vechi amic din copilărie, scriitorul face o prezentare a cărții “Ghicește-mi în cafea”, evocând în același timp amintirea locurilor din copilărie: “Bârlădeni amândoi, de pe aceeași stradă cu salcâmi, cu gâște și cu copii, cartea are duh net de Podeni, de Podul Pescăriei și de șoseaua Prutului”.

Este de netăgăduit importanța pe care Cartierul Podeni a avut-o timp de câteva secole în dezvoltarea Bârladului. Pe lângă multitudinea de dughene și prăvălii care vindeau pește, fructe orientale, coloniale, fierărie, în cartier funcționa și o piață, denumită „Cuza Vodă”, în care târgoveții puteau găsi legume, zarzavaturi, cereale etc.

Clădirea fostei Primării la început de secol XXnă la sfârșitul secolului al XIX-lea aici, în Podeni a funcționat primăria orașului. Instituția și-a derulat activitatea într-o clădire, pe care mărturiile vremii o prezintă drept una impozantă, cu un stil arhitectonic aparte, intrarea fiind străjuită de două coloane. Edificiul administrației locale era situat pe strada Dimitrie Cantemir.

Ulterior, din secolul XX, Primăria Bârlad a renunțat la acest sediu, clădirea fiind lăsată în paragină, pentru ca în perioada ceaușistă să adăpostească un depozit de băuturi alcoolice. Actualmente nu a mai rămas nimic din această clădire întrucât autoritățile comuniste au hotărât, în urmă cu 20 ani, să o demoleze.

Însă primăria nu era singura clădire deosebită din cartier. Imobile frumoase, chiar dacă cele mai multe nu aveau etaj precum clădirea administrației publice locale, erau extrem de numeroase pe această stradă. Majoritatea celor care le dețineau erau intelectuali, comercianți, proprietari de pământuri, meseriași etc.
Erau și case ceva mai mici și mai simple, însă era lege ca toate gospodăriile să fie înconjurate de grădini cu multă verdeață și flori, astfel încât strada era o veritabilă încântare pentru ochiul trecătorilor.
Din amintirile lui Neculai Costăchescu, publicate în “
Bârladul, odinioară și astăzi” aflăm câte ceva din parfumul străzii Dimitrie Cantemir: “În general, era o stradă liniștită, tulburată doar toamna de o locomotivă greoaie și o mașină de treier trasă de boi, cum și de roțile trăsurilor de stradă cu șine de fier. Cu timpul, mașina de treier nu a mai trecut, iar roțile cu cercuri de fier au fost înlocuite cu cele de cauciuc. Tot pe aici trecea spre piață carnea de la abatorul mare, care se găsea la peste un kilometru depărtare de oraș, în căruțe căptușite cu tablă de zinc, precum și mieii tăiați primăvara, atârnați în chingile fixate pe linia longitudinală a acelorași căruți”.

Cartierul lui Cuza

casa_cuzaPodeni este cartierul care a dat naștere uneia dintre cele mai ilustre figuri din istoria noastră, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul Unirii, cum i s-a mai spus, s-a născut și a copilărit pe strada care îi poartă numele, din cartierul Podeni.

Casa memorială “Alexandru Ioan Cuza” dăinuie și în momentul de față, însă în 1987 edificiul a fost la un pas de a fi ras de pe fața pământului, la “inițiativa” autorităților de atunci. Numai intervențiile disperate a câtorva oameni de suflet au făcut ca imobilul să fie salvat și să poată fi văzut și în ziua de azi.

Odată cu trecerea timpului, dar mai ales ca urmare a expansiunii demografice a orașului, Cartierul Podeni a început să-și piardă din importanță. Una dintre cauzele care i-au erodat statutul de centru al orașului a fost faptul că zona era extrem de inundabilă. Sunt multe mărturiile vremurilor care amintesc de inundații devastatoare care au dus la pierderi de vieți omenești și importante pagube materiale.

De altfel, în urma uneia dintre revărsările Bârladului, în 1939, însuși regele Carol al II-lea s-a deplasat în zonă pentru a vedea cu ochii săi urmările devastatoare ale inundației. Situația va rămâne neschimbată până în 1972, când, tot ca urmare a unor indundații, autoritățile hotărăsc demararea de lucrări pentru regularizarea râului Bârlad.

Legendele terifiante ale Barladului

de Simona MIHĂILĂ

*Buncăre, fantome care bântuie noaptea, lăcașuri subterane, iată doar câteva dintre povestirile fabuloase transmise din generație în generație și care continuă să producă fiori pe șira spinării.

mituri-barladPe lângă atătea locuri de legendă, o istorie pe cât de greu încercată pe atât de fascinantă, oameni de calibru – de la președinți de stat, miniștri, academicieni, inventatori până la scriitori și artiști de geniu, pe lângă spiritul cultural de răsunătoare faimă, Bârladul nu și-ar desăvârși renumele de urbe milenară, dacă nu și-ar trece în palmares miturile. Căci, ca orice așezare atât de veche, orașul își are poveștile lui fabuloase, istorii neautentificate, dar care, transmise din generație în generație, dăinuie și astăzi.
Viteza uluitoare în care se scurge timpul le-au mai atenuat din forța asupra psihicului colectiv; pragmatismul de astăzi le-a imprimat unora dintre aceste povești o tentă amuzantă, iar aura de mister care a înfiorat tinerețile bunicilor și străbunicilor noștri s-a mai diluat.
Cu toate acestea, miturile Bârladului există. Unele străvechi, altele actuale, unele sinistre, altele înduioșătoare, vesele sau triste, credibile sau nu, fabulosul aduce emoție și culoare în era digitală în care trăim.
Se pare că Bârladul are multe, chiar foarte multe, mituri. Am selectat doar câteva dintre ele, cele care ni s-au părut mai spectaculoase.

Leul care a murit din dragoste pentru copii

gura leuluiDin acest mit a mai răsmas astăzi doar un nume: Gura Leului. Cine dintre bârlădeni nu a auzit de Gura Leului, de intersecția botezată astfel? Se spune că totul a început acum vreo două secole, cu o trupă ce circari care poposise la Bârlad pentru o serie de spectacole. Printre animalele cu care-și făcea numerele era și un leu. Acesta a ajuns cel mai iubit animal adus de circari. În fiecare seară, după spectacol, copiii îl vizitau la cușca lui și-i aduceau fel de fel de bunătăți.
Tare s-a mai atașat leul de copiii din Bârlad. Așa de tare încât nu a mai vrut să plece. În momentul în care trupa de circari a vrut să pornească mai departe, leul a început să ragă atât de tare și de prelung, cum nimeni nu-l mai auzise până atunci.
Se spune că răgetul leului s-a auzit până în celălalt capăt al orașului. Circarii și-au dat seama că se întâmplă ceva și au mai zăbovit încă o zi. Apoi încă una și tot așa. De câte ori voiau să plece, leul se agita și răgea de răsuna întreg orașul. Copiii continuau să vină la el, să-i aducă bunătăți și să-l mângâie printre zăbrelele cuștii. Tare se mai minunau circarii că animalul nu se repede să sfâșie mânuțele care îndrăznesc să se strecoare în cușcă. Plecarea a fost amânată destul de mult așa că, într-o seară, circarii au hotărât: a doua zi aveau să plece negreșit, fără a se mai lăsa înduplecați de “mofturile” regelui junglei. Numai că, în dimineața următoare leul a fost găsit mort în cușcă. Pentru că era tânăr, sănătos și bine hrănit, toată lumea a fost convinsă că leul a preferat să moară decât să plece.
Circul s-a dus mai departe, iar localnicii au înmormântat leul chiar pe locul unde stătuse cușca. Exact din acel loc, mai târziu, ar fi izvorât un fir de apă.
Dacă povestea e adevărată, ori ba, nu se știe. Cert este că izvorul a existat până în anii ’80, când comuniștii au sistematizat zona.
Nu se știe când, un artist înfrumusețase izvorul cu un cap de leu din piatră, iar apa țâșnea chiar din gura acestuia. Cișmeaua și-a demonstrat utilitatea cel mai mult, după Primul Război Mondial, când lipsa apei era o mare problemă. Documentele vechi au consemnat că cișmeaua de la Gura Leului se afla atunci printre puținele surse de alimentare cu apă din oraș.

Fantoma cu părul lung

fantoma_fataUn alt mit vorbește despre existența unei fantome în pădurea care leagă Bârladul de Perieni. Bătrânii suțin sus și tare că, mai ales în nopțile de vară, aici apare o tânără fată, îmbrăcată cu o cămașă lungă, albă, din in și are părul blond, despletit. Unii bătrâni jură că au văzut-o, cel mai adesea stând pe marginea unui puț secat, pieptănându-se încet. Fata ar avea un păr foarte, foarte bogat și mulți flăcăi ar fi fost vrăjiți, în trecut, de frumusețea ei. Așa de reală li se părea încât se apropiau să-i vorbească, dar de cum se apropiau, cădeau în puț și dispăruți erau pe veci.
Legenda spune că fata ar fi trăit aievea. Când avea 17 ani, s-a îndrăgostit nebunește de fiul unui boier al locului. În întâlnirile lor secrete, fiul de boier obișnuia să o sărute și să-i mângâie părul blond și lung.
În cele din urmă, feciorul i-a trădat dragostea. Îndurerată, fata a fugit în pădure. Și-a tăiat cu furie pletele și s-a aruncat în fântână.
Bătrânii spun fata nu-și găsește liniștea și își răzbună dragostea trădată aruncându-i în puț pe toți flăcăii care se apropie de ea, atrași de fermecătoarea apariție. În trecut, când lumea mai credea încă în povestea aceasta, fetele obișnuiau ca, după ce își tundeau părul, să meargă în pădure și să-l arunce în puț, pentru ca fantoma să nu le răpească flăcăii.

Cotu’ Negru sau ceața din Valea Perilor

Cotu Negru este denumirea unei străvechi zone a Bârladului, situată în capătul cartierului Deal I. Cu sute de ani în urmă se numea Mahalaua din Sus de Cacaina, deoarece era foarte aproape de Valea Seacă, pârâu pe care bârlădenii îl cunosc sub denumirea de “gârla Cacaina”.
Nu se știe exact când localnicii au ales să-i spună Cotu Negru. În orice caz, cu mult înainte de 1900. Se pare că motivele sunt un melanj de știință și mit.
Cacaina străbate centrul orașului pe lângă Cinema “Victoria”, urcă și străbate câteva străzi din Deal. În zona Poradim, se observă o cotitură bruscă și destul de strânsă a pârâului. Văzut de sus, Cotu Negru apare cuibărit în curbura (cotul) gârlei Cacaina. Se poate ca adjectivul “negru” are aici sensul de ferit, dosnic, obscur.
Sau poate că nu. Bătrânii ar fi auzit din moși-strămoși că zona, fiind atât de izolată, era pentru mulți infractori o tentație. Aici se strângeau bandele spre a pune la cale tâlhăriile, crimele, jafurile și violurile. Erau ajutați și de ceața groasă care acoperea zona de multe ori. Se știe că din capătul acestui cartier pornește o pădure foarte întinsă. Mulțimea de copaci făcea ca zona să fie ceva mai răcoroasă ca restul urbei, dar principalul efect era prezența ceții. Lumea spune că, văzut de departe, cartierul părea foarte întunecos.

Dealul Spânzuraților

biserica_sfintiivoievozi.jpg-620x330Puțini știu că Biserica “Sfinții Voievozi”, din zona cerbul de Aur, dăinuie, de peste 200 de ani, pe un pământ încărcat de suferință, un loc al osândei. Asta pentru că până la începutul secolului al XVIII-lea, acesta era locul execuțiilor publice. Aici se afla spânzurătoarea orașului, locul unde erau executați răufăcătorii. Chiar și după multă vreme de la abolirea pedepsei cu moartea, localnicii îi spunea colinei “Dealul spânzurătorii”.
De altfel, aceasta nu este o poveste. Sunt documente, dar au avut loc și săpături, chiar recente, care au scos la iveală nenumărate schelete umane.
Bătrânii jură că părinții lor au trăit vremuri în care, mai ales noaptea, se auzeau gemete și tânguieli. Toate au încetat după ce locul a fost purificat și sfințit prin ridicarea bisericii care are, la rându-i, o istorie incredibilă.
Biserica a fost ctitorită de o femeie bogată și bună la suflet, pe nume Catrina Drahnea. Locuia în Tecuci însă, în timpul unei călătorii la Ierusalim, în vis i s-a arătat Arhanghelul Mihail care i-a spus: “Mergi la Bârlad și, în partea de miazăzi a orașului, vei vedea o colină căreia i se spune Dealul Spînzuraților. Du-te și fă acolo o biserică!”.
Se spune că în timp ce alaiul de credincioși venit să asiste la slujba de sfințire a bisericii, în frunte cu soborul de preoți și ctitorul bisericii, s-a petrecut o întâmplare tulburătoare. În momentul în care alaiul a ajuns în latura de miază-noapte a bisericii, în exterior, Catrina Drahnea a aruncat o privire la ctitoria sa și întorcându-se spre cei din jur a spus: “Mi-am găsit în sfârșit odihna!”. După care, s-a așezat pe o bancă de lângă biserică și a închis ochii pentru totdeauna.
Un lucru la fel de interesant este că dealul pe care se află biserica a stârnit și interesul seismologilor. Chiar la intrarea în lăcaș a fost încastrat în pământ, în urmă cu mai mulți ani, un așa – numit “punct gravimetric”. Dealul respectiv reprezintă un punct în care emisia de unde gravitaționale a pământului este extrem de pronunțată. Lucru ce permite seismologilor să obțină date importante despre echilibrul stratelor scoarței terestre.

Tunelurile secrete de la Cerbul de Aur

Tot legat de acest loc, se spune că aici a existat cândva o vastă rețea de tuneluri. Începea de sub clădirea care a adăpostit fostul restaurant “Cerbul de Aur”, trecea pe sub biserică și se ramificau până în strada Dragoș – Vodă. Nimeni nu mai știe cine, de ce și cînd anume au fost construite aceste tuneluri. Cert este că mare s-au surpat și în momentul de față doar în curtea bisericii își mai ițesc capul din pământ gurile sistemului de aerisire.
Unii dintre localnisi susțin că până în ’89 tunelurile ar fi fost folosite cu sârg de fosta Securitate.

Bătrâna asasinată de pe Poșta Veche

tunel_secretUn alt loc care stârnește fiori pe șira spinării este capătul de sud al străzii Poșta Veche. Acolo se află o casă foarte mare și veche unde, pe la mijlocul anilor ’80 a fost asasinată o bătrână. Cazul a făcut vâlvă în oraș. Viața bătrânei a fost luată de trei tineri care au intrat în casa ei pentru a-i fura aurul și banii. Bătrâna ar fi avut rude în străinătate și deținea destule avuții.
Mulți ani de atunci, unii bârlădeni care au trecut prin zonă susțineau că, din senin, fără a fi nici o adiere de vânt, crengile copacilor se mișcau și că, uneori, noaptea, umbra bătrânei ar fi văzută prin curte. E drept că actualul proprietar nu a trăit asemenea impresii, deoarece stăpânește casa de mulți ani, i-a adus îmbunătățiri și se bucură, probabil, liniștit de colțul de natură din curte.

Un mit al Bârladului a ajuns celebru pe internet

Unele din miturile Bârladului a devenit celebru chiar și pe internet. Se referă la clădirea Liceului Teoretic “Mihai Eminescu”. Mulți bârlădeni cred că imobilul ar fi fost acoperire pentru o bază militară secretă. Se spune că sub liceu ar exista un buncăr unde se poate ajunge cu ajutorul unor trape secrete aflate chiar în incinta clădirii.
Se mai spune că și dealul Țuguiatei ar fi împânzit de tuneluri subterane, iar zona centrală e străbătută, tot în subteran, de o adevărată rețea de beciuri. Acestea ar fi fost în trecut ale comunității evreiești din Bârlad.

Legendele Bârladului – Gazetăria – tradiție seculară la Bârlad

de Simona MIHĂILĂ

Nu mai este pentru nimeni o noutate că Bârladul este considerat, din timpuri foarte vechi, un veritabil centru cultural în Moldova, dar și în țară. Nu are el monumentele de importanță istorică și arhitecturală cu care se mândresc alte localități, dar a avut oameni care nu s-au lăsat intimidați nici de faptul că trăiau într-un orășel mic, nici de absența clădirilor somptuoase și nici de sărăcie. În toate timpurile, indiferent că au fost războaie, molime, cutremure, inundații sau incendii, bârlădenii au făcut cultură. Pur și simplu. Că au scris poezii sau proză, că au compus muzică, au clădit școli, și-au dat averile pentru a cumpăra cărți, au ridicat biserici, sau au înființat felurite cercuri și societăți în care să le fie mai ușor să se exprime, ei au acționat. Orice lucru care se întâmpla a reprezentat pentru spiritul lor un imbold, un pretext de a se manifesta.

barlad-1911Tradiția gazetărească este una dintre aceste forme de exprimare ale bârlădenilor. Nu a debutat întâmplător, ci a fost legată de o zbatere socială și politică ce avea loc la nivel național cu un scop precis: făurirea României moderne. Desigur, spre deosebire de alte manifestări culturale, presa nu a putut apărea decât în momentul în care gradul de dezvoltare socială și economică a atins un nivel superior serios, iar cultura, și nu numai, a îmbrăcat un caracter democratic.
Părintele gazetăriei bârlădene a fost un ardelean care a trăit aproape toată viața la Bârlad și care a dat totul pentru acest oraș: Ioan Popescu. El a fost unul dintre spiritele de frunte ale urbei și printre puținii care au cheltuit tot timpul, toată energia, învățătura, ideile și toți banii pe care îi câștiga, pentru ca bârlădenilor să le fie bine. Un lucru greu de închipuit în zilele de astăzi.
În 1869, profesorul și politicianul liberal Ioan Popescu înființează “Asociațiunea «Unirea»”. Primul capitol al “statutelui” insera ca principal scop: “Fondarea unei tipografii și exploatarea ei; publicarea unui ziar al asociațiunii”.
Mai era precizat că ziarul “va purta numele de «Sămănătorulu» și se va tipări fără plată deosebită în tipografia asociațiunii.
Iată însă că, la fel ca astăzi, nici atunci cultura nu “vindea”, în ciuda acelei stări de emulație aproape neîntâlnită în zilele noastre. Cele mai bine cotate erau articolele politice – 30 de lei articolul; urmau articolele literare, comerciale, științifice. Cele mai prost plătite, respectiv 5 lei articolul, erau buletinele: parlamentar, artistic, teatral, judecătoresc.
Ziarul a apărut în 1870. O analiză foarte amănunțită asupra apariției primei publicații din Bârlad, dar și de evoluția presei locale antedecembristă, a făcut-o profesorul Oltea stefan-cel-mare-libraria-neculai-petrofRășcanu Gramaticu în “Bârladul, odinioară și azi”, precum și în “Istoria Bârladului”.
Din cercetările sale, rezultă că ziarul “Sămănătorulu” se situa pe poziția burgheziei liberale, dornică în consolidarea poziției economice și politice. În articolul “Ceea ce credem noi”, publicat în numărul inaugural al ziarului scrie: “Asociațiunea «Unirea» voiaște ca prin mijlocul discuțiunii publice să aducă cotingentul său la consolidarea instituțiilor liberale și la deplina întemeiere a regimului de guvernare de sine și națională în patria noastră. (…) Marile principii naționale și liberale, în special sincera lor aplicațiune, iată deviza noastră”.
Impactul la public a fost impresionant, căci “Sămănătorulu” pleda vehement în favoarea libertăților democratice și îndemna insistent, cu argumente clare, pentru trezirea conștiinței naționale. Redactorii ziarului arătau oamenilor că asta nu se poate realiza fără educație: “Lumina, iată ce lipsește încă României, conștiința de sine și încrederea forței morale și materiale”. Articolul “Câteva vorbe pentru un scop bun” preciza: “Calea cea mai sigură ce poate duce un popor la cultură, civilizațiune, pentru mărire și fericire este lumina, este instrucțiunea cu sora ei educațiunea”.

“Sămănătorulu” – propăvăduitorul luminării prin învățătură

samanatorul-ziar“Semănătorulu” a apărut vreme de șase ani. Cele mai multe dintre articolele publicate aici aveau un puternic caracter politic, educațional și de educare civică. Ziarul a înscris în paginile sale articole de politică internă, externă, cronici teatrale, judecătorești, anunțuri publicitare etc.
Ca linie generală, publicația vedea îndreptarea racilelor sociale și politice prin răspândirea culturii în rândul maselor. Pentru asta, făcea apel la intelectuali: “Tot cel ce are oricât de mici mijloace intelectuale în România trebuie să vină a le aduce în prinos pe altarul luminării comune. Conștiința națională trebuie deșteptată, opiniunea publică trebuie luminată și vivace trebuie formată”.
O altă problemă aprig dezbătută în acest ziar a fost cea a uniunii naționale. Ioan Popescu scria, despre asta, lucruri care nu ne sunt străine nici astăzi, dar pe care le auzim într-un context diferit: “România să devină unită cu toate părțile ei; cultă și civilizată de la o margine la alta, mare, tare, fericită spre a-și recupera cu o oră mai devreme, cuvenitul ei loc între națiunile de valoare ale Europei”. Nu-i așa, că ne sună cunoscut și acum, după 195 de ani?

Primul ziar de la Bârlad, unul dintre documentele care atestă locul nașterii lui Cuza

“Sămănătorulu” a devenit un document de valoare nu numai prin politica sa editorială, ci și ca urmare a unor evenimente care au avut darul ulterior, să clarifice multe nedumeriri istorice. Printre acestea, locul nașterii domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Ziarul este una dintre mărturiile care atestă că Bârladul este localitatea natală a marelui om politic. După înmormântarea lui, la Ruginoasa, Elena Cuza, soția domnitorului, publică în “Sămănătorulu” o telegramă adresată bârlădenilor care au participat la funeralii: “Aș fi dorit să răspund mai curând telegramei ce mi-ați adresat. Fiți încredințați că am fost viu mișcată de sentimentele pioase ce v-au inspirat gândirea de a face rugăciuni pentru suflarea scumpului Prinț defunct. Oricât de uimită sunt de manifestarea unanimă de iubire și de recunoștință care onorează memoria Prințului Cuza, vriau să știți că sunt mai deosebit simțitoare pentru suvenirile orașului Bârlad, patria neuitată a iubitului meu soțiu. Mulțumesc din fundul inimii mele”.
Ziarul a încetat să mai apară în 1876. Crezul politic și cultural va fi reluat într-o oarecare măsură de un ziar central, care a fost înființat la București, în 1901, “Semănătorul”. Printre fondatori se va număra și scriitorul Alexandru Vlahuță, fost elev al profesorului Ioan Popescu.

Ziarele de altădată

ziarul_samanatorulCercetările întreprinse de profesorul Oltea Rășcanu Gramaticu arată că, ulterior “Sămănătorulului”, au mai apărut zeci de ziare și reviste.
* A doua publicație, după aceasta, a fost “Paloda”. A apărut de pe 5 februarie 1881 și pînă în 1908, pilonul principal fiind profesorul bârlădean Ștefan Neagoe, relizatorul primelor manuale de gramatică a limbii române. Îi urmează la conducere poetul George Tutoveanu, care imprimă ziarului un caracter literar, însă ideologia a fost, în linii mari, asemănătoare cu a “Semănătorulului”.
* Ziarul “Legalitatea” apare între 1882 – 1884, sub conducerea lui Milone Lugumirescu. Are un conținut politic, economic și cultural. Este o publicație de orientare conservatoare.
* “Progresul” (1883 – 1885), bisăptămînal politic, economic și literar, sub redacția lui George Catzafany, proprietarul tipografiei în care au fost tipărite toate ziarele de până atunci și multe de după. În “Istoria Bârladului” scrie că era un ziar de orientare liberală, iar faptul că a servit în scop electoral i-a imprimat un puternic caracter polemic.
* Ziarul “Tutova” (1884 – 1892) – săptămânal de informație.
* “Bârladul”, săptămânal de orientare conservatoare apare cu intermitente, între 1887 și 1906. În afară de articole politice, a editat și unele cu conținut istoric și literar, pedagogic și literar. Oltea Rășcanu Gramaticu remarcă faptul că acest ziar, nu a jucat un rol important în viața spirituală a urbei.
* Un ziar cu o durată de viață scurtă a fost “Voința poporului” (mai – decembrie 1887). Publica articole politice, literare, economice.
samanatorul-ziarul* Unul dintre cele mai prestigioase ziare din viața Bârladului a fost “Vocea Tutovei”. A apărut, cu întreruperi, între 1891 – 1943. În această perioadă a avut mai multe subintitulări: “Foaie independentă politică, literară și comercială”; “Organ al Partidului Național”; “Organ al Partidului Naționalist”.
* “Viitorul” – săptămânal care apare între 1900 și 1918, cu o întrerupere de un an și jumătate, având orientare liberală.
* “Lumina” – săptămânal cu subtitlul “Organ al Partidului Conservator” (1900).
* “Zorile” (1907 – 1908), ziar cu caracter democratic, scos de un grup de tineri.
* “Tutova”, “Vestea”, ziare cu existență scurtă.
În această perioadă de pionierat a presei bârlădene, apar și publicații pe domenii de activitate: ziare muncitorești (“Gazeta meseriașului”, “Glasul meseriașilor”); publicații pedagogice (revista “George Lazăr”, iar mai târziu, în perioada interbelică, “Tribuna pedagogică” și “Îndrumări pedagogice”); presa istorică (revista “Miron Costin”); presa medicală (“Analele Spitalului Bârlad și Elena Beldiman”; “Analele medicale”); presa sportiv – umoristică (“Hippodromul Bârladului”, “Gura lumii”); presa literară (revistele “Paloda literară”, “Făt-Frumos”, “Ion Creangă”, “Freamătul”).

Legendele Bârladului – Strada Dimitrie Cantemir, buricul târgului de altădată

de Simona MIHĂILĂ și Răzvan CĂLIN

Până în a doua jumătate a secolului XX, Dimitrie Cantemir a fost una dintre cele importante artere ale Bârladului, aici avându-și sediul primăria. Strada era locuită îndeosebi de intelectuali, funcționari, negustori și alte categorii sociale cu stare.

Clădirea fostei Primării la început de secol XXStrada Dimitrie Cantemir, actualmente o simplă arteră secundară din Bârlad, situată la intrarea dinspre centru în cartierul Podeni, s-a bucurat în trecut de o faimă și o trecere în rândul localnicilor care era întrecută doar de Strada Regală sau de Ștefan cel Mare.
Chiar pe această stradă se afla inima administrației locale din acele vremuri, Primăria Bârlad.
Clădirea adăpostise, inițial, Școala Normală și externatul “Charles Drouhet”. Ulterior, autoritățile au hotărât că această clădire era numai bună pentru a găzdui primăria orașului. Din mărturiile vremii, aflăm că imobilul avea o arhitectură deosebită, fiind construit în forma literei T.
Atât clădirea, dar mai ales curtea și grădina care o înconjurau, erau un punct de atracție nu numai pentru cei care locuiau pe strada Dimitrie Cantemir, ci și pentru ceilalți locuitori ai orașuluii.
“Această proprietate, construcții, curte și grădină, avea o fațadă de peste o sută de metri. În grădină creștea liliacul în boschete înalte, înconjurate cu frumoase ronduri de flori. Pe latura dinspre miazăzi – răsărit se afla un chioșc încăpător, artistic lucrat, în care se pătrundea printr-o terasă de beton cu două sau trei trepte. Între chioșc și clădirea principală se afla o construcție din cărămidă roșie, înfrumusețată cu stucaturi și lemn. În fața corpului principal, în mijlocul curții, se afla un bazin circular din care apa aruncată în înalturi, recădea pulverizată în culorile curcubeului. Alături, la umbra unui brad bătrân, se afla o cișmea din fontă, din care curgea apa prin gura unui leu. Porțile înalte de fier erau susținute de stâlpi din cărămidă în formă hexagonală, ornamentați în vârf cu ghivece mari de flori. În partea de apus a clădirii se aflau birourile conducerii: primar, ajutorii de primar, secretar, cum și ale serviciilor administrative. În aripa de la nord se aflau serviciul sanitar și percepția orașului. Tot în această aripă se afla și sala de ședințe. Pe pereții sălii erau atârnate tablouri cu figurile foștilor primari”, iată cum descria Neculai Costăchescu primăria locală în “Bârladul, odinioară și astăzi”.
Din păcate, în momentul de față nu s-a mai păstrat nimic din vechea primărie a orașului, clădirea dispărând în totalitate. După ce în 1934 primăria s-a mutat în actualul sediu, vechiul edificiu al adminstrației locale a fost lăsat în paragină. În perioada Epocii de Aur, imobilul a fost transformat în depozit de băuturi alcoolice. Finalmente, în urmă cu circa 30 de ani, autoritățile comuniste din acea vreme au hotărât să demoleze clădirea.

O stradă ca o grădină

EM I.14 GSMÎnsă primăria nu era singura clădire impozantă de pe Dimitrie Cantemir. Imobile de acest gen, chiar dacă cele mai multe nu aveau etaj precum clădirea administrației publice locale, erau extrem de numeroase pe această stradă. Majoritatea celor care le dețineau erau intelectuali, comercianți, proprietari de pământuri, meseriași etc.
Erau și case ceva mai mici și mai simple, însă era lege ca toate gospodăriile să fie înconjurate de grădini cu multă verdeață și flori, astfel încât strada era o veritabilă încântare pentru ochiul trecătorilor.
Tot din amintirile lui Neculai Costăchescu, publicate în “Bîrladul, odinioară și astăzi” aflăm câte ceva din parfumul pe care strada îl avea în acele vremuri: “În general, era o stradă liniștită, tulburată doar toamna de o locomotivă greoaie și o mașină de treier trasă de boi, cum și de roțile trăsurilor de stradă cu șine de fier. Cu timpul, mașina de treier nu a mai trecut, iar roțile cu cercuri de fier au fost înlocuite cu cele de cauciuc. Tot pe aici trecea spre piață carnea de la abatorul mare, care se găsea la peste un kilometru depărtare de oraș, în căruțe căptușite cu tablă de zinc, precum și mieii tăiați primăvara, atârnați în chingile fixate pe linia longitudinală a acelorași căruți”.

Biserica Eșanu – loc de studiu și de joacă

Un alt reper important de pe strada Dimitrie Cantemir era Biserica Eșanu. Lăcașul de cult era extrem de impozant, având pereții groși de peste un metru, cu geamuri mari cu arcade bizantine. Curtea și grădina bisericii, care se întindeau pe o suprafață aperciabilă, au reprezentat un punct de atracție pentru localnici, dar mai ales pentru copiii din zonă.
“În curtea și grădina mare, de jur împrejurul bisericii, în fiecare vară se așternea ca un covor o iarbă moale cu miros reavăn de verdeață. La umbra zidurilor și pomilor, elevii mai mari și mai mici își făceau deseori lecțiile pentru a doua zi. Tot aici se făcea sport prin jocuri de cadril, ogoi, țicu și oină. Se făcea gimnastică la bară și la paralele”, își amintește Neculai Costăchescu.
Cutremurele și inundațiile puternice din acea vreme, au provocat distrugeri mari Bisericii Eșanu.

Legendele Bârladului – Lumină electrică. O fi și asta de legendă?

Simona MIHĂILĂ

Iluminatul electric ni se pare astăzi atât de firesc, încât îl considerăm o banalitate. Dar pentru bârlădenii care trăiau în urmă cu 110 ani, atunci când electricitatea a pătruns în Bârlad, a fost o minune.

lampagiu1Bătrânii continuă să creadă că așa este și acum. Ca să ne convingă, ne invită ca timp de măcar o săptămână, să nu mai aprindem lumina și să ne ajutăm doar de lumânări și de lămpi cu gaz. Vom renunța, firește, și la beneficiile care decurg din existența curentului electric, adică la televizor, computer, internet, mașina de spălat, aerul condiționat, frigider și aparate de radio. În plus, să ne imaginăm o noapte pe străzile orașului, fără nici măcar un bec aprins. Abia atunci vom fi siguri de minunea cu numele electricitate.

Până în 1905, baza iluminatului în casele oamenilor, cât și pe străzile Bârladului, era “gazânca” sau petrolul lampant. Documentele arată că asemenea combustibili erau folosiți în iluminatul public încă din 1870. Într-o scrisoare către arhitectul orașului, se cerea ca “împreună cu antreprenorul iluminăsirii orașului” să se constate “starea fanarelor și mașinilor și a stâlpilor” și, împreună cu “Dl. Adjutor să raporteze de toate stricăciunile și lipsurile ce vor fi în cel mai scurt timp”.

Documentele vremii arată că exista și un regulament al iluminării orașului, care urma să fie pus în aplicare de la 1 ianuarie 1871 “regulând numărul lampadarelor ce au fi date în purtare a fiecărui lampistru”.

În 1871 se dispune de către municipalitate “a se așeza cele 40 de fanare”, iar în 1872, se cere arhitectului orașului să prezinte devizul pentru “facerea din nou a 57 de fanare și 56 fanare cu stâlpii lor la strada spre gară fiindcă de la 1 septembrie viitor urmează a se pune în circulație calea ferată și este necesitate a se așeza la gară niște asemenea fanare”.

Iluminatrea orașului se făcea de către antreprenori angajați cu contract, cărora li se plătește anual circa 27.000 de lei, având îndatorirea de a lumina 580 de fanare în oraș și 30 în “grădinile Comunei, arătându-se că numai în timpul de vară, numărul fanarelor din oraș s-au înmulțit cu 36, așezându-se pe unde trebuița a reclamat”.

Un primar destoinic știe ce are de făcut

lampagiuExista, totuși, regretul că „deși Comuna (aici, cu sensul de «comunitatea – n.r.» cheltuiește o sumă considerabilă pentru acest serviciu, el nu este satisfăcător”. Asemenea lucru reieșea și din rapoartele autorităților care reflectau rezultatul controalelor făcute de “polițaiul orașului”: “… lămpile ce sunt așezate pe diferite puncte pentru iluminarea orașului, sunt parte din ele stricate pe la geamuri, altele plecate într-o parte și în sfârșit neregulate, cum se cade”.

În aceste condiții, în 1896, Consiliul Comunal liberal a decis schimbarea iluminatului cu petrol al orașului cu “gaz aerian sau cu electricitate”. Numai că nu era atât de simplu precum se credea, documentația necesitând destul de mult timp. A fost elaborat un memoriu intitulat “Proiect de iluminat general cu electricitate a orașului Bârlad”, în care se arăta: “Urbea dispune de 850 de lămpi cu petrol ordinar de 10 lumânări intensitate și 40 lămpi de petrol sistem Washington cu 300 de lumânări intensitate cerută, cele mai multe duiele având necesitate de reparații radicale”.

Se pare că proiectul a avut destule lacune, căci nu a fost aprobat de Consiliul tehnic superior.

Din “Bârladul, odinioară și astăzi”, aflăm că municipalitatea nu se dă bătută și caută un nou proiectant. Primarul de atunci, pe nume Teodor Emandi, apelează la ajutorul Bucureștiului, care recomandă doi specialiști: Alexandru Davidescu și Ioan Ștefănescu-Radu. Se poate spune că aceștia au reprezentat “creierul” iluminatului electric la Bârlad. Proiectul întocmit de ei a fost aprobat de Camera Deputaților și de Senat.

Surprinzător, unul dintre cei care s-a opus a fost bârlădeanul Ernest Juvara, deputat de Tutova, care s-a arătat îngrijorat că orașul nu va putea suporta cheltuielile de exploatare a instalațiilor electrice și că ar fi bine “să se aștepte ultimul cuvânt al științei, deoarece zilnic se fac noi invențiuni”.

… și feeria luminilor a cuprins Bârladul

Bulevardul GariiScriam mai sus că sistemul de iluminat de atunci era destul de defectuos și, pe deasupra, necesita și menținerea unui numeros personal pentru întreținere, alimentare, aprindere și stingere a lămpilor.

Noul proiect prevedea montarea a 670 de lămpi cu incandescență (cu filament de cărbune), fiecare “a câte 25 de lumânări” și a 98 de lămpi cu arc electric “a câte 650 de lumânări” (aici, cuvântul lumânări are sensul de intensitate).

Proiectul mai cuprindea și un studiu privind iluminatul locuințelor, al școlilor, diverselor instituții și al unităților militare din oraș. De asemenea, includea și un calcul al rentabilității din care rezulta că valoarea cheltuielilor necesare în noul sistem nu o depășea pe cea existentă în iluminatul cu petrol.

Amplasamentul uzinei electrice a fost fixat pe un teren central, situat în incinta primei școli primare din Bârlad (Școala primară nr. 1 de băieți, local în care a funcționat anterior clasul real al lui Gheorghe Roșca Codreanu). Aici a fost construită hala de mașini, precum și instalațiile anexe auxiliare.

Adjudecarea lucrărilor s-a făcut prin licitație publică. A câștigat “Ganz & Co.” Budapesta, valoarea contractată fiind de aproape 397.000 de lei, plătibilă în timp de 12 ani, cu dobândă de 6% pe an, cu termen de grație de un an (adică plata începea din 1906).

barladul-altadataPentru o populație de 27.000 de locuitori, cât avea Bârladul în acele vremuri, cele două motoare a câte 95 de cai putere, prevăzute pentru a furniza energia necesară iluminatului public și particular, s-au dovedit a fi, în scurtă vreme, insuficiente. Mai mult, cifrele au fost altele decât cele prevăzute. Exemplu: în loc de 397.000 de lei, instalația a costat aproape 774.000 de lei; întreținerea a costa în loc de 30.000 de lei pe an, 102.406 de lei. S-a dovedit că profitul pe care municipalitatea îl obține din această instalație (cu abonamentele particularilor) nu poate să acopere cheltuielile și “interesele capitalului întrebuințat”. Așa că primăria a amplificat puterea instalată cu încă un grup electrogen, reprezentând, în total, circa 200 kw.

Pe Strada Regală, de la Grădina Publică până la Căzărmi, stâlpii cu lampioane erau pe partea stângă a străzii. Pe Bulevardul Epureanu, lampioanele era suspendate de un cablu ancorat de doi stâlpi aflați față în față, “fapt ce-i dădea un farmec și un pitoresc plăcut”, după cum își amintește bârlădeanul Gheorghe Gâlcă.

Legendele Bârladului – Bârladul, tradițional centru militar

de Răzvan CĂLIN

Pe lângă vechimea sa ca așezare, reperele culturale și istorice, Bârladul se poate mândri cu o veche tradiție militară. Poziția strategică a orașului i-a făcut pe responsabilii militari ai țării să înființeze, încă de la mijlocul secolului al XIX, unități militare pe aceste meleaguri. De-a lungul istoriei lor, acestea și-au creat o faimă de invidiat în rândul armatei române prin calitatea pregătirii ostășești a întregului corp de ofițeri și ostași. Dar mai ales prin faptele de vitejie de care au dat dovadă în timpul confruntărilor militare în care țara noastră a fost implicată.

cazarma_rosioriDocumentele vremii amintesc că încă din secolul XIX Bârladul figura cu o garnizoană militară puternică. Aici își aveau sediul regimentele călare 1, 2, 3 și 4. Însă, la 1 ianuarie 1877, în baza Înaltului Decret nr. 2195 din 9 decembrie 1976, a fost înființat Regimentul 12 Dorobanți, av ând ca reședință Bârladul, iar ca teritoriu de recrutare, județele Tutova și Fălciu.
La început, cazărmile regimentului au fost situate în cartierul Munteni. Abia în 1889 s-a mutat în actuala cazarmă care s-a construit treptat, lurările începând în anul 1884 și finalizându-se în 1902. De-a lungul timpului, unitatea militară a purtat diferite denumiri: la 1877 “Al XII-lea Regiment de Dorobanți”, în 1891 Regimentul “Cantemir” nr. 12 de Infanterie, iar în 1931 Regimentul 12 de Dorobanți “Cantemir”.
Cu trecerea timpului, importanța Bârladului ca centru militar avea să crească deosebit de mult. Așa se face că până în 2004, la Bârlad a funcționat, timp de 90 de ani, Brigada 17 Artilerie “General Alexandru Tell”, sau UM 01458, cum mai era cunoscută. Însă, din 4 octombrie 2004, ca urmare a reformei inițiată la nivelul întregii armate române, în oraș s-au înființat patru unități militare: 01458, 01411, 01476 și Secția mentenanță.

Șarja de la Prunaru

regiment12Însă, dincolo de aceste simple cifre și date, istoria centrului militar de la Bârlad cuprinde numeroase episoade care i-au adus faima și respectul întregii țări de-a lungul timpului. Aici vorbim de eroismul de care militarii bârlădeni au dat dovadă atât în Războiul de Independență, cât și în cele două conflagrații mondiale.
Unul dintre cele mai memorabile evenimente a rămas, și în ziua de astăzi, șarja Regimentului 2 Roșiori din Bârlad, ce a avut loc pe 15 noiembrie 1916, în satul Prunaru, o localitate aflată pe pârâul Neajlov, în sudul țării. În încercarea de a zădărnici înaintarea trupelor germane care trecuseră Dunărea, Divizia 18 Infanterie, împreună cu Regimentul 2 Roșiori Bârlad, au primit ordinul să manevreze în retragere pe linia Alexandria – București. Numai că, armata germană reușește, prin ocuparea satului Prunaru, să blocheze retragerea trupelor române, amenințând în același timp cu încercuirea. Însă, gestul eroic făcut de Regimentul 2 Roșiori Bârlad avea să salveze de la dezastru armata română.

Gheorghe Naumescu

Gheorghe Naumescu

Generalul Alexandru Referendaru, comandantul Diviziei 18, adresează mai degrabă o rugăminte decât a-i ordona, colonelului Gheorghe Naumescu, comandantul regimentului de cavalerie din Bârlad: “Din această împrejurare cumplită numai un atac călare, dat prin suprindere și condus cu hotărâre ne mai poate salva!”.
Fără să mai stea pe gânduri, colonelul Naumescu s-a reîntors în pădurea Scurtu, din apropiere satului Prunaru, unde se afla regimentul său și și-a înștiințat ofițerii și subofițerii din subordine despre misiunea pe care o aveau de îndeplinit: “Dragii mei, arătați băieților noștri că a sosit vremea să ne îndeplinim datoria de onoare. Atacăm satul călări, altfel nu putem salva Divizia din încercuire!”.
Astfel, cei 300 de cavaleriști din Bârlad aveau să scrie cu propriul lor sânge unul dintre cele mai vitejești momente din timpul Primului Război Mondial. Regimentul de cavalerie a înfruntat călare, cu arme albe (lănci și săbii), un inamic net superior din punct de vedere numeric și, mai ales, ca dotare. Și totuși, șarja Regimentului 2 Roșiori Bârlad a luat prin surprindere trupele germane aflate în satul Prunaru și le-a înfrânt. Prin urmare, grosul trupelor române a avut o breșă în încercuirea făcută de germani și s-au putut retrage. Însă, prețul a fost foarte mare pentru militarii bârlădeni, 200 din cei 300 de cavaleriști găsindu-și sfârșitul în această șarjă rămasă în analele istorie militare.

Căpitanul Grigore Ignat

cpt. Grigore Ignat

cpt. Grigore Ignat

Însă, cel mai cunoscut erou bârlădean al Primului Război Mondial rămâne căpitanul Grigore Ignat. Născut în 1889, la Bârlad, într-o familie de oameni simpli, dar cu dragoste față de țară, tatăl său fiind unul dintre participanții la Războiul de Independență.
Absolvent în 1910 al Școlii militare de ofițeri de infanterie, cu gradul de sublocotenent, Grigore Ignat este repartizat chiar la unitatea din orașul său natal, la Regimentul 12 “Cantemir”. După intrarea României în război, în vara anului 1916, locotenentul Grigore Ignat a participat la toate luptele pe care regimentul său le-a dat în Dobrogea și la Porțile Capitalei.
Un an mai târziu, căpitanul bârlădean a luat parte la marea bătălie de la Mărășești. Aici avea să-și găsească sfârșitul, însă nu înainte de a da cazarma_regimentului_cantemirdovadă de un eroism și curaj exemplare. Aflat la comanda companiei de mitraliere, căpitanul Grigore Ignat a ținut piept unui atac devastator al trupelor germane, deși superioritatea acestora din urmă era netă, de 10 la 1. După bătălie, unitățile române care au alungat inamicul din zona pădurii “La Răzoare”, unde luptase compania condusă de eroul bârlădean, l-au găsit pe căpitanul Grigore Ignat “străpuns de gloanțe și baionete, cu capul culcat pe mitralieră și cu degetul pe trăgaci”.
Toate acestea sunt doar câteva dintre momentele de glorie care fac și acum cinste tradiției militare bârlădene. Tradiție care și în ziua de astăzi este păstrată și continuată de actualele generații de ofițeri din garnizoana Bârlad.

Legendele Bârladului – „Icarii” de pe câmpul Iarmarocului

de Simona MIHĂILĂ

„La ora 18, câmpul Iarmarocului de la Grădina Publică gemea de lume. Cred că în oraș nu mai rămăsese nimeni decât copiii și bătrânii. Când am pus motorul în mișcare, nimeni nu mai mișca. Lumea în delir flutura batiste, umbrele, arunca în sus cu pălării, iar uralele nu mai încetau. De sus, priveam acel spectacol măreț și, cum pluteam deasupra orașului, eram mândru că putusem arăta bârlădenilor mei ultima născocire a omului”. Iată un fragment din amintirea depănată de Gheorghe Negrescu, bârlădeanul care a pilotat primul avion ce a zburat deasupra Bârladului. Drept recunoștință, profesorii săi de la Codreanu i-au oferit pilotului, la banchetul ce i-a fost închinat în acea seară, un ceas de aur cu inscripția zilei. Despre acel ceas, pilotul a spus că a fost talismanul său norocos care l-a însoțit în cele două războaie mondiale și de care nu s-a despărțit niciodată. În mulțimea de pe câmpul Iarmarocului, o fetiță își flutura batista: era Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist din România. „Legendele Bârladului” vor face, astăzi, o „escală” în domeniul aviației românești, în a cărei istorie Bârladul stă scris cu litere de aur. Smaranda Brăescu, Mihail Cerchez, Gheorghe Negrescu – iată trei “Icari” pe nedrept dați uitării.

“Oare voi putea și eu să zbor, vreodată?”

gheorghe-negrescu-pilotNeculai Negrescu este cel care a pus bazele serviciului tehnic al aviației naționale, încurajând dezvoltarea industriei aeronautice române.
“Oare voi putea și eu să zbor, vreodată? Această idee mi-a rămas ca o obsesie, căci nu vedeam cum un sublocotenent sărac, având numai solda sa drept venit, ar fi putut reuși să zboare prin mijloacele sale proprii”, povestea Georghe Negrescu.
Norocul lui s-a numit Mihail Cerchez. Negrescu s-a numărat printre cei șase ofițeri trimiși de Ministerul de Război la școala de pilotaj de la Chitila, înființată de Cerchez, despre care vom povesti ceva mai încolo.

Negrescu, bârlădeanul care a pilotat primul avion ce a zburat deasupra Bârladului

Memorabilă pentru bârlădeni a fost ziua de 27 mai 1912, când au văzut pentru prima dată un avion zburând deasupra orașului lor. Era pilotat de Gheorghe Negrescu, care a devenit, cu acest prilej, eroul lor.
Iată ce povestește el despre acel eveniment: “…la ora 18, câmpul Iarmarocului de la Grădina Publică gemea de lume. Cred că în oraș nu mai rămăsese nimeni decât copiii și bătrânii. Când am pus motorul în mișcare, nimeni nu mai mișca. Lumea în delir flutura batiste, umbrele, arunca în sus cu pălării, iar uralele nu mai încetau. De sus, priveam acel spectacol măreț și, cum pluteam deasupra orașului, eram mândru că putusem arăta bârlădenilor mei ultima născocire a omului”.
În aceeași seară, orașul i-a oferit aviatorului o petrecere de zile mari. A fost un banchet la Restaurantul Manzavinatos.
“Aici, toată intelectualitatea orașului, cu profesorii mei de la Codreanu în frunte, toți fruntașii politici de toate nuanțele, toți foștii colegi aflați în oraș, adunați în jurul meu, au ținut să mă cinstească alături de părinții mei, pentru activitatea nouă, interesantă, dar atât de riscantă. Cu această ocazie, un ceas de aur cu inscripția zilei, oferit de profesorii mei, mi-a fost dăruit și a fost pentru mine un talisman sfînt de care nu m-am despărți toată cariera mea și care mi-a purtat noroc. Pentru că, până la pensionarea mea în 1941, după o carieră de 30 de ani de zbor efectiv, cu participarea la două războaie mondiale, am rămas sănătos, fără cel puțin o zgîrietură”.
A fost instructor și comandant al Școlii de Ofițeri de Aviație din țară. A ocupat funcții înalte pe scara ierarhiei militare, fiind decorat cu ordine naționale și străine pentru merite deosebite în organizarea aviației românești.

“Fiind femeie, nu se poate” – ziceau bărbații

smaranda-braescu-parasutista

Smaranda Brăescu

În mulțimea care se afla pe câmpul Iarmarocului în ziua când bârlădenii au văzut pentru prima oară un avion zburând deasupra urbei, se afla și o fetiță. Gâtuită de emoție, își flutura batista albă, țipând de bucurie odată cu mulțimea entuziastă. Era Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist din România.
Zborul executat de Gheorghe Negrescu reprezintă momentul când mirajul înălțimilor a câștigat-o definitiv. Pe când era cursantă la școala de Belle Arte s-a hotărât: avea să devină parașutistă.
Nu a ținut cont de strâmbăturile din nas ale celor consternați că ea, o femeie, îndrăznește să viseze că va ajunge parașutist. A făcut cerere la autoritățile militare. Răpunsul a fost același din urmă cu 15 ani, când alte două femei, Elena Stoinescu Caragiani și Stela Dima, au îndrăznit să ceară același lucru: “Nu se poate, fiind femeie”.

Discriminată de bărbați, femeia Smaranda doboară și recordul masculin la parașutism

Smaranda nu s-a lăsat învinsă de tratamentul discriminatoriu. A lăsat studiile de artă și a urmat cursurile de parașutism. A ajutat-o fratele său, Tache Brăescu, fost observator aerian într-un balon în timpul războiului. A obținut brevetul internațional de parașutistă.
În 1930 îndrăznește o nouă scrisoare. Era adresată Comandamentului superior al aviației și cerea să “bată” recordul mondial feminin la parașutism (în Europa – 4.000 de metri, iar în America – 5.384 de metri).
Acum, era mai ușor să vină cu asemenea cerere, fiindcă devenise cunoscută și experimentată. Un an mai târziu, Smaranda a efectuat un salt de la 6.000 m, cu care a doborât recordul feminin mondial, iar în 1932, îl doboară și pe cel masculin, sărind de la 7.233 m. Recordul a dăinuit nedoborât vreme de douăzeci de ani.
Au urmat ani încărcați de glori și noi succese, în care a fost adulată și medaliată.

Prigonită de comuniști

Gheorghe Negrescu și Smaranda Brăescu

Gheorghe Negrescu și Smaranda Brăescu

Dar viața ei nu a însemnat doar adulație și medalii. După al Doilea Război Mondial, comuniștii au pus ochii pe ea. Era o valoare mult prea mare spre a fi lăsată să strălucească. Simțindu-se urmărită de securitate, a fugit de acasă, stând refugiată în diferite localități. În 1946 este condamnată la doi ani de închisoare corecțională și o amendă de 50.000 de lei cheltuieli de judecată sub motivul că nu a denunțat un complot. I se imputa că nu a turnat activitatea unor grupuri armate anticomuniste. De asemenea, a fost acuzată că, împreună cu profesorul universitar Grigore Popa, actorul Constantin Tănase și alții, a semnat un memoriu adresat ONU în care se arătau stările de lucru din țară.
Depistându-i-se un cancer mamar, a fost internată, sub nume fals (Maria Popescu), la spitalul din Roman unde a fost operată. Fiind recunoscută de un politruc comunist, fuge din spital și ia iarăși calea pribegiei.
Fuge dintr-un loc în altul prigonită de comuniști și sfâșiată de cumplita boală. Din cauza durerilor mari e nevoită să se interneze în Cluj, unde și moare în spital, în 1948.

Avocatul care a lasat tot si s-a pus pe construit avioane

Visul Smaranda Brăescu a prins aripi la primul zbor aviatic din Bârlad al lui Gheorghe Negrescu, iar acesta din urmă i-a fost elev unui alt bârlădean – Mihail Cerchez. Este întemeiatorul aviației militare românești, cel care a înființat primul aerodrom din țară, prima fabrică de avioane românești și prima revistă de aviație. Celebritatea lui începe cu 1910, când a înființat la Chitila un aerodrom “model” (cuvânt citat din actul constitutiv înregistrat la Tribunalul Ilfov).
Înainte de asta, era un distins avocat care-și făcea meseria în Brăila. Tainele zborului l-au atras ca un magnet.
“Își părăsește meseria pe care și-o făcuse cu studii strălucite și se dedică trup și suflet aviației. Nu era nici tehnician, nici un adevărat sportiv, dar era un entuziast. Începe un plan măreț, plin de clarviziune, un plan prea înaintat pentru a fi priceput de guvernanții români, un plan pe care dorea să-l aplice cu un ceas mai devreme în țara sa și înaintea altor națiuni europene care, cu asiduitate, se interesau de noile descoperiri”, povestea despre el Maria Iosefina Teianu-Negrescu în “Bârladul, odinioară și astăzi”.

Realizările avocatului devenit aviator: școală de pilotaj și fabrică de avioane în România

avioane-militareMihail Cerchez credea cu tărie că aviația va deveni un mijloc de transport la îndemâna oricui, dar, mai ales, va avea un rol important în viața militară a lumii. Așa că a înființat aerodromul de la Chitila, cu tribune pentru public, aeroport înzestrat cu instalații și hangare pentru avioane.
Aici veneau pentru demonstrație avioane celebre pe atunci, precum și biplanul Farman, deținătorul celor mai mari recorduri de până atunci. Martorii timpului spun că numai aerodromul lui Bleriot de la Paris era mai mare, însă nu mai frumos și mai complet ca cel al lui Cechez.
Avocatul-aviator nu vrea să se oprească aici. Își dorea cu ardoare introducerea aviației în serviciul armatei. Trimite Ministerului de Război un memoriu în care arată importanța militară a acestor avioane. Își oferă aerodromul pentru ca militarii să învețe să piloteze, pentru pregătirea unor mecanici, pentru construirea unor avioane românești. Nicu Filipescu, ministrul de Război, înțelege importanța acestei chestiuni și aprobă repartizarea unor ofițeri pentru aviație. În plus, comandă patru avioane biplane. Acesta reprezintă momentul înființării aviației militare din România.
Școala de la Chitila progresa cu pași repezi. În scurt timp, sub ochiul atent al bârlădeanului Mihail Cerchez, primii elevi și-au căpătat brevetele de piloți.
Acum, planurile lui deveniseră mai progresiste: școală de pilotaj în țară pe avioane construite în țară; fabrici de avioane în România.

Politica și-a băgat coada și aici

Ideile lui de viitor nu sunt înțelese. Invidia și intriga politică își spun cuvântul. Succesele școlii și ale avioanelor sale treceau ca neobservate. Lipsit de comenzi, aerodromul de la Chitila începe să se stingă și, alături de el, și directorul său, care cheltuise tot ce avea pentru a-l ține în viață: 200.000 de lei de aur.
În 1913, atât aerodromul, cât și fabrica sunt închise. Martorii vremii spun că, dacă guvernanții ar fi înțeles, acestea ar fi fost de un real folos țării, atunci, când războiul bătea la ușă.
Mihail Cerchez s-a reîntors la avocatură, iar mai târziu, a plecat definitiv în Franța. Maria Iosefina Teianu-Negrescu spune că, în 1922, l-a întîlnit în Paris: “Era cu câteva săptămâni înaintea morții sale. Era îmbătrânit de timpuriu, doar ochii lui mari și inteligenți mai păstrau flacăra veche, iar bîzâitul unui Farman ce trecea deasupra noastră l-a făcut să deschidă ochii mari, dar se vedea cât de mult sângera rana lui veche”.

Legendele Bârladului – Biserica Domneasca și “secretul” din spatele ei

de Simona MIHĂILĂ

Între lăcașurile de cult din Bârlad, Biserica Domneasca ocupă un loc aparte. Pe lângă faptul că este ctitoria unui luminat domn al Moldovei, Vasile Lupu, de aceast biserică se leagă începuturile învățământului bârlădean, căci în clădirile sale anexe a funcționat prima școală din oraș. Astfel, localnicii au putut încă din acele vremuri să găsească la Biserica Domnească, pe lângă un lăcaș de reculegere sufletească, și un loc unde copiii puteau desluși tainele scrisului și ale cititului.

vedere-generala-barlad-vechiBiserica a fost zidită din temelie de domnitorul Vasile Lupu în 1636, având hramul Adormirea Maicii Domnului. Mai târziu, de aici avea să i se tragă denumirea de “Domneasca”, titulatură care s-a păstrat și în zilele noastre.
Însă, biserica nu a arătat așa cum o cunosc bârlădenii actualmente. Inițial, a avut trei turnuri, unul dintre ele adăpostind clopotele. Biserica a dăinuit în această arhitectură până la cutremurul din 14 octombrie 1802, când, potrivit izvoarelor vremii, lăcașul a suferit serioase stricăciuni: “Scricându-să și risipindu-să istov biserica, au fost trebuință ca să o doboare cu totul și să o zidească de iznoavă din temelie”.
Astfel, între 1806 și 1807, biserica a fost reconstruită din temelie, pe cheltuiala preotului paroh Ioan Damian și a unui grup de enoriași, printre care și domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. Inițiativa refacerii sale a aparținut mitropolitului Moldovei din acea vreme, Veniamin Costache.
Lucrările au înaintat anevoios. În 1832, biserica avea să sufere din nou deteriorări serioase tot din cauza unui cutremur. Atunci, s-a hotărât mărirea bisericii, întrucât s-a considerat că era prea mică. În locul celor trei turnuri au fost construite bolți, iar clădirea a fost întărită cu ziduri groase de 1.50 de metri.
Importanța și rolul deosebit pe care această biserică le-a avut în anii următori au fost dovedite și de numeroasele privilegii și scutiri de dări de care s-a bucurat de-a lungul timpului.

Prima școală publică din Bârlad, în chiliile bisericii

Biserica Domneasca s-a dovedit a fi unul dintre păstrătorii unei vechi tradiții, caracteristică epocii feudale, și anume învățământul ecleziastic. Documentele barlad-vedere-generalavremii oferă destule indicii despre existența în clădirile anexe a unei modeste școli. Scutirile de taxe și privilegiile acordate au putut permite înființarea și funcționarea unui astfel de lăcaș rudimentar de învățământ. Există informații conform cărora în chiliile bisericii a activat o școală elementară, condusă de un dascăl.
Programa școlară, dacă o putem numi așa, se mărginea doar la citire și scriere, astfel încât copiii puteau deprinde “buchile” cărții. Bineînțeles, nu putea lipsi și educația de tip ecleziastic, copiii deprinzând cunoașterea catehismului și a cântărilor bisericești.
Pentru mult timp, Biserica Domneasca avea să joace un rol deosebit în propovăduirea nu doar a credinței strămoșești, ci și a “luminii” cărții. La un moment dat, au funcționat chiar două școli pe lângă acest lăcaș de cult. Una dintre ele era de psaltichie, iar la cealaltă se preda învățătură laică.
Chiar dacă, ulterior, au mai apărut școli ce funcționau pe lângă alte biserici din oraș, cele de la Domneasca reprezentau, pentru acele vremuri, elita. Așa se face că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, din cei peste 200 de elevi, cât număra populația școlară a Bârladului de atunci, nu mai puțin de jumătate erau înscriși la școlile de la Domneasca. Trebuie spus că școala de psaltichie de la Domneasca, unde copiii învățau să cânte muzică religioasă, s-a bucurat de o reputație deosebită în acele vremuri. Conform documentelor vremii, cântăreții de strană de aici, psalții cum li se mai spunea, ajunseseră “să se întreacă cu acei de la Mitropolia Moldovei”.

Primul profesor de pedagogie, prima școală publică de băieți

Însă, dovada cea mai concludentă a importanței pe care Domneasca a jucat-o în istoria învățământului local, o reprezintă înființarea la 1 septembrie 1832 a primei școli publice de băieți din Bârlad, chiar în chiliile bisericii. Școala a fost condusă de primul profesor cu specializare în pedagogie pe care l-a avut Bârladul, Ioan Zăhărescu și cuprindea o clasă elementară și “clasul normal” de doi ani.
În total, școala avea 50 de elevi, la fel ca și celelalte două școli care s-au înființat în Galați și Roman în aceeași perioadă. Astfel, Bârladul se număra printre cele patru localități din Moldova, alături de Iași, Roman și Galați, care la acea vreme aveau școli publice. Iar acest merit, în cazul Bârladului, îl are cu prisosință Biserica Domneasca.
Ulterior, odată cu trecerea timpului, școala de pe lângă Biserica Domneasca avea să-și piardă, încet, încet, importanța și în final să dispară, aceeași soartă având-o toate lăcașurile de învățământ care au funcționat pe lângă biserici.
Însă, fără, îndoială, Domneasca rămâne un reper deosebit de important pentru viața spirituală și pentru dezvoltarea culturii și învățământului pe aceste meleaguri.

Cu “lemnușul” și “tartașul” în șopron, la învățat carte

biserica_tuchiloaiaO altă biserică care a jucat un rol important în dezvoltarea învățământului bârlădean a fost Biserica Sf. Nicolae Tuchiloaia, situată în cartierul Podeni. Și aici a funcționat o școală similară cu cea de pe lângă “Domneasca”, care era condusă de dascălul Frumusache.
În cartea”Istoria Bârladului”, profesoara Oltea Rășcanu Gramaticu amintește că respectiva școală era amplasată pe o adevărată “peninsulă” între multele gârle care împânzeau cartierul, născute care umare a deselor inundații ale Râului Bârlad: “Vara activitatea școlară se desfășura sub un șopron deschis pe două laturi, iarna sau pe vreme rea, într-o odaie joasă, pătrată, nepardosită, lipită pe jos cu lut, luminată prin două mici ferestre și încălzită prin o sobă – cuptor cu vatră care servea și pentru gătit, iar de aici se trecea într-un mic ietac unde învățau fetele”.
Cât despre dotările școlii, acestea se rezumau la o masă lungă și masivă din lemn de stejar, cu lavițe de jur împrejurul camerei, iar în camera fetelor erau două paturi, o icoană și o candelă.
În aceste condiții, mai mult decât precare, lumina învățăturii era adusă în sufletele copiilor bârlădeni.
Mai mult, manuale școlare nu existau, buna educație a “școlerilor” fiind condiționată direct de priceperea și inteligența dascălilor. Puținele materiale didactice constau în așa-numitul “lemnuș”, o bucată de lemn pe care se fixa coala de hârtie, împăturită în opt și “tartașul”. Acesta din urmă nu era altceva decât “Cartea de lectură”, alcătuită din câteva coli de hârtie, la fel împăturite în opt, pe care dascălul scria diferite texte pentru fiecare elev în parte.

Tocitul sub amenințarea “nuielușei”, tehnică obligatorie de învățat carte

Abia din anul II de școală elevii aveau la dispoziție “manuale”, mai exact ceaslovurile bisericești, din care învățau să citească și să scrie, iar în anul III se predau noțiuni generale de aritmetică.
Viața de școlar din acele vremuri nu era rezumată doar la partea teoretică, ci elevii aveau și anumite îndatoriri practice strâns legate de lăcașele de cult pe lângă care funcționau școlile: măturatul în biserică, cititor de strană, memorarea unor rugăciuni etc.
De altfel, sistemul de memorarea mecanică, sau “tocitul” cum i se mai spune acum, avea o importanță deosebită în activitatea didactică din acele timpuri. Tocmai de aceea se învăța cu glas tare, așa încât “atunci când începeau cu toții deodată și mai ales când varga își îndeplinea oficiul pe la picioare, nu se mai auzea nici în cer, nici în pământ”.
Fiecare elev trebuia să plătească o anumită taxă școlară, dar dacă părinții nu își permiteau, puteau să achite și în natură. Întrucât nu exista un program bine pus la punct, de cele mai multe ori elevii erau nevoiți să stea la cursuri de dimineață până seara, beneficiind doar de o scurtă pauză de prânz. Atunci, elevii avea posibilitatea de a trage un pui de somn, drept pat servindu-le rogojinile pe care fiecare și le aduceau de acasă.

Legendele Bârladului – Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu”, fabrica de elite

de Răzvan CĂLIN

Puține sunt instituțiile de învățământ din țară care se pot lăuda cu un trecut precum cel al Colegiului Național „Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad. În istoria sa de 169 de ani, liceul se poate lăuda cu un bilanț extroardinar, întrucât aici au prins aripi către viață zeci de scriitori, oameni de știință și personalități culturale de primă mână. Dintre aceștia, 20 se pot mândru cu titlul de academician, iar peste 90 au ajuns profesori universitari. Un palmares impresionant, care spune mult despre rolul pe care liceul l-a jucat în învățământul și cultura națională, putând fi socotit pe bună dreptate una dintre legendele Bârladului.

Liceul a luat ființă pe 20 octombrie 1846, purtând, la acea vreme, denumirea de „Clasul real al Codreanului”. Înființarea instituției se datorează în exclusivitate unuia dintre cei mai cunoscuți filantropi și patrioți bârlădeni, Gheorghe Roșca Codreanu.
PNA IV.10 an R GSMDeși a trăit numai 32 de ani (1805 – 1837), Gheorghe Roșca Codreanu a fost unul dintre nobilii bârlădeni care a luptat necontenit pentru dezvoltarea învățământului local. Așa se face că, doar cu o zi înainte de a muri, la Hotelul Weissen Schwann din Viena, și-a întocmit testamentul, prin care a lăsat cu limbă de moarte să se construiască, pe banii săi, o școală în care să poată învăța 100 de elevi: „Din veniturile mele să se facă pe moșia mea o școală în care să încapă o sută de tineri, ca să învețe dialectul latinesc, precum și mai sus la art. 6 am zis”.
Dorința sa testamentară avea să fie împlinită abia nouă ani mai târziu. Clasul real al Codreanului a luat ființă cu scopul clar de a dovedi că „suntem de origine latină noi românii și că oamenii patrioți o știu și susțin aceasta, între care și neîntrecutul patriot Gheorghe Codreanu. Își dăduse averea pentru a înființa o școală în care să se predea limba latină, muma limbei noastre”.
În 1858, Clasul real a devenit gimnaziu, iar în 1864, în timpul reformei din învățământ, s-a transformat în liceu. Statutul de Colegiu Național și-l câștigă în 1946.

În 1948, autoritățile comuniste de la acea vreme retrag, în mod aberant, numele ctitorului, însă în 1971 revin la sentimente mai bune, iar liceul redevine Colegiul Național „Gheorghe Roșca Codreanu”.

„Preotul își face casă lângă biserică, militarul langă cazarmă și învățătorul langă școală!”

codreanu_vechiO sumară trecere în revistă a celor care și-au desăvârșit studiile liceale pe băncile acestei instituții este de ajuns pentru oricine ar vrea să-și facă o idee despre importanța ctitoriei inimosului tânăr Codreanu: Garabet Ibrăileanu, Vasile Pârvan, Alexandru Philippide, Ștefan Procopiu, Virgil Caraivan, Alexandru Vlahuță, Constantin Chiriță, Nicolae N. Tonitza, Marcel Guguianu etc.
Meritele sunt pe deplin ale cadrelor didactice care au slujit de-a lungul timpul în acest liceu. Unul dintre cei mai renumiți dascăli ai Colegiului „Codreanu”, Cezar Ursu, profesor licențiat în teologie, filozofie și istorie, s-a aflat în fruntea instituției, ca director, timp de 16 ani, însă cu intermitențe, între 1920 și 1948.

codreanu_1978În cartea „Bârladul odinioară și astăzi” se amintește că profesorul Ursu a reușit să înmănuncheze aici profesori excelent pregătiți, care au adus școlii o faimă rar întâlnită în țară, la acea vreme.
În aceeași lucrare memorialistică, scriitorul Romulus Boteanu face o scurtă, dar elocventă descriere a activității liceului din acea perioadă: „A patronat cu grijă părintească reorganizarea orchestrei liceului după 1922. A înființat societatea «Matematica bârlădeană» care a dat țării mari personalități ale lumii științifice românești. Mai mult, a organizat excursii cu elevii prin țară – excursii de amploare – lucru rar cunoscut în acea vreme. S-a îngrijit ca elevii să aibă permanent activități extrașcolare, mai ales artistice”.
De numele profesorului Ursu se leagă și o întâmplare care, la acea vreme, a făcut mare vâlvă în oraș. Un inspector școlar, venit în control la liceul bârlădean, l-a întrebat, printre altele, de ce și-a construit casa chiar lângă liceu. Răspunsul dat de Ursu a făcut ocolul orașului și s-a transmis până în zilele noastre: „Preotul își face casă lângă biserică, militarul lângă cazarmă și învățătorul lângă școală!”

Nu mai e ce a fost, dar rămâne „fruncea”

Colegiul Gh.Rosca CodreanuCât despre viața de liceean din acele vremuri, e mai mult decât elocvent că nu mai are nimic în comun cu cea din ziua de azi. Într-o însemnare a lui Gheorghe Vrabie despre viața de liceean a lui Alexandru Vlahuță, care a fost elev al acestei instituții de învățământ bârlădene, se spune: „Odinioară, elevii Liceului «Codreanu» și îndeosbi Vlahuță și prietenii lui, nu cunoșteau alte distracții decât cetitul cărților și plimbările pe aleile retrase din grădina publică sau dealul «Țuguieta»”.
Totuși, Colegiul „Codreanu” continuă să fie una dintre cele mai valoroase instituții de învățământ din județ și din țară. Anual, elevii liceului obțin premii importante la concursurile și olimpiadele școlare naționale și internaționale. Iar mulți dintre absolvenții colegiului ajung să studieze în centre universitare de renume de peste hotare.

Legendele Bârladului – “La bibliotecă”

Simona MIHĂILĂ

De la bibliotecă, tot înainte, peste drum de bibliotecă, în spatele bibliotecii, de la bibliotecă spre gară, de la bibliotecă spre centru și tot așa. În peisajul local este un punct de reper care scoate din confuzie orice “rătăcit” cu probleme de orientare în spațiu. Însă biblioteca municipală a Bârladului, denumită oficial Casa Națională “Stroe S. Belloescu” este, dincolo de calitatea sa de bun reper, mult mai mult.

Din miile de oameni care i-au pășit pragul de-al lungul anilor, puțini sunt cei care nu s-au lăsat copleșiți de mirosul de carte care îți deschide și mai mult gustul pentru lectură, de tihna și de calmul care învăluie dincolo de prag.
Așa cum e ea, relativ modestă și mică, clădirea e tot ce și-a dorit profesorul de matematică Stroe S. Belloescu în urmă cu peste un secol, când a construit această casă din leafa lui de profesor, pentru a o dărui orașului.

Dădea tot ce câștiga

stroe_belloescu_portretStroe S. Belloescu nu era bârlădean. S-a născut în Câmpina (1838 )și a ajuns în orașul căruia i-a dat totul în 1866, ca profesor la Liceul “Ghe. Roșca Codreanu”.
Trăia aproape țărănește, dăruind în stânga și în dreapta tot ce câștiga. Era mic de statură, îndesat și bine clădit; avea capul mare și gâtul scurt. Era blond, cu fruntea mare, boltită, cu sprâncene stufoase și ochi albaștri, buni și blânzi. Era văzut pe străzile orașului mergând grăbit, cu căciula lăsată într-o parte, cu cravata abia legată, cu pantalonii suflecați , “dar plini de glod”.
Lumea nu îl interesa decât dacă putea face un bine. Era în stare să umble “în hainele cele mai simple” și oprindu-și din leafă atât cât să nu moară de foame.
Belloescu era un om de o bunătate recunoscută. Iubea enorm tinerii și țărănimea, nefiind vreodată în stare de vreo răutate sau o dușmănie. Soția și fiul său i-au respectat întotdeauna dorința de a dona aproape toți banii câștigați.
În 1928, în urma unui apel lansat de câțiva bârlădeni, a fost înființată “Asociația Casa națională de cetire a orașului Bârlad Stroe Belloescu”. Cu această ocazie, a fost închegată și o pinacotecă, în aceeași clădire cu biblioteca. Astăzi, piesele pinacotecii sunt adăpostite de Muzeul “Vasile Pârvan”.
Actul filantropic al lui Belloescu se număra printre multe altele pe care le făcea pentru educație și pentru cultură: a ridicat o școală și o statuie a lui Cuza Vodă la Grivița; a construit o biserică, tot în Grivița; o școală în satul Pleșa și încă una în satul Palerma (Trestiana de astăzi); a donat 12.000 de lei ca bursă pentru cinci elevi țărani foarte săraci. În 1906, când studenții bucureșteni s-au opus tendinței de desnaționalizare a Teatrului Național București fiind măcelăriți, Stroe Belloescu le-a trimis 100 de lei cu mesajul: “Studenților răniți, martiri ai românismului”.

Săracul care a îmbogățit Bârladul

casa_nationala_inaugurare_1910Tot în acel an, a întemeiat “Biblioteca publică” cu cărțile pe care le-a adunat o viață întreagă. La început, biblioteca a funcționat în casa poetului George Tutoveanu, însă nu era un loc potrivit.
Încet-încet, generosul profesor a început să construiască o clădire pe care a inaugurat-o în 1910 și a numit-o “Casă Națională”. Pe placa inaugurală a scris: “Cu dorul ca neamul românesc să meargă pururea înainte prin lumină și muncă, clădit-am această casă de cultură națională”.
Scriitorul Traian Nicola scrie în cartea sa, “Valori spiriruale tutovene”, că într-o carte poștală datată 22 iunie 1910, Stroe Belloescu îi scria strudentului bârlădean Alexandru Balaban, la Iași: “Iubite D-le Balaban, Casa Națională din Bârlad nefiind cu totul gata, nu se poate inaugura la 29 iunie 1910. Nu sunt gata dulapurile, lumina electrică și o mulțime de alte lucruri. Cred că la septembrie să fie gata; așa că se amână inaugurarea. Vă salut cordial, S. Belloescu”.

Mai mult decât o simplă bibliotecă

belloescu 1911Dar Casa Națională nu a avut doar destinația de bibliotecă publică, întemeiatorul diversificând activitățile, după nevoile culturale ale publicului. Mulți ani, în fiecare săptămână, aici aveau loc conferințe, festivaluri artistice și literare, expoziții de artă plastică.
Treptat, biblioteca s-a dezvoltat foarte mult, ajungând ca în preajma primului război mondial să numere 10.000 de volume. La strângerea de fonduri și de cărți, pe lângă cetățenii orașului, a contribuit și Nicolae Iorga, care a donat venitul conferinței sale din 1907 din Bârlad, intitulată “Rolul bibliotecilor în viața unui sat”.
Tot din lucrarea profesorului Traian Nicola aflăm că în timpul războiului Casa Națională a fost închisă. Cărțile au fost încărcate în câteva căruțe și duse “pentru păstrare”. Puține s-au mai întors în rafturile bibliotecii bârlădene.

Asasinat de niște tâlhari care-l credeau bogat

Moartea lui Stroe Belloescu a venit în octombrie, anul în care și-a redactat testamentul, fiind una dintre cele mai crunte și nedrepte pentru viața model pe care a grivita1dus-o: a fost asasinat, împreună cu vizitiul său, de un grup de tâlhari care credeau că are bani la el.
Iată ce a scris în testamentul său: “Îndată ce corpul meu va fi scăldat, să fiu așezat în Casa Națională, de unde, într-un car cu boi (…) să fiu dus și îngropat în biserica din comuna Grivița și carul cu boi să fie dat unor însurăței săteni. Averea mea este astăzi, 9 iunie 1912, de 15.000 lei, în trei înscrisuri financiare rurale 5% în casa mea de fier și 8.500 lei la banca Moldovei de Jos. Total 23.500 lei. Las 8.000 lei pentru școala din comuna Palermo, 3.000 lei fond la casa Școalelor din București, cu al cărui venit să se ajute la întreținerea școalei Grivița; 3.000 lei la plata D-lui Lăzărescu pentru atelierul din Grivița; 5.000 lei zestre copilei Marieta, fiica nepoatei mele Marița Terțescu. Cu restul să cumpere carul cu boi și înmormântarea mea/4.500 lei/. Doresc ca la înmormântarea mea să nu se ție cuvântări (…) nici coroane, de se poate cor vocal și nici cum instrumental”.
Stroe S. Belloescu a fost membru al Consiliului General al Ministerului Instrucțiunii Publice, de patru ori deputat și de două ori senator din partea Partidului Național Liberal, membru și președinte al “Consiliului general Tutova”, director al Spitalului “Bârlad și Elena Beldiman”, președinte al Ateneului Local” și al “Ligii culturale” secția Tutova.

Legendele Barladului – Casa Roșie, bijuterie arhitectuală inspirată de Arsenalul din Veneția

de Simona MIHĂILĂ

Nu este barlădean care să nu fi auzit de ea. O admirăm de zeci de ani pentru că e frumoasă, distinsă și are farmec de demult. Se detașează complet de tot ce o înconjoară, la asta contribuind nu doar silueta sa specială, ci și culoarea. E roșie ca purpura și de aici i s-a tras și numele: Casa Roșie.

Pe vremuri, i se spunea Castelul, iar bătranii de astăzi au rămas fideli acestui apelativ. Atat pentru forța lui acustică, dar mai cu seamă pentru lipsa conotațiilor de tristă amintire.casa rosie4

În noianul impersonal de construcții comuniste, Casa Roșie ne pare tuturor o podoabă prețioasă. Așa și este, însă puțini mai sunt cei care știu că această clădire este doar ceea ce a rămas dintr-un splendid ansamblu arhitectural, ridicat în vremea regelui Carol I. Poate cel mai frumos pe care l-a avut Barladul în toată existența sa: localul Școlii normale de învățători “Principele Ferdinand”, format dintr-o multitudine de clădiri (intre care si Casa Rosie)  ce se desfășurau pe mii de metri pătrați, ocupand suprafața pe care se află acum Judecătoria Barlad împreună cu toate blocurile ce o înconjoară.

Școala normală (care mai tarziu avea să se numească Liceul Pedagogic) nu a avut de la începuturile sale (1870) un sediu propriu și a funcționat în diverse locuri.

Abia după aproape un sfert de secol de la înființare, a fost aprobată construirea unui sediu.

Cărămidă roșie adusă, la pachet, din Italia

scoala-normala-casa-rosie-1930Vreme de cinci ani au durat lucrările, pentru ca la final (1898) Barladul să se aleagă cu o bijuterie arhitectuală din cărămidă roșie, construită după modelul Arsenalului din Veneția.

Toate materialele folosite erau de import. Cărămizile au fost aduse cu vaporul, din Italia în Romania. Au fost ambalate cu grijă, pentru a nu se deteriora, în pachete mici, sub ochii responsabililor de șantier trimiși de arhitectul clădirii.

Întreg ansamblul se întindea pe 6.500 de metri pătrați. Putea să cazeze 500 de elevi interni, avea zece săli de clasă, trei săli pentru Școala de aplicație, opt dormitoare, două laboratoare, un amfiteatru, o sală de spectacol, două biblioteci.

Castelul era casa în care locuia directorul și familia lui.

Localul Școlii normale a trecut, de-a lungul vremii, prin grele încercări. În primul război mondial a fost ocupat de diferite comandamente militare. Dar nici acestea și nici cele două mari cutremure care i-au zguduit pereții din temelii nu au pus-o la pămant.

Soldații germani s-au folosit de ea, apoi i-au dat foc

scoala-normala-casa-rosieSfârșitul a venit în timpul celui de-al doilea război, când trupele germane, aflate în retragere, au distrus bucată, cu bucată, cea mai mare parte a școlii. Dar mai întâi s-au folosit de ea.

Nemții i-au scos cu forța pe elevii interniști și i-au alungat, după care au amenajat aici un spital în toată regula, înzestrat cu toate instalațiile medicale, depozit de medicamente, două farmacii, laborator de analize medicale, două săli de operații, depozit de alimente. Au fost amplasate 700 de paturi pentru răniții de pe front. Evident, totul era pentru deservirea exclusivă a soldaților germani.

După patru luni în care au dispus după bunul plac de superba clădire a Școlii normale, în noaptea de 23 spre 24 august, nemții au incendiat clădirea. Nu înainte, însă, de a distruge toate materialele, mobilierul, instalațiile.

Timp de zile întregi, totul a ars înăbușit între ziduri. Din masiva clădire au rămas doar zidurile înnegrite de fum. Au rămas intacte câteva dependințe și locuința direcției, cea căreia îi spunem acum Casa Roșie

Doctorul Constantin Teodorescu, „încăpățânatul” care a salvat Castelul

casa-rosie-gradinitaMulți ani după aceea, în Casa Roșie a funcționat Grădinița de copii a IRB (fabrica de rulmenți), după care a găzduit o secție a spitalului. La începutul anilor ’90, imobilul a devenit de nelocuit din cauza degradării excesive. Practic, la orice cutremur mai serios, pereții se puteau prăbuși.

Printr-o minune, Castelul s-a încăpățanat să înfrunte toate cate s-au abătut peste el. Schilodit de hoți și de timp, silueta lui semeață a așteptat decenii la rând răsplată pentru vremurile crunte pe care le-a îndurat. A fost inclus pe Lista monumentelor istorice, e adevărat. O favoare care nu a venit însoțită, din partea statului român, cu mai multă atenție, iar despre fonduri nici nu a putut fi vorba.

La mijlocul anilor 2000, doctorul Constantin Teodorescu, unul dintre cei mai inimoși iubitori de cultură ai orașului, s-a înhămat într-un demers ce atunci teodorescu_doctorpărea nebunesc: consolidarea Casei Roșii. Conștient că banii nu vor veni oricum, Casa Rosie si alte cateva proiecte culturale sunt principalul motiv pentru care renumitul doctor s-a înscris în politică (după cum el însuși i-a mărturisit semnatarei articolului de față). Din păcate, sau din fericire, marele compromis pe care și l-a asumat cu amărăciune a avut roade.

Casa Roșie, fărama unei amintiri ce a făcut furori, a fost consolidată. Înainte de a muri, doctorul Teodorescu apucat să-și vadă colecția Eminescu, o altă cauză pentru care a oferit resurse importante din viață, adăpostită de o Casă Roșie salvată de la pieire. Grație lui.

Castelul, atat cat a mai rămas din ansamblul arhitectural inspirat de Arsenalul din Veneția, este acum casă bună pentru Centrul Cultural „Mihai Eminescu”, acolo unde barlădenii pot admira oricand colecția unica de obiecte cu tematică eminesciană, donată orașului de doctorul Constantin Teodorescu.

Legendele Bârladului – Casa Bulbuc, leagănul muzicii bârlădene

de Simona MIHĂILĂ

Casa Bulbuc este unul dintre așezămintele de referință în cultura bârlădeană. Se numește așa după numele lui Eugen Bulbuc, marele muzician bârlădean care a locuit aici.
Casa este situată pe Bulevardul Epureanu, zona care, în vremuri de demult, era locuită, în mare parte de boierimea orașului. Imobilul mai păstrează încă urmele frumuseții de altădată a caselor boierești. Cu cerdacul său din lemn, cu trepte mărginite cu balustrade, cu ferestrele imense și ușa pe mijloc, cu ornamente din lemn sculptat și dantelat, edificiul are aerul unui conac. Din păcate, stricăciunea i-a știrbit din splendoare, iar ce a mai rămas de admirat este acoperit de blocurile comuniste care înconjoară clădirea.
Anul construcției este inscripționat chiar pe fațadă – 1910. Nu putem vorbi de importanța acestei case fără a spune, mai întâi, cine a fost cel care a făcut-o celebră.

Eugen Bulbuc este numele lui. Copil de preot, la vârsta de șapte ani, rămâne orfan de tată. Mama lui, neștiind cum să se descurce, l-a dus la episcopul de Huși care l-a primit, mai întâi, ca simplu copil de casă, apoi l-a dat la seminarul din localitate. Băiatul se dovedește deștept, așa că este dat și la Conservatorul de muzică și artă dramatică București. Ajunge profesor de muzică la Liceul “Gheorghe Roșca Codreanu” din Bârlad. Aici, Eugen Bulbuc a găsit o atmosferă culturală de excepție. Fiind deosebit de dotat în arta muzicală, ajutat de câteva personalități ale orașului, a înființat societățile muzicale “Armonia” și “Filarmonica”, “pentru cultivarea și răspândirea muzicii în popor”.

Soprana Clotilda Averescu, o obișnuită a concertelor de la Bârlad

clotilda_averescuÎn cadrul societăților se desfășurau dese concerte dirijate de Eugen Bulbuc și Oscar Hinche, care aveau loc în sala Teatrului “Iasculovschi” (pe locul căruia a fost construit Teatrul “Carol” și care, arzând în 1933, este înlocuit de Baia comunală.
Din cartea “Valori spirituale tutovene” (lucrarea monument a profesorului Traian Nicola) aflăm că, de multe ori, la concerte cânta și Clotilda Averescu (soția viitorului mareșal al României, care era, pe atunci, comandantul Regimentului 4 Roșiori din Bârlad). Era o remarcabilă soprană și pianistă. Chiar și după ce a plecat din Bârlad, ea obișnuia să ia parte la concerte, dar și la unele spectacole de binefacere. De altfel, Clotilda Averescu a fost co-fondatoare, alături de Bulbuc, a Societății “Armonia”.

Invitatul Casei Regale

carol ISub bagheta lui Eugen Bulbuc, “Armonia” a atins perfecțiunea, după cum consemnează documentele. În 1906, cu prilejul sărbătoririi a 40 de ani de la urcarea pe tron a prințului Carol I, a fost invitat să susțină un concert la Arenele Române din București, în prezența membrilor Casei Regale. Atunci, muzicianul a primit Medalia de aur, Diploma de onoare și Placheta de colaborator al sărbătorii.
Timp de 35 de ani (între 1899 și 1934), maestrul a condus, cu o măiestrie unanim elogiată, corul Bisericii Domneasca (creat chiar de el). Din cor au făcut parte trei celebrități ale scenei românești: Emilia Guțianu-Alessandrescu, Cecilia Nastea-Cerchez și Natalia Darie-Zăvoianu.
În cadrul Liceului “Codreanu” a alcătuit o formație orchestrală cu care a dat numeroase concerte. A creat un cor excelent și la Liceul de Fete “Iorgu Radu” din localitate. A fost un profesor și un pedagog desăvîrșit. La lecțiile sale de muzică , în afară de partea teoretică, a susținut expuneri despre creațiile unor compozitori celebri: Verdi, Strauss, Mozart, Wagner, Rosiini, Enescu, Porumbescu etc. După ce a ieșit la pensie (1933), a continuat să participe la viața artistică bârlădeană, până când a murit (1949).

Nicolae Iorga și Alexandru Vlahuță, musafiri de seamă ai Casei Bulbuc

Nicolae_IorgaFaima lui Eugen Bulbuc a depășit cu mult granițele județului Tutova. Era cunoscut de mari personalități artistice și literare, nume cu greutate în cultura românească. Mai mult, cu unii colabora și coresponda cu consecvență. Așa se face că pereții casei sale au văzut și au auzit multe. Iată doar câteva celebrități care au fost găzduite aici, fie aflate în trecere prin Bârlad, fie venite să petreacă ceva timp alături de muzician: Alexandru Vlahuță, Vasile Voiculescu, Elvira Popescu, Tanți Cutava, Gheorghe Ștefănescu (întemeiatorul Operei române), Nicolae Iorga, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Victor Ion Popa etc.
În special, în vremurile grele ale primului război mondial ușile casei sale erau permanent deschise tuturor oamenilor de cultură. Alexandru Vlahuță a locuit o vreme aici cu soția sa, casa fiindu-i gazdă și pentru cenaclul său literar.
Tot în acele vremuri, casa profesorului Bulbuc a găzduit expoziții de pictură și de caricatură ale lui C. Constantinescu, precum și de desene de pe front ale lui Victor Ion Popa.
Imobilul este proprietate particulară și se degradează de la un an la altul. Fiind declarat monument istoric, reparațiile nu pot fi făcute la voia întâmplării. Restricțiile legii sunt singura formă prin care statul român înțelege să „protejeze” clădirile de patrimoniu.

Legendele Bârladului – Spitalul și doamna sa: Elena Beldiman

de Simona MIHĂILĂ

Se vorbește, și pe buna dreptate, de tradiția culturală a Bârladului, de înclinația oamenilor de aici dacă nu musai de a crea, atunci, cu siguranță de a promova creația. De a o elogia și de a-i căuta permanent prilejuri spre a o expune și onora.
Există, însă, în afară de traseul cultural pe care bârlădeanul adoră să zăbovească, oricât ar fi vremurile de aspre și de neprielnice, o tradiție prea puțin cunoscută, dar intensa si extrem de copleșitoare pentru cine are răbdarea să-i asculte povestea: tradiția spitalicească.
Nu istoria în sine a spitalului oferă nota de spectaculos, de uimitor, cât oamenii care s-au dăruit pe ei înșiși, care nu au privit actul medical ca pe o meserie, ci i-au conferit caracter umanitar. Fundația tradiției spitalicești a Bârladului este o înlănțuire de fapte, de stăruințe și de luptă continuă.
Toate se petreceau în vremuri în care doctorii aduceau de acasă pentru spital și în care dăruirea de sine, generozitatea și filantropia erau realități și mod de viață, și nu termeni din literatura romantică.

Nu există documente care să ateste că până la începutul anilor 1800 în Bârlad exista un spital, o infiermierie sau un punct de servicii medicale. Îngrijirea bolnavilor se făcea, cel mai probabil, la domiciliu, calitatea actului medical fiind, în general, deplorabilă. Condițiile de trai erau mizerabile, sursele de apă puține iar măsurile de curățenie și igienizare, inexistente. Toate duceau “deseori la izbucnirea unor molime pustiitoare”, consemnează documentele istorice.
Se pare că primul medic stabilit la Bârlad (în 1815) a fost Nicolae Lafari. Atunci a fost o epidemie de holeră care a omorât peste 8% dintre locuitori. Printr-o circulară a Comitetului Sănătății din Principatul Moldovei se cerea doctorului Lafari să dea știință în mod regulat de “numărul bolnavilor, câți din ei s-au îndreptat, câți au murit și câți au rămas bolnavi, urmând a nu lăsa să prohornicească boalele spre epidemii”.
În 1826, a mai apărut un doctor, pe nume Huber sau Uber. El fusese adus în oraș nu numai pentru boieri, “ci pentru tot norodul și că la cei săraci n-a pretins nici o plată”. Așa scria într-o publicație austriacă din acel an. Tot aici, scria că bârlădenii au avut bucuria de “a se deschide o spițărie plină de tot felul de doftorii și celelalte” de către doctorul Lafari.
În 1832, Departamentul din Lăuntru l-a propus pe un post vacant de doctor, în Bârlad, pe Nicolae Hristodor. Documentele menționează, în legătură cu alegerea lui: “S-au cercetat diplomele și s-au găsit destoinic a urma practică de doftor la orice post vacant”.
Desele epidemii au impus înființarea unui punct de îngrijire, numit impropriu spital. A funcționat în mai multe localuri, ultimul fiind cumpărat în 1843 de la doctorul Lafari cu “1000 de galbeni blanchi”. Era situat pe ulița Cacaina, însă condițiile erau dezastruoase. Cu toate acestea, spitalul a funcționat aici până în 1872, “… când fiind ruinat până să cadă la pământ s-a închiriat un han la marginea orașului unde a funcționat în condițiile cele mai mizerabile, până în 1881, când bolnavii au fost transferați în clădirea nouă, ce poartă numele «Spitalul Bârlad și Elena Beldiman»”.

Postelniceasa Elena Beldiman a lasat prin testament o mosie pentru construirea spitalului

Spitalul “Bârlad și Elena Beldiman” reprezintă începutul adevăratei tradiții spitalicești la Bârlad. Totul a inceput in 1838, cand cetatenii orsului afla “ca postelniceasa Elena Beldiman a lasat, prin testament, o mosie din judetul Tutova, numita Popeni, ca din venitul ei sa se construiasca un spital care sa poarte numele sau” (povesteste dr. Constantin Codrescu). Cativa ani mai tarziu, testamentul a fost de negasit.

dr. ion codrescuMai tarziu, in lumea medicala barladeana apare Constantin Codrescu, mintea cea mai progresistă din toată galeria de doctori care a slujit acest oraș.
A studiat Medicina la Paris, unde și-a dat și dat și doctoratul, cu teza “Despre întrebuințarea injecțiilor subcutanate în cazurile de vomismente, de diaree și de nevralgii intercostale la ftizici”. Revine în țară, lucrează o vreme la spitalul ieșean, însă condițiile vitrege în care funcționa spitalul din orașul său natal îl determină să ceară Epitropiei Sf. Spiridon Iași, care patrona spitalele din Moldova, transferul său ca medic la Bârlad.
În momentul în care a preluat conducerea spitalului, localul arăta jalnic, capacitatea lui fiind era de doar 20 de paturi. Mărirea spațiului a fost prima și cea mai importantă preocupare a medicului școlit la Paris. Iata cum povesteste el despre momentul preluarii spitalului: “… venind la Barlad, locul meu natal, mi se franse inima de durere vazand starea de mizerie in care se gasea spitalul, cu acoperamantul si dusumelele putrede si cu zidurile mucezite de umezeala”.
Pe 17 ianuarie 1867 organizează o întrunire publică la care participă foarte multă lume. A reușit să-i convingă pe oameni de necesitatea unui spital nou în oraș și de contribuția lor la ridicarea acestuia. Ia ființă un colegiu al donatorilor, apoi un comitet de inițiativă, condus de el.
În ianuarie 1871 se constituie epitropia viitorului spital. S-a hotărât ca el să se numească “Bârlad și Elena Beldiman”, pentru a înscrie pentru totdeauna în memoria colectivă numele principalilor donatori: populația orașului și postelniceasa Elena Beldiman.

Și așa s-a ridicat spitalul

Deși construcția noului local a fost încredințată lui Loran Ingvermen, arhitectul orașului, participarea doctorului Codrescu a fost permanentă, atât la proiect cât și spitalul vechi Barladla derularea lucrărilor.
În cadru festiv, la 17 aprilie 1881, este inaugurat noul spital. Avea o capacitate de 72 de paturi, dar permitea, în condiții de urgență, amplasarea a 120 de paturi. Personalul medical se compunea din: un medic primar, un medic secundar, opt infirmiere și un bărbier.
Cu toate acestea, după cum reiese dintr-o dare de seamă a epitropiei spitalului, personalul era “mic în raport cu numărul bolnavilor de căutat și care sunt peste 80 de bolnavi de căutat în spital în fiecare zi, afară de cei care vin la consultații gratuite, afară de operații și pansamente”.
De remarcat era concepția înaintată, progresistă a dr. Constantin Codrescu referitoare la misiunea social-umană a spitalului: “Spitalul trebuie să fie o instituție eminamente democratică, menită să răspundă la trebuințele clasei celei mai numeroase, care n-are alt capital decât munca și pentru care boala este o povară mai crudă chiar decât moartea”.
Doctorul Codrescu nu și-a încheiat aici misiunea. Dimpotrivă, munca sa pentru îmbunătățirea actului medical abia începea. În anii care urmează, urmând progresele făcute în medicină la nivel mondial, el separă serviciul chirurgical de cel medical. De asemenea, înființează o secție specială de boli contagioase și sifilitice.

Doctorul Codrescu inventatorul caloriferului din spital

De-a dreptul revoluționar pentru acele vremuri a fost caloriferul inventat și introdus chiar de el în spital. El și-a prezentat invenția la o expoziție mondială de la spitalul Barlad si Elena BeldimanParis, în 1889, unde a fost răsplătit cu o mențiune.
Spitalul avea un sistem de calorifere in pereti, ce imbina incalzirea cu ventilatia naturala. Fiecare salon avea propria baie. Mai exista la nivel de spital si o baie pentru publicul din oras si canalizare proprie.

Tot lui Constantin Codrescu i se datoreaza si infiintarea sectiei de chirurgie. Pana atunci, in spital nu se realizau decat operatii de mica chirurgie. Urmeaza “sectia speciala de boli contagioase si sifilitice” (sifilisul fiind o afectiune extrem de raspandita; 20-30% din populatie suferea de sifilis).

Împreună cu alți intelectuali înființează prima tipografie din oraș (1869), numită “Tipografia Asociațiunea Unirea”. Asta îi va permite să desfășoare o bogată activitate publicistică în direcția popularizării cunoștințelor medicale, culturalizarea sanitară a tineretului, elevilor și viitorilor învățători care se pregătesc să predea învățătură la sate.
A murit în 1891, la doar 52 de ani. În semn de prețuire, bârlădenii i-au ridicat o statuie ce este amplasată în curtea actualului spital.

N-am fost în stare nici să păstrăm niște pereți

În anii care au urmat, Spitalul “Bârlad și Elena Beldiman” s-a îmbogățit cu o nouă aripă, numită “Corbu”, după numele familiei de boieri care a donat banii necesari (1893). Arhitectonica majestuoasă a acestui așezământ a fost foarte apreciată în decursul anilor. Timpul și-a spus cuvântul și, încet-încet, încăperile construite de dr. Codrescu s-au ruinat. A rămas doar Aripa “Corbu”, însă și aceasta se prăbușea văzând cu ochii. A fost inclusă pe Lista monumentelor istorice, însă nu a beneficiat de nici un fel de protecție de la stat. În urmă cu 11 ani, au fost cărate ultimele cărămizi din cel care a fost Spitalul “Bârlad și Elena Beldiman”.

În 1975 comuniștii au construit o nouă clădire, de această, pe banii statului. Un bloc-spital cuplat cu policlinica, mult mai mare, cu patru etaje. Conform directivelor de la București, noua clădire ar fi trebuit să aibă șapte etaje, însă comuniștii de la conducerea județului au considerat că ne ajunge și atât.
Prin urmare, noul spital nu a oferit niciodată spațiu suficient pentru bârlădeni și locuitorii comunelor arondate orașului. Abia în ultimii ani a fost construită încă o clădire, în care au fost mutate câteva din secțiile care funcționau claie peste grămadă în clădirea comunistă.

Legendele Bârladului – “Nu clipiți! Zâmbiți, vă rog!”

de Simona MIHAILA

“Legendele Bârladului” vor “imortaliza”, astăzi, o artă fără de care nimeni dintre noi nu ar fi văzut vreodată cum arăta Bârladul de altădată, nu am fi putut admira clădirile din trecut, străzile, parcurile, nu am fi putut vedea cu ochii noștri cum arătau și cum se îmbrăcau bunicii noștri: arta fotografică.
Între multele aspecte care au compus la Bârlad această tradiție, există unul pe care nimeni din cei care au reconstituit istoria fotografiei în România nu l-au putut ignora: aici și-a inceput cariera prima femeie-fotograf din țară.

femeie_fotografSe numea Josefina Popovici și era mama baritonului Dimitrie Popovici-Bayreuth, una din gloriile muzicii din a doua jumătate a anilor 1800. La origine, femeia era poloneză și se numea Ceaikovski. După ce a rămas văduvă, ca să aibă cu ce-și crește copilul, a intrat ca ajutor cu o leafă de mizerie în atelierul primului fotograf din Iași, pe nume Bartzer.
În articolul “Prima femeie-fotograf din Moldova veacului trecut”, apărut în revista “Fotografia” în 1981, scrie că Bartzer era “un om cu caracter hirsut”, iar lipsa de experiență a Josefinei Popovici atrăgea deseori observațiile jignitoare ale acestuia. Munca de fiecare zi în atelierul foto a ajutat-o mult în a-și însuși secrete din arta fotografică: i-a dezvoltat simțul de observație și a studiat fără să vrea mimica, gesturile și chiar aerele pe care le luau clienții în fața aparatului.
În 1874, sătulă să muncească pe nimic la Bartzer, femeia s-a mutat în Bârlad și și-a deschis propriul atelier. Era primul din oraș și aici au zâmbit pentru prima dată bârlădenii în fața unui obiectiv foto. Asta se întâmpla după exact 35 de ani de când Daguerre patentase fotografia și după 29 de ani de când fotografia cucerise, deja, Bucureștiul.

Clienții, destinși cu bârfe

Scriitorul George Sbârcea povestea că, după ce și-a deschis atelierul la Bârlad, Josefina Popovici trebuia să fie la curent cu toate subiectele de actualitate din târg, pentru a avea “conversație” cu clienții care îi călcau pragul. În fața obiectivului, era musai ca aceștia să fie relaxați și zâmbitori.
studio-foto“Lumea care venea să se pozeze la ea se instala în fotoliile din pluș, răsfoia pe îndelete albumele cu mostre puse la vedere pe mescioară și alegea fără grabă și sporovăind neîncetat, fundalul ce i se părea cel mai potrivit de gusturile sale: o pergolă de trandafiri, o ruină romantică de cetate cu un ciob de lună deasupra, fațada unei gări cu trenul gata de plecare sau interiorul unui salon cu mobilă în stilul imperial”, scria Sbârcea.
El descrie și cum era privită fotografia în acea vreme de către orășenii “zgârciți”: “Meseria, deși se bucura de oarecare căutare în rândurile burghezilor care își etalau opulența în toate formele posibile, avea legile ei cu nimic mai blânde decât ale oricărei alte meserii. Neobișnuiți cu imaginea fixată pe retina aparatului, al cărui mecanism se declanșa printr-un adevărat ritual, la apăsarea unei mingi de cauciuc, și după ce fotograful se ascundea minute întregi sub faldurile de stambă neagră care îi permiteau să prindă cât mai precis în focarul obiectivului modelul, oamenii trebuiau convinși că fotografia corespunde, de fapt, realității naturale. Mai mult decât atât, trebuia înfrântă cerbicia orășanului zgârcit, a cărui atitudine față de noul mijloc de a cheltui banii a fost exprimată plastic de Ion Creangă”.
Autorul face referire la felul cum îi plăcea să răspundă marele povestitor ori de câte ori era trimis de cunoștințe să se fotografieze, pentru a fi în ton cu obiceiurile mondene: “La ce bun să dau un frăncușor ca să mă văd lat pe tinichea? Mai bine cumpăr cu el un coșuleț cu brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua”. În acele vremuri fotografia se făcea pe metal.

Vexler, fotograful numărul 1 al Bârladului

Nu se știe câtă vreme a dăinuit atelierul Josefinei Popovici. Cert este că în 1892, în Bârlad îl întâlnim pe fotograful Aron. Este posibil ca el foto_vechi1să fi apărut după ea sau, dimpotrivă, să fi funcționat în paralel.
Atelierul lui Aron se afla pe Strada Regală (artera principală a orașului), la intersecția cu strada I.C. Brătianu (actualmente Transilvaniei; unde se află află acum sediul al BCR). Era cotat ca un fotograf foarte bun, iar atelierul său a fost deschis mai bine de două decenii, până prin preajma primului război mondial.
În anii care au urmat, în Bârlad au funcționat foarte mulți fotografi: Fănică Torneli (pe strada Vărăriei), Saveliuc (lângă Biserica Sf. Ilie, apoi pe strada principală), Saulea (pe strada Strâmbă) etc. Nici unul nu a rezistat prea mulți ani.
Peste toți, a strălucit incontestabil Iosif Vexler, cel mai longeviv și mai renumit fotograf bârlădean. El a dominat breasla vreme de peste o jumătate de secol și niciodată nu a coborât ștacheta de fotograf de lux. Așa era considerat atât de localnici, cât și de cei care veneau din alte orașe pentru a zâmbi în obiectivul lui magic.
Aproape că nu există bătrân în Bârladul de astăzi care să nu aibă o fotografie făcută în atelierul lui Vexler. Este mare lucru, deoarece acest fotograf nu a fost un patron a cărui afacere a rezistat, ci un adevărat artist. Nu era nevoie de artificii sau de șiretlicuri ca să “ieși bine” într-o poză. Vexler cunoștea secretul umbrelor, luminilor, unghiurilor; știa ce să caute și cum să găsească acel “ceva” pentru a-și ridica produsul la rang de artă.
Se bucura de o popularitate grozavă, atât în rândul oamenilor simpli, cât și între snobi. Dacă “madam Tița” își cumpăra rochie și pălărie nouă, unde era primul loc unde mergea? La Vexler. Dacă fata colonelului “Ionescu” a primit la majorat cercei cu “briliant”, la Vexler se oprea. Dacă “musiu Bericescu” dorea s-o cucerească pe “duduia Pletulescu”, se “imortaliza” cu bastonul, monoclul și mustața în “furculiță” la “Foto Vexler”.

Vexler – autorul celor mai multe vederi cu Bârladul de odinioară

Bătrânii își amintesc de Iosif Vexler că era înalt, slab, cu pălărie cu boruri mari și lavalieră. În tinerețe fusese artist de teatru și fotograf la un ziar din capitală. În timpul cât a lucrat la teatru s-a împrietenit cu mulți artiști renumiți, pomeniți și astăzi: Timică Georgescu, Neamțu CMN III.01 GSMOtonel, Nici Leonard. Le-a făcut multe fotografii, în special acestuia din urmă. Multe dintre fotografiile artiștilor sunt expuse încă în teatrele bucureștene.
În timpul unui turneu la Bârlad al trupei de teatru – înainte de primul război – a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ana Sortz, considerată, pe atunci, cea mai frumoasă fată din Bârlad. Stabilindu-se în orașul soției, în 1912, și-a deschis un atelier la parterul Farmaciei “Droc” de pe strada Regală, colț cu strada Ștefan cel Mare, pe locul actual al Magazinului “Paloda” (Magazinul general). Mai târziu, s-a mutat într-un spațiu mai mare, aproape de strada Strâmba. Pe firma lui scria: “Foto – Studioul Vexler”.
În timpul războiului, Vexler este concentrat și a lucrat în laboratorul foto al armatei, fiind și reporter foto pe front. Când s-a întors din război, era mare lipsă de hârtie fotografică și, cum bârlădenii prinseseră tare gust de a se fotografia, Vexler s-a apucat să-și prepare singur materialul necesar. Cumpăra hârtie la metru și o prepara cu soluție de bromură de argint. Calitatea excepțională a fotografiilor de atunci și-a spus cuvântul peste ani: bârlădenii au și acum poze din hârtia improvizată cu atâta măiestrie de Vexler.

Cu “Foto-lux” la iarmaroc

vechi_fotografProfesorul de istorie Marcel Proca menționează în lucrarea “Viața cotidiană în Bârladul secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea” că fotografii nu scăpau niciun prilej de a-și expune oferta: “În cadrul iarmarocului anual existau studiouri de moment, dar asta nu înseamnă că aveau un succes mai redus. În maghernițe numite pompos ateliere fotografice, cu pereți și acoperiș de pânză, gen: <Mireasa>, <Foto-lux> sau <La Grăniceru> se imortalizau imediat pentru amintiri la anii bătrâneții, ori pentru impresionarea rudelor și cunoscuților orice dorea clientul, dar pe fundaluri prestabilite, și mai ales cu banii luați dinainte. Fotogramele erau color sau simplu – sepia-, executate la alegere cu poziții aparent teatrale- <așezat, din picioare sau cu mâna în șold>, dar în care abia dacă în final recunoșteai personajele, mai ales că la cererea clientului se mai practicau și operații estetice de înfrumusețare”.

Legendele Bârladului – Strada Gării, strada cârciumarilor

de Simona MIHĂILĂ

Strada Gării – sau Bulevardul Primăverii, cum i se spune de câteva decenii – nu avea poezia și farmecul străzii Regale (Republicii), nu a avut niciodată strălucirea acesteia. În loc de magazine cu vitrine strălucitoare, găsim birturi ordinare, iar pe jos, în loc de piatră cubică, găsim băltoace și noroi. Însă, așa cum ne-o descriu documentele și cei care au cunoscut-o la începuturile sale, strada „Gărei”, așa cum i se spunea, deține tot ce-i necesar pentru a-și ocupa un loc binemeritat în galeria locurilor de legendă ale Bârladului: data „nașterii” sale coincide cu înființarea Gării Bârlad; era (și a rămas) prima stradă pe care călătorii puneau piciorul după ce coborau din tren; de ea se leagă începuturile iluminatului public al orașului; aici se afla renumita cișmea Gura – Leului; aici s-a născut tatăl fotbalistului Cornel Dinu și marele sculptor Ioan Dimitriu-Bârlad. Dar nu în ultimul rând, aici au funcționat cele mai multe cârciumi pe metru pătrat din oraș.

Strada Gării și, cu atât mai puțin, mahalalele care o înconjurau nu existau la sfârșitul secolului XIX, când a fost construită stația CFR. Ulterior, printre construcțiile răzlețe care au apărut, și-a făcut loc un drumeag ca o uliță de sat. Era denivelată, plină de bălți și de noroi. Treptat, casele au început să se înmulțească și, peste câțiva ani, mărgineau drumul și de o parte și de cealaltă. La început, au apărut cârciumile; apoi casele ceferiștilor și, mai târziu, micii negustori.

Niciuna din case nu avea etaj. Unele erau clădite direct la stradă, altele în fundul curților. Chiar cum ieșeai din gară, îți răsărea în cale o mică piațetă în care, la orele de sosire a trenurilor, așteptau câteva trăsuri.

Trăsurile de la Bârlad, mai cu moț decat cele din Iași

Iată cum o descrie Mielul Moldoveanu, în „Bârladul, odinioară și astăzi”: „Piațeta era nepavată, iar gropile erau astupate mai mult cu balegă de cal și bălți de urină. La trăsuri clipeau felinare adormite ca și birjarul de pe capră. În general, trăsurile se prezentau bine, unele din ele erau capitonate cu pluș roșu sau albastru și cu roți cu cauciuc; birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan de pluș, iar la oiștea trăsurii erau înhămați doi cai. Pe atunci, noi bârlădenii ne mândream cu aceste trăsuri, deoarece erau mai mari decât birjele Iașului, care erau trase de un singur cal”.

De pe strada „Gărei” a venit lumina

De strada Gării se leagă începuturile iluminatului în oraș. Documentele arată că, în august 1872, autoritățile cereau arhitectului orașului să prezinte devizul pentru „facerea a 57 de fanare și 56 de fanare cu stâlpii lor pe strada spre gară, fiindcă la 1 septembrie viitor urmează a se pune circulație calea ferată și este necesitate a se așeza la gară asemenea fanare”. Chiar cum ieșeai de pe peronul gării, după vreo 30 de metri la dreapta se desprindea o străduță noroioasă care ducea spre Cimitirul „Trei ierarhi” din Podeni, iar pe stânga, tot pe un drum nepavat, coteai pe strada Vărăriei.

Tatăl fotbalistului Cornel Dinu s-a născut pe strada Gării

strada garii 1911Spuneam că aici erau cele mai multe crâșme din oraș. Bătrânii povestesc că altfel de afaceri nici nu ar fi mers, având în vedere că cei mai mulți care coborau din tren căutau să bea o tărie sau un pahar de vin, pentru a-și răsplăti îndelungile ore de chin al hurducăturilor de pe șine. Tot în acest chip obișnuiau să-și omoare timpul și unii dintre cei care-și terminau treburile prin oraș și care poposeau aici în așteptarea trenului.

Prima cârcimă era deschisă și ziua și noaptea. La început, era a soților Dimitriu. După moartea soțului, doamna s-a măritat cu un oarecare Cricopol, iar cârciuma a devenit a soților Cricopol. Mai departe se afla un teren pe care negustorul Grimberg își instalase un mic depozit de cherestea. Apoi, iarăși, o crâșmă. Era a lui Doican și fusese instalată în casa lui Sava Anghel, un țăran destul de înstărit de prin părțile Ghidigeniului. Urma o locuință, apoi o altă cârciumă pe nume Bălănescu.

Lângă el locuia, într-o casă mai răsărită, Petrache Dinu, „bătrânu’„. El avea mai mulți copii, toți proprietari pe strada Alexandru Ioan Cuza din Podeni, unde unul avea chiar și o „fabrică” de sifoane. Pe unul dintre copiii lui Petrache Dinu – bătrânu’ îl chema tot la fel și este tatăl cunoscutul fotbalist și antrenor Cornel Dinu. El era magistrat și era căsătorit cu cea mai frumoasă fată a Bârladului din acele vremuri, profesoara Aurica Ionescu (mama sportivului).

„Masaje corporale și injecții de tot felul”, la „sanitarul Tilici”

Lângă Dinu bătrânu’ era o mică frizerie (a lui Vasile Constantinescu) unde se ferchezuiau călătorii veniți cu trenul, în special cei de la țară. Alături, drumeții puteau mânca o prăjitură grozavă la cofetăria lui Pavel Pitpinic. Era unul dintre membrii renumitei familii de cofetari Pitpinic, care aveau deschise cofetării în tot orașul. Puțin mai încolo era cârciuma lui Mitia, foarte cunoscut în oraș.

În spate exista un cabinet medical căutat. Toți pacienții întrebau de „sanitarul Tilici” care făcea „masaje corporale și injecții de tot felul”. Vecin era Petrică Niculara. El ținea o frizerie de lux cu oglinzi „de te vedeai în picioare” și scaune cu spătar. Urma o crâșmă și încă o crâșmă. La a doua se bea vin numai de Priponești În colț, altă cârciumă. Era a lui „Tiulei botezătorul”. Îi zicea așa fiindcă obișnuia să „aghezmuiacă” vinul pe care îl servea mușteriilor, „ca să nu îmbete clienții”.

Italianul Giota avea singura casă din Bârlad cu chiuvetă, baie și calorifere

Urma brutăria „Steaua”, a lui Noaimer, care avea cea mai bună pâine din Bârlad, apoi – după încă o străduță mică, nepavată, plină de praf și de gunoaie, casa antreprenorului de construcții Robusti. Acesta era unul dintre zidarii italieni care emigraseră în România la începutul secolului. Atunci au venit la Bârlad și familiile Giota, Griandana, Franceschini, Madotto etc. Copiii lor mai trăiau, încă, în anii ’80, însă erau foarte bătrâni.

Partea stângă a străzii Gării începea cu un depozit de materiale de construcții. Negustorii care vindeau asemenea mărfuri preferau partea aceasta a orașului deoarece gara era aproape, iar transportul materialelor de la trenurile-marfar până la depozit era scurt și nu implica prea mari cheltuieli. Alături, se afla o casă foarte frumoasă, cu acareturi multe. Era proprietatea antreprenorului de construcții Francisc Giota. El trecea drept unul dintre cei mai acătării emigranți italieni din oraș. Lumea îi spunea „dom’ inginer”, iar soția lui era româncă. Cei patru copii ai lor nu știau boabă de italiană, toți fiind născuți și crescuți în Bârlad. Unul dintre ei se numea Faust și era un talentat sculptor și bun inginer. Casa italianului avea multe camere și era una dintre cele mai moderne din târg, având chiuvetă, baie și calorifere în fiecare cameră.

Urma un depozit de lemne și var, apoi cîrciuma lui Ghiță Adam, băcănia lui Balaban și casa familiilor Varlam și Chiriacescu. Apoi, o altă cîrciumă.

Curtea sculptorului Dimitriu-Bârlad, plină de pietre și bucăți de marmură

Ceva mai încolo, cam în dreptul cișmelei Gura-Leului, se afla casa marelui sculptor bârlădean Ioan Dimitriu-Bârlad. Era o curte mare, în care găseai tot felul de pietre și bucăți de marmură. Aici, artistul a lucrat cele mai cunoscute opere ale sale, multe putând fi admirate în parcuri din alte orașe precum și în muzeele țării.

De la cișmea, drumul continua către strada Regală (porțiunea cuprinsă între Gura-Leului și Cerbul de Aur), iar o străduță se desprindea și ducea spre Piața „Sf. Ilie”. Aceasta era pavată cu bolovani de râu. Pe aici, drumul către Gară era mai scurt pentru cei care veneau dinspre centrul orașului, însă bârlădenii îl preferau pe celălalt (pe la Cerbul de Aur), fiindcă era mai frumos, mai curat, fără gropi și iluminat.

Și Gara era alta

gara_barlad_1936Deși strada Gării are acum altă înfățișare și alt nume, s-au păstrat totuși bifurcațiile: către Vărăriei, către Cimitirul „Trei Ierarhi”, către piață, către Cerbul de Aur. Nici clădirea gării nu mai este la fel. În momentul în care strada arăta așa cum am descris-o, era foarte modestă, cu un etaj mic. Totuși, pentru acea vreme, când Bârladul era reședința județului Tutova, arăta cât se poate de bine. După cutremurul din 1940 etajul s-a prăbușit, iar ce a rămas din clădire arăta îngrozitor. Orașul s-a mărit și a fost mevoie de construcția unei noi gări, cu pereți de sticlă, socotită multă vreme, una dintre cele mai moderne din țară.

Legendele Bârladului – Podul Pescăriei

de Simona MIHĂILĂ, Răzvan CĂLIN

Coborâm din poienile cu brândușe pe al căror deal am hălăduit săptămâna trecută și ne oprim cu “Legendele Bârladului” la Podul Pescăriei, pentru a număra cu mintea carele încărcate cu pește prins în Dunăre și a șterpeli câte o măslină neagră sau câte o delicioasă bucată de halviță din dughenele lui Tache, Ianke și Cadâr. Podul Pescăriei este locul fără de care nu poți vorbi de istoria Bârladului dacă nu-l pomenești.

De Podul Pescăriei se leagă aproape întreaga dezvoltare economică a urbei. Nu se știe când a fost construit, dar primele documente în care a fost menționat sunt din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, când târgul Bârladului a căpătat statutul de punct vamal unde se plătea așa numita “vamă mică”.
Era un simplu pod, făcut din lemn, ca atâtea altele din cartierul Podeni, o zonă cunoscută ca fiind inundabilă. În timp, oamenii au început să vorbească despre acest pod atribuindu-i și denumirea de Pescăriei, deoarece pe acolo treceau de la Dunăre carele negustorilor de pește și aici se făcea, de altfel, și negoțul cu pește.
În spiritul vechilor tradiții, marele voievod al Moldovei a întărit și privilegiile bârlădenilor și le-a mărit moșia târgului. Printr-un document emis de Ștefan cel Mare la începutul lunii ianuarie a anului 1495, domnul Moldovei înțelege să ofere un privilegiu locuitorilor Bârladului și anume să le reconfirme și să le întărească “legea lor veche, ca nici unul din oamenii care trăiesc în Bârlad să nu plătească vama cea mică acolo, la Bârlad, din nici o marfă, afară de acei ce vor căra pește; aceia să dea de o majă (veche unitate de măsură, echivalentul a 50 de kilograme – n.r.) și de o căruță tot un pește, altceva nimic”.
podul pescariei 3(1)În acele vremuri, vama mare se plătea la intrarea mărfurilor în Moldova, iar vama mică se percepea în interiorul țării, la intrarea în orașele mai importante situate pe marile trasee comerciale care străbăteau Moldova de la nord la sud. Așa a fost și cazul Bârladului care era amplasat pe un astfel de traseu comercial, cunoscut și sub numele de “Drumul Țarigradului”.
Comerțul cu pește prin zona Podului Pescăriei a continuat și în timpul domniei lui Petru Rareș, care s-a dovedit un demn continuator al politicii lui Ștefan cel Mare. El a menținut unele privilegii fiscale acordate bârlădenilor, printre care și scutirea de taxe instituită de marele său înaintaș. Tradiția negoțului de pește în această zonă a Bârladului a continuat și în vremurile care au urmat, dovadă fiind expansiunea pe care acest comerț a avut-o și în perioadele următoare.

Podul lui Tache, Ianke și Cadâr

E de notorietate că aici își aveau prăvăliile cei mai celebri trei negustori din România: Tache, Ianke și Cadâr. Simpaticii comercianți, atât de plastic zugrăviți de penița marelui Victor Ion Popa, au trăit aievea, fiind vecinii tatălui scriitorului, care locuia în apropierea Podului Pescăriei. E adevărat, numele reale erau altele, iar prăvăliile lor nu erau una lângă alta, așa cum ne descrie piesa. Victor Ion Popa i-a adus alături din rațiuni literare, conform propriei sale inspirații.
podul pescariei 2(1)Cei trei negustori își desfășurau activitatea printre mulți alții asemenea lor. Zona “mirosea puternic a pește și a fructe orientale”, spunea scriitorul Vasile Damaschin, în “Bârladul odinioară și astăzi”. Tot el spune că aici “se înghesuiau mai multe dughene mărunte de pescărie, coloniale, lumânări, ferărie și mărunțișuri”. “Pe partea dreaptă era o prăvălie scundă și întinsă, a lui Bizim, căruia bârlădenii îi spuneau <turcu>. La Bizim, care în piesa scriitorului nostru prinsese numele de Cadâr, se vindea gaz, borș și mărunțișuri”, povestește Damaschin.
Turcul era mic de statură, avea trei fete și muncea din greu toată ziua.
Pe partea opusă se aflau mai multe prăvălii, dar cele mai frecventate era tinichigeria lui Iavorschi, “prețuit pentru cum își îndeplinea meseria și cum își servea clienții”. Urma a lui Bărbuță, care oferea cereale, după care se aflat o altă tinichigerie, cea a evreului Ițic, unde bârlădenii puteau cumpăra și alte lucruri folositoare gospodăriei. Ițic, căruia localnicii îi spuneau “moș Kaner”, este negustorul care l-a inspirat pe Victor Ion Popa atunci când l-a creat pe Ianke.
Cel de-al treilea personaj, Tache, i-a fost sugerat de un negustor pe nume Peiu, care vindea încălțăminte (“ghete, bocanci și cisme”).
Chiar la intrarea pe Podul Pescăriei se afla, după cum își amintește Vasile Damaschin, “o micuță prăvălie care vindea bragă și dulciuri, mai ales copiilor în trecerea lor spre școală și țăranilor veniți la târg”.

“Ghicește-mi în cafea”

Penița lui Victor Ion Popa nu a captat atmosfera provincială de la Podul Pescăriei doar în piesa “Tache, Ianke și Cadâr”. Cu același talent el a surprins nostalgia moldovenească și în volumul de nuvele și povestiri “Ghicește-mi în cafea”. Imediat după ce cartea a ieșit de sub tipar, autorul i-a trimis un exemplar în dar prietenului său mai mic, Vasile Damaschin, nu înainte de a scrie pe interiorul copertei o dedicație din care răzbate, iarăși, dragul și trăinicia sentimentelor pentru acelor loc: “Bârlădeni amândoi, de pe aceeași stradă cu salcâmi, cu gâște și cu copii, cartea are duh net de Podeni, de Podul Pescăriei și de șoseaua Prutului”.
De asemenea, Podul Pescăriei a fost muză de inspirație nu numai pentru scriitori și poeți (G. G. Ursu), ci și pentru artiștii plastici. Cum ar fi renumitul pictor bârlădean Mihai Adamiu. Una dintre lucrările sale, intitulată simplu “Podul Pescăriei”, este probabil singura mărturie ilustrată acestui loc de legendă, așa cum arăta el în vremurile vechi ale orașului.
Odată cu trecerea anilor, autoritățile care s-au perindat prin fruntea urbei au ținut să conserve acest vestigiu și să-l consolideze. Așa încât, astăzi, el nu mai apare ca un pod construit din lemn, fragil și gata să se prăbușească, după cum a rămas în amintirea localnicilor în vârstă, ci unul solid, din fier și beton.

Legendele Bârladului – Dealul brândușelor

“Ne așteptau brândușele pe dealul lor, înălțate din așternutul ud, sunându-și micul clopot vestitor al primăverii. (…) Dealul brândușelor, dealul Țuguietei, în orice primăvară, era un loc de întoarcere pentru copiii de altădată. Se luptau cu prăștiile copiii din mahalaua Munteni cu cei din Cotu-Negru. Al cui este dealul, cui trebuie să rămână, ale cui sunt brândușele?”.
Brândușele sunt ale dealului lor, cel pe care poetul bârlădean G.G. Ursu, una dintre personalitățile marcante ale orașului, îl evoca cu drag și dor în “Bârladul odinioară și astăzi”, si caruia i-a dedicat si un volum de versuri intitulat chiar asa – “Dealul branduselor”.
“Legendele Bârladului”, serialul nostru, vă invită astăzi să citiți povestea unui loc de basm. Se numește Dealul brândușelor și, deși se leagă oarecum de cartierul Cotul Negru, un alt simbol urban despre care am scris, am ales să-i acordăm locul său distinct în “cartea legendelor”, așa cum și-l are în memoria bârlădenilor.

Simona MIHĂILĂ

Dealul brândușelor – așa este cunoscut locul acela situat “în sus” Grădina Publică. Este punctul de intersecție a cartierelor Cotul Negru și Țuguiata. Dealul a fost botezat așa de către localnici, încă din vremuri de care nimeni nu-și mai amintește. Numele vine, firește, de la miile de flori care smălțuiau dealul în fiece primăvară. Erau atât de multe, încât aproape că nu aveai unde să calci. Era o feerie.
Brândușele, care apar imediat după ghiocei și ceva înainte de viorele, având alura primilor și puțin din culoarea celorlalte, atrăgeau în pădurea de pe creasta dealului grupuri nenumărate de oameni, în special de copii.
branduse-21_babc6c1db3eca7Micile “găști” de prichindei abia așteptau ca ultimele urme de zăpadă să se piardă în pământ și, fără să țină cont că solul este încă umed și rece, se avântau voinicește până sus-sus, “la cules de brândușe”.
Tinerii de astăzi, care nu au avut ocazia să cunoască această fericire inimaginabilă, trebuie să știe că nu culesul în sine al florilor era secretul acestui entuziasm. Toată frumusețea “expediției” era mâncatul rădăcinelor de brândușe.
Iar până la mâncat trebuia musai pusă în aplicare o tehnică fără de care nu puteai atinge stare de perfecțiune, “fericirea gastronomică” la care ai visat un an întreg. Mai întâi și-ntâi, alegeai din ochi brândușa cea mai înaltă, cu petalele cele mai mari. Mărimea brândușii te ajuta să o anticipezi pe cea a rădăcinii. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. După ce o alegeai cu privirea, te îndreptai țintă spre ea, dar cât de repede posibil, ca nu cumva vreun partener de gașcă să ți-o ia înainte. După ce o scoți, o scuturi bine – dar cu grijă – de pământ, după care o rupi fără milă și păstrezi rădăcina. Aceasta are formă de bulb și este acoperită cu mai multe straturi de foiță cafenie, asemănătoare foilor de ceapă. O curățăm și rămânem în mână cu un bulb alb și curat, de mărimea unei alune. Aceea este partea comestibilă a plantei și cea mai bună rădăcină care există pe pământ. Nu noi o spunem, ci puzderiile de copii din nenumărate generații, care luau cu alsalt cel mai frumos deal din câte au existat vreodată.
Acestă nebunie dura ore întregi, aproape până la lăsarea serii și, zău, că nu era de ajuns, oricât de pline ar fi fost burțile “invadatorilor”.

“Răzușul”, secretul unui bulb de brândușă intactg.g.-ursu

În amintirea multora, Dealul brândușelor este locul în care se desfășurau replicile la scară mică a celebrelor lupte dintre între coteni (din Cotul Negru) și munteni (din mahalaua Munteni). Acestea aveau loc, între tineri, cel mai adesea, însă copiii, găseau în brândușe un pretext să-i imite pe cei mari.
“Mulți s-au întrebat asupra cauzelor care determinau asemenea aprige dispute. Un substrat economic pozitiv, dincolo de fantezia și preocupările copiilor, trebuie să fi fost la oamenii maturi: al cui e imașul vitelor? Ce mahala trebuie să aibă întâietate la pășunat, pe molcomul deal dintre cele două mahalale?”, scria G.G. Ursu.
Controversa nu se putea rezolva decât pe teren, își amintește scriitorul: “Dealul era ocupat militărește de trupe de copii înarmați cu prăștii și pietre. Luptele se soldau uneori cu capete lovite, biruința era a celor mai tari care, după ce ocupau dealul, puneau stăpânire asupra brândușelor”.
Scosul brândușelor din pământ avea și el rostul și filozofia lui. Nu era făcut la întâmplare. Orice copil știa că nu poți urca pe Dealul brândușelor fără “răzuș”: “Răzușul era un bețișor ascuțit făcut special pentru a scoate rădăcina unei brândușe. Miezul alb și dulce, copiii îl mâncau cu plăcere și nu era primăvară bârlădeană fără răzuș și fără brândușe”.

Scriitorul Alexandru Vlahuță, a “luptat” pentru brândușe

alexandru-vlahutaIstoria îl consemnează și pe scriitorul Alexandru Vlahuță ca participant la luptele de pe Dealul brândușelor, în vrelea când, licean fiind, locuia cu gazdă în Cotul Negru.
“Într-un ziar <România Mare> (1922 – 1925) se arată participarea unui elev al liceului <Codreanu>, pe nume Alexandru Vlahuță, când stătea în Cotu-Negru, pe strada Gheorghe Emandi, la lupta cu prăștiile. El se juca în praf, în nasturi, de-a poarca, pe dealul Țuguieta, cu cotenii călări pe prăjini. A luat parte la luptele dintre coteni și munteni, lupte înverșunate cu prăștii și pietre ca proiectile. Alecu Vlahuță, bineînțeles, era de partea cotenilor”, își amintește G. G. Ursu.

Rădăcinile de brândușe, aliat de seamă în vremuri de foamete

branduseSingurii pentru care această amintire s-a transformat într-una dureroasă, sunt cei care au trăit vremurile de foamete, adică bătrânii de astăzi. Pentru ei, dar și pentru părinții lor, Dealul brândușelor nu a fost o distracție, ci locul unde își astâmpărau foamea.prin-codrii-copilariei
“Țin minte că abia așteptam să se dezghețe pământul și să înflorească brândușele. Eram atât de săraci, încât o mână de mălai era o avere, chiar și dacă avea gândaci. Dealul brândușelor se umplea de copii. Atunci nu le mai căutam pe cele mai mari. Mâncam la întâmplare. Nu aveai timp să cauți, că veneau oameni de prin toate părțile orașului. Și oameni mari, în toată firea veneau să mănânce rădăcini de brândușe. Tare bune mai erau. După ce ne săturam, începeam să culegem și pentru frații noștri mai mici, care rămăseseră acasă. Ne umpleam buzunarele și sânul cu bulbi. Erau plini de pământ, dar nu conta. Acasă, mama le decojea și-i hrănea și pe ăia mici”, ne-a povestit Marieta Balan, o bătrână bârlădeancă, ce a trăit timpurile îngrozitoare când Dealul brândușelor nu era loc de joacă, ci sursă de hrană.
Partea bună era că nimeni nu rămânea flămând atât timp cât existau brândușe.
Acum, din Dealul brândușelor a rămas doar numele. E drept că mai înfloresc și în ziua de astăzi, însă numai pe ici, pe colo. Mare parte din pădurea de pe deal a fost defrișată și, odată cu brândușele, au pierit zeci de alte specii de flori.

 

Legendele Bârladului – Alteța Sa Regală Strada Mare a Bârladului (II)

de Simona MIHĂILĂ

A doua parte a călătoriei noastre pe Strada Regală o dedicăm locurilor, figurilor și întâmplărilor memorabile. Așa cum spuneam săptămâna trecută, această arteră a orașului, căreia i se spunea cel mai des Strada Mare sau Strada principală, a fost în tinerețea bunicilor și străbunicilor noștri cel mai viu loc al Bârladului, acolo de unde plecau cele mai alese bunătăți culinare, cele mai noi creații vestimentare “aduse de la modistele din București sau din buticurile din Franța”. Aici trăiau familii de vază ale târgului, aici se rosteau cele mai explozive bârfe; aici se consumau drame, idile și cancan-uri savuroase. Pe Strada Regală se întâlneau eleganța cu ordinăria, curățenia cu slinul, clasa cu vulgarul, bogatul cu săracul. Cea mai mare parte a relatărilor despre această stradă se bazează pe istorisirile unor bârlădeni cunoscuți – George D., Dumitru Stoica senior, Mielu Moldoveanu și Lulu Macarovici, cei care și-au depănat amintirile în urmă cu multe decenii în “Bârladul, odinioară și astăzi”. De asemenea, la reconstituirea atmosferei și la recuperarea poveștilor de viață au mai contribuit două venerabile doamne din Bârlad, adevărate depozite de memorii.

EM I.12 GSMPentru că nu se poate face o clasificare a celor mai frumoase sau incitante povestiri, toate având farmecul și culoarea lor, vom parcurge strada din capătul dinspre Căzărmi (unitatea militară) până spre Grădina Publică. Ne vom opri în poarta celor mai interesante figuri și vom încerca să le spunem și tinerilor de astăzi ce au însemnat ele pentru Bârladul de acum mai bine de 100 de ani.
Prima clădire cum intrai în oraș – pe dreapta – era cârciuma lui Nicu Dranga. Aici, în afară de militari, poposeau și geambași – de obicei, dintre aceia dubioși – care își aranjau afacerile la un pahar de tărie.
Alături, era o plăcintărie-simigerie, frecventată în special de militari și ceferiști, pentru un pahar de vin bun. În intersecția de unde astăzi pleacă strada General Milea, se afla Cercul Militar al subofițerilor, unde aveau loc baluri, serate, recepții, rezervate lor în exclusivitate. Un alt loc unde mergeau, cu predilecție, militarii, era cizmăria lui Neagu Emil, unde își comandau cizmele de lux.
Lângă clădirea Cerbul de Aur era încă o plăcintărie-simigerie, în curtea căreia își avea “sediul” ghicitoarea târgului. La ea alergau tot timpul, cu sufletul la gură, atât fetele din mahala, cât și cucoanele cu pretenții. De altfel, pe timpul acela, puține femei din protipendadă învățau carte, așa explicându-se și naivitatea cu care frecventau ghicitoarele mai ceva decât biserica.
M&S III.01 GSMTot în zonă, era frumoasa locuință a căpitanului Pănculescu, șeful fanfarei militare. În zilele de sărbătoare, împreună cu orchestra, cânta în chioșcul din Grădina Publică. Spre deliciul auditoriului, doi cântăreți, din afara fanfarei, își luau instrumentele și urcau în copacii din vecinătate, cântând în pauzele pe care le făceau cântăreții militari. Era un mare eveniment, căci pe atunci nu existau televizor, radio, sau patefoane, ci numai gramofoane.
Ceva mai încolo era frizeria lui Cercel, a cărui soție a stârnit bîrfe aprinse atunci cînd a fost “răpită” de agentul sanitar Calapod.
Pe partea stângă a străzii, locuia Paul Iliescu, a cărei fiică a ajuns artistă de cinema la Hollywood, fiind cunoscută în lumea filmului drept Paula Illery. În apropiere se afla Biserica “Sfinții Voievozi”, al cărei preot paroh era Ioniță Cosma. Lumea vorbea multe despre el, despre blândețea cu care primea spovedaniile “fetelor” de la Morile de vânt, cartierul rău-famat al Bârladului de atunci.
Tot pe Strada Regală, locuia doctor Weinfeld, nume pe care bârlădenii și-l amintesc și astăzi. Era și violonist, în cvartetul Academiei Bârlădene. A fost prima persoană care a avut aparat de radio în oraș. Era prin anii ’26, iar radioul era mare “cât un garderob”, cu zeci de butoane.

Cabaretele aveau mare căutare

strada principala 1Spre centrul orașului, bârlădenii se puteau fotografia la atelierul foto de lux al lui Wexler. Era un bărbat înalt, slab, cu pălărie cu boruri mari și lavalieră. Ținuta îi era inspirată din tinerețile pe care și le petrecuse în București, unde fusese artist de teatru și fotograf la un ziar.
Chiar înainte de a ajunge la Magazinul “Paloda” (Magazinum Mare sau General, cum îl știu bârlădenii) era o luxoasă ceasornicărie și magazin de bijuterii, a lui Max Făinaru, un patron foarte bogat al târgului. Era un bărbat mic de statură, gras și chel. În schimb, nevasta sa era de o frumusețe recunoscută. “O curta un doctor care era așa de pipernicit, de slab și de scund, că părea un păduche pe lîngă ea”.
În continuare, se înșiruiau mai multe dughene și prăvălii, mizere, cu o singură cameră, fără personal, în care serveau patronul și soția lui.
Peste drum de locul unde este acum Hotel “Moldova” era librăria Sava Petroff. Fratele proprietarului era tot librar și își avea magazinul în apropiere. Amândoi purtau barbă, într-o vreme în care barba nu mai era la modă deloc.
Urma luxoasa frizerie a lui Iordache Tătaru, cu oglinzi și candelabre de cristal, aduse tocmai de la Viena. Înainte de primul război mondial, interiorul acestei frizerii rivaliza cu cele mai vestite din București. De aceea, era rezervat exclusiv protipendadei. Frizeria a fost cumpărată de Stănică Cojocaru, care i-a dat o dublă destinație: ziua, crâșmă, iar noaptea, “șantan”, cu așa-zise artiste aduse de la Viena și de la București. Cel puțin, așa le prezenta patronul, dar, lumea știa foarte bine că nu erau altceva decât dame de consumație.
Cojocarul avea și concurență: renumitul Cabaret “Plevna”. Acesta funcționa încă din secolul trecut. Clienții erau îmbiați cu afișe imense în care li se promiteau spectacole cu “artiste”, “dănțuitoare” din Franța, Austria și Budabesta. În realitate, erau recrutate de prin casele de toleranță din țară.
Fiindcă afacerea mergea, după 1920 s-a mai deschis un “cabaret”. Era a lui Pintilie și funcționa numai iarna. Vara, clienții erau atrași de frumoasa grădină a localului, unde erau două scene. Pe una evolua cunoscuta orchestră a maestrului Șerbănescu. Când muzicanții tăceau, pe cealaltă se derulau scenete destul de deocheate, susținute de actori de calitate îndoielnică. La acestea spectacole se îngrămădeau mai cu seamă feciori de boieri. Afară, în dosul gardurilor, nu mai era loc de atâția mahalagii care ascultau pe gratis spectacolele. Ei nu se împrăștiau decât atunci când erau alungați de vardiști.

Politica de ieri, ca cea de azi

Mai departe era vestita cofetărie Guguianu (tatăl sculptorului), iar alături, Cafeneaua “Bursa”. Era un nume neoficial, pentru că, în timpul zilei, aici se stabileau prețurile la cereale. Noaptea, intrau birjari sau cheflii întârziați și atrași de faimoasele “păsărele de noapte”.
Alături, bodega Gheorghe. Înainte de prânz și de cină era plină de mușterii veniți la un aperitiv la ieșirea de la serviciu. Nelipsit era Gogu Alexandrescu, cu farsele lui. Avea obiceiul să ciugulească din farfuriile clienților, ca să nu mai plătească. Odată, i s-a făcut o farsă cu felii de săpun așezate furmos pe farfurii, în loc de cașcaval.
Mai încolo, lumea bună intra pentru o prăjitură delicioasă, un aperitiv și o bârfă în cofetăria “Handoca”, cu oglizi de cristal și canapele din pluș roșu.
O casă foarte admirată de bârlădeni era cea a lui Mache Paladi. Avea curte mare și gard de fier. Deasupra intrării în casă strălucea o copertină în formă de scoică, din sticlă colorată. Aici se opreau luxoasele echipaje ale moșieriței Titina, “care își plimba mândră și ostentativ frumusețea, eleganța, dar și reputația compromisă”.
În continuare, stătea moșierul Grigore Vasiliu, satrapul județului, șeful PNL. I se spunea Sfântul Sisoe, din cauza pletelor pe care le purta. Multă vreme s-a vorbit despre o întâmplare cu multe semnificații, al cărei protagonist a fost Vasiliu. Era la începutul secolului și veniseră în oraș frații Ghiță și Neculai Neștian. Vasiliu i-a chemat și le-a spus: “Pe unul din voi îl iau la partid și-l fac om. Dar numai pe unul. Hotărâți care din voi va fi acela”. Ghiță Neștian, celebrul latinist de mai târziu, a răspuns promt cu o vorbă care a făcut înconjurul județului: “Coane Grigore, ia-l pe frate-meu, că tot e prost și altfel n-ajunge nimic”. Ghiță a ajuns un savant, dar sărac, în timp ce Neculai a intrat în politică și a fost: primar, prefect, deputat, senator și moșier.

Legendele Bârladului – Alteța Sa Regală Strada Mare

de Simona MIHĂILĂ

Poposim astăzi, cu “Legendele Bârladului”, în inima urbei, pe artera principală, cea care, până ce comuniștii să vină la putere s-a numit Strada Regală. Stră sau stră-străbunicii noștri îi spuneau simplu Strada Mare sau Strada Principală și așa au continuat să-i spună multă vreme, chiar și după schimbarea oficială a numelui, adică după 1881, când țara a devenit regat. Oricum s-ar fi numit de-a lungul timpului, artera principală a Bârladului a fost martora tuturor evenimentelor, fericite sau triste, în care s-a călit străvechea urbe. La fel ca multe locuri de aici, a avut perioada ei de strălucire, de faimă exclusivă, fiind cel mai viu și cel mai tranzitat loc din oraș. Un fel de inimă a orașului, la fel ca și Calea Victoriei în București. Prezentăm în ediția de astăzi prima parte a coloratei și fascinantei istorii a Străzii Regale.

1926Artera avea circa 4 kilometri și era parte integrantă din marele drum al Moldovei, drum care venea din Polonia, străbătea Moldova și Muntenia, trecea Dunărea și se oprea la Constantinopole.
Strada Regală se întindea de la Căzărmi (actualmente Unitatea Militară) și până la Grădina Publică. La începutul secolului trecut, avea trei feluri de pavaj: în centru – din piatră cubică de granit, în zona Grădinii Publice era asfaltată, fiind singura porțiune cu asfalt din tot orașul, iar în rest era pavată cu bolovani rotunzi de râu.
Canalizarea lipsea complet, iar lumea arunca rezidurile menajere “la rigolă”, adică pe porțiunea dintre carosabil și bordura trotuarului, excepție făcându-se doar în centrul orașului, unde proprietarii aveau curți cu hazna.
În zilele de sărbătoare, strada era măturată de muncitorii de la Salubritate cu niște târnuri. În amintirile bătrânilor noștri, parte din ele depănate în “Bârladul odinioară și astăzi”, lucrare apărută în urmă cu circa 35 de ani, acest proces a fost adânc întipărit: “Târnurile erau niște măturoaie cu coadă lungă de doi-trei metri. Lucrătorii stăteau în mijlocul străzii și învârteau în semicerc târnurile, astfel că dintr-o învârtitură parcurgeau toată lățimea străzii și praful se ridica în nori. În urma măturătorilor se înălțau nori de praf și de aceea operația aceasta se executa dimineața, când se crăpa de ziuă, înainte de a se trezi orașul, praful depunându-se pe firmele și obloanele magazinelor”.
Pentru cine a avut vreme să analizeze cum sunt astăzi măturate străzile Bârladului, prestația nu diferă prea mult. Singura diferență este că acum gunoiul este încărcat în niște cărucioare împinse de măturători, iar atunci, în căruțe care erau trase de cai.

Curatenie exemplara in fata pravaliilor

10988486_779337598768245_4262321184449603268_nCu toate că Strada Mare era salubrizată ocazional, era cât se poate de curată. Asta se întâmpla datorită constiinciozității și bunului simț al oamenilor care nu așteptau ca alții să strângă în urma lor. Bârlădenii noștri din trecut erau foarte responsabili, având grijă să facă zilnic curățenie în propria bătătură și în vecinătatea acesteia. Vara, de exemplu, toată lumea ieșea pe trotuar pentru a mătura, stropi și a șterge praful adunat pe obloane și pe copertinele prăvăliilor.
“Ucenicii ieșeau cu un fel de stropitori cu burlui jos și desenau pe trotuarul cenușiu, înfierbântat, un șir nesfârșit de opturi negre care stingeau arșița zilei”, își amintesc bătrânii.
Majoritatea clădirilor de pe Strada Regală nu aveau etaj. Doar în centru erau astfel câteva case. Tot cu etaj era și unele instituții: Prefectura Tutova, liceele, Primăria Bârlad.
În ciuda simplității lor, toate casele bârlădenilor erau foarte îngrijite, înconjurate de curți și grădini, pline de pomi fructiferi, flori și viță-de-vie. Doar cele din centrul orașului aveau un aspect mai citadin, fiind lipite unele de altele și neavând curți nici măcar în spate.

Nume demult uitate

M&S III.01 GSMPe Strada Principală existau zeci de magazine, cârciumi, frizerii, cizmării, librării, măcelării, debite de tutun, cofetării, tâmplării, croitorii, farmacii, ceasornicării, ateliere foto, mercerii, ateliere de mobilă sau de sticlărie, croitorii, depozite de vinuri, florării, cafenele etc.
Funcționau și unele ateliere de manufactură sau magazine ce purtau denumiri nemaiîntâlnite astăzi: plăcintării, tinichigerii, băcănii, fierării, coloniale, drogherii, bragagerii, lăptării, mezelării, ceaprazerii.
Tot aici își aveau sediul redacțiile unor ziare (“Dimineața”), a unor bănci (“Pacific”, “Deșteptarea”, “Creditul Comercial”), sedii de partide (PNL).
Strada Regală le mai punea bârlădenilor la dispoziție un cinematograf și o grădină de vară (ambele numindu-se “Majestic”), o stație de “trăsuri de piață”.
Între cele mai renumite magazine și ateliere ale timpului – unele nu aveau o denumire anume, oamenii identificându-le după numele proprietarilor – se numărau: Cofetăria Guguianu, care aparținea tatălui marelui sculptor Marcel Guguianu, Cofetăria Petpenic, colonialele lui Alecu Iancu, Tutungeria Golstein, Curelăria Heinerik, Fierăria Halpern, studioul foto Wexler, Drogheria Rapaport, Manufactura Poplinger, Merceria Simon Călin, Drogheria Rabinovici, Ceasornicăria Max Făinaru, Drogheria Perlmann, Ceasornicăria Abramovici, Farmacia Droc.
Iată și câteva nume de firme, extrem de căutate pe Strada Mare: Cârciuma “Mielul Alb”, Încălțăminte “Pui de lei”, Manufactura “Luvru”, Magazin manufactură “La doi cocoși”, Librăria “Globul verde”, Manufactura “Au bon marche”, Depozit de ziare și tutungeria “Nicolae Petrovici”, Librăria “Sava Petroff”, Foto “Aron”, Băcănia “Golstein”, Magazinul “Kaufman”.
Pe Strada Regală își aveau casele vestiți de avocați, judecători, moșieri, cadre militare, doctori.
Din dreptul Spitalului “Bârlad și Elena Beldiman”, Strada Mare se transforma în bulevard. Această porțiune a străzii era mai largă, asfaltată, cu trotuare, cu pomi bătrâni și bănci vopsite în verde. Bătrânii spun că era mândria orașului, locul de refugiu sentimental în vremea când ei erau la prima iubire. Își amintesc de curățenia sclipitoare și de liniștea de pe această stradă.
Exista, însă, o perioadă din an când devenea de nerecunoscut: în timpul iarmarocului. Atunci, bulevardul se însuflețea foarte tare: gălăgie, muzicuțe, trompete, tobe, veselie, chiuituri. Toată lumea alerga încoace și încolo.

Ce mancau, cum se-mbracau, ce barfeau barladenii de altadata?

Episodul de săptămâna viitoare din “Legendele Bârladului” îl vom rezerva tot Străzii Regale. Vă dăm întâlnire atunci ca să colindăm din poartă în poartă, pentru ca cei mai în vârstă să-și reamintească, iar cei tineri să-i cunoască, pe bârlădenii care au însuflețit și au dat culoare orașului în trecut.
Vom afla săptămâna viitoare ce mâncau ai noștri, vom intra în odăile străbunicelor noastre, le vom răscoli dulapurile pline de dantele, ne vom băga nasul în pudrierele lor; ne vom uita pe gaura cheii în locurile de distracție și chiar de dezmăț de altădată și vom trage cu urechea la bârfele cucoanelor cu sau fără ocupație.

Legendele Bârladului – La Toma Dăscălașu

de Simona MIHĂILĂ

Așa a rămas în memoria bârlădenilor locul unde altădată se afla un renumit han din oraș, devenit, mai târziu, cârciumă. Numele provine de la Toma “Dascălu”, așa cum îl chema pe proprietar. Familia acestuia a stăpânit hanul de pe la începutul anilor 1900 până ce comuniștii au venit la putere. Casa lui Toma Dăscălașu există și acum, fiind una dintre puținele clădiri vechi ce au rămas în picioare.

toma_dascalasu1“Toma Dăscălașu” a rămas doar un punct de reper. Toți bârlădenii știu că se află mai “la deal” de Podul Verde, chiar la intersecția străzilor 1 Decembrie cu Nicolae Bălcescu, și are ca simbol o clădire foarte veche. Cei mai bătrâni dintre bârlădeni o știu de când sunt ei pe lume, dar puțini mai țin minte că a fost, cândva, proprietatea unui om pe care îl chema Toma. Lumea îi spunea Dascălu sau Dăscălașu, porecla trăgându-i-se de la faptul că, în zilele de sărbătoare, Toma obișnuia să cânte la biserică, alături de preot. Sunt bătrâni care susțin însă că Dascălu era chiar numele său de familie. Acest lucru este puțin probabil, întrucât scriitorul Romulus Boteanu, scriind despre el, folosește ghilimelele atunci când scrie de Toma “Dascălu”.
Omul nostru devenise renumit încă de pe la începutul anilor 1900, datorită hanului și, mai târziu, a cârciumei deschise chiar în casa cu pricina și unde mușteriii se simțeau ca acasă.
ludovic-bassarab-birt-1909Povestind despre o iarnă cumplit de grea la Bârlad, în perioada interbelică, Romulus Boteanu amintește că în cârciumă se găsea o sobă încălzită cu rumeguș care scotea un fum înecăcios ori de câte ori era ridicat capacul. Era un local insalubru și neprietenos, dar unde chefliii orașului se simțeau foarte bine.
Printre clienți, erau și unii care se dădeau cu greu plecați de la mese. Erau obișnuiți ai casei. Iată și câteva nume pe care bătrânii bârlădeni și le amintesc cu siguranță: Vasile Gălățeanu, flașnetarul, Costică Chițiga, Toader Brăescu – slăbănogul, Mitică Traistă, Vasile Mardare, ofticosul.
Iarna, când era ger mare, erau văzuți sorbind cu nesaț din “drojdiile” calde diluate bine, pe ascuns, de Toma Dăscălașu, dar întărite la fiert cu piper negru “pentru a face mai ușoară circulația sângelui și întunecarea minților”.
De tavanul localului atârna, de când se știe, o lampă cu abajur de tablă. Lumina era așa de ciudată, încât fețele mușteriilor păreau livide. Toma Dăscălașu accepta să vândă și pe datorie, ținând evidența într-un caiet: “De altfel, toți erau buni plătitori, cu cont deschis și partitură la catastif, ca unii care aici își vărsau salariile sau pensiile”.
Câteodată, Vasile flașnetarul, “sensibilizat” de unul-două păhărele, cânta vreun cântec de of și jale, după care adormea beat clei.
trei tarani“În acest timp, peste cârciuma cu podele ude și rumeguș pe jos se așternea o tăcere mormântală, întreruptă fie de geamătul cavernos pornit din fundul bojogilor lui Toader Brăescu, fie de tusea seacă, mergând până la convulsie, a lui Vasile Mardare ofticosul”.
Cârciumarul Dăscălașu stătea de obicei în spatele tejghelei, cu catastiful în față și cu creionul de tâmplărie după ureche. În spatele lui se aflau rafturile pline de sticle cu etichete de “tărie”, dar umplute cu apă colorată. Cârciumarului nu-i scăpa nimic din ce se întâmpla în local și urmărea cu atenție încordată momentul când mușteriii dădeau pe gâtlej ultimile picături din paharele soioase. Atunci, sărea ca un arc de la locul lui pentru a umple la loc “țoiurile” clienților fideli, chiar și fără comandă. Mai ales lui Mardare, care avea reputația unui bun plătitor.
Crâșma era, după cum spun cei care au apucat-o, îngrozitoare: podele umede și murdare, fum de tutun puturos, arome de băutură proastă. Clienții obișnuiți, mai sus amintiți, contribuiau și ei la acest tablou dezolant. Flașnetarul, cu melodiile sale – musai despre băutură – de genul:

“Sfinții Petru și Mihai
Au deschis o crâșmă-n rai
Hai, hai, vinu-i dulce
Cine-l bea nu se mai duce.
Isus când s-a răstignit,
Se zice că era pilit.
Hai, hai, vinu-i dulce”.
De fiecare dată când Toma Dăscălașu le umplea de bună-voie paharele, tot așa de repede, trecea fiecăruia în catastif câte două linii în loc de una. Oricând, mușteriii își puteau vedea “socoteala curată, ținută la zi și cinstită”.

Și-avea Dăscălașu o fată…

la birt-Rudolf Schweitzer-CumpănaDar nu doar Toma Dăscălașu era celebru în Bârladul de altădată. Fiica lui, pe nume Elvira, pe care tăticul ei o alinta Elvirica, era o una dintre prezențele cele mai apetisante ale urbei, mai ales în ochii liceenilor și ai ofițerilor.
Iată cu câtă subtilitate, dar cu suficientă elocvență, ne-o descrie Romulus Boteanu: “Era o fetișcană mărunțică, rotofeie și voinicuță care, prin faptul că mergea întotdeauna legănându-se și zâmbind pe stradă, era mereu asaltată fără succes de elevii din ultimul an ai Liceului «Codreanu», cu care-și pierdea vremea, dar cu succes, cu mare succes, de ofițerii sublocotenenți – în special cei din cavalerie – care-i cântau mereu și pe rând aceeași partitură, «aria căsătoriei». Cei care îi intrau în grații – și erau destui – erau văzuți traversând orașul cu trupa de marș și cântec, îndreptându-se spre dealul de instrucție, dar trecând prin dreptul ferestrelor lui Dascălu, unde știau că Elvirica este atentă pe după perdea și recepționează semnalul «mâine, în același loc și la aceeași oră», ceea ce nu se prea potrivea cu enunțarea desuetă pe care o știam noi, elevi: «la cinci, în colț, la lăptărie»”.
Toma Dăscălașu nu ținea doar cârciuma în casa de care vorbim. Lumea spune că avea și un dărac de lână și că afacerile îi mergeau destul de bine. După ce comuniștii au naționalizat clădirea, familia lui Toma Dăscălașu a fost lăsată să locuiască aici. Numai afacerea i-a fost preluată de stat, drept care și după 1950 tot o cârciumă și un dărac de lână au funcționat aici.

WP2Social Auto Publish Powered By : XYZScripts.com
%d blogeri au apreciat: