Manuela Chiratcu, stilist la salonul «Wera» din Vaslui, este o femeie modestă, odihnitoare și tare frumoasă. Aș putea spune chiar copilăros de frumoasă pentru că, asemenea copiilor, are ochii senini, privirea curată și este calmă și amabilă în orice împrejurare. Nu trădează nicio grijă omenească pe fața-i de porțelan. Așa s-a născut, să fie o oază de liniște pentru oamenii înviforați din jur. “Secretul bucuriei mele de a trăi sunt cei doi copii ai mei, Matei și Narcis. Au opt și zece ani. Trebuie să fiu veselă pentru ei”, declară ea.
Manuela Chiratcu vorbește puțin, mai mult ascultă și surâde amabilă doamnelor care-i stau dinainte. Mereu altele, ea aceeași. Pare a fi fetița bună aleasă special să întâmpine și să bucure privitorii. Nu se exteriorizează, oricâte griji sau probleme ar avea. Sunt oameni croiți special pentru a înfrumuseța oamenii și, acum, în timp ce scriu, conștientizez că Manuela este unul dintre ei. În fața oglinzii, la masa de lucru, este locul ei. Îi place meseria pe care o face și de aceea transformă miraculos chipul femeilor care i se așează pe scaun. La final, zâmbește și ea, zâmbesc și ele de mulțumire. Pentru câteva clipe, triumful ei prinde stele în pe tavanul salonului. Opera ei de artă transformă banalul în cea mai veselă exprimare. E bine atunci când de la croitor ies oameni cu haine frumoase, de la terapeut sau medic ies mai în formă, iar dintr-un salon de înfrumusețare, mai frumoși. Și mai bine dispuși, pentru că mâna Manuelei face minuni.
Aceasta este lumea Manuelei
Chiratcu, realitatea ei de astăzi, dar dincolo de ea, în adâncul inimii ei sunt încrustate taine pe care nu le-a spus nimănui. Să recunoaștem, puțini oameni, mai ales femei, pot învinge flecăreala. Nu rezistăm tentației de a spune celorlalți experiențele și problemele noastre, transformându-ne, astfel, în povestitori ai propriei noastre vieți. Ne scoatem în față trăirile, ca pe niște banale obiecte pe care vrem să le înstrăinăm. Ne împărțim cu ceilalți trecutul, frustările sau bucuriile. Ei bine, femeia din fața mea este o excepție. Nu povestește deloc celorlalți ce-a făcut. Trecutul ei este numai al ei și de aici liniștea pe care o emană. Tăcând, Manuela devine nu numai o curiozitate, o enigmă, ci și o provocare de a-i fi părtași la exemplul pe care ni-l dă.
“Mama îmi spunea că Maica Domnului face minuni”
Este încă iarnă. Tocmai am intrat în salon. Manuela este plecată pentru scurt timp. Așa mi se spune. Lili, colega ei de muncă, începe să-mi spună că, în copilăria ei, undeva la Săcălaz, în zona Timișoarei, a trăit o experiență demnă de rubrica despre care tocmai i-am povestit că am inaugurat-o de ceva vreme la ziar, “Minuni de azi”. Vreau să găsesc mărturii ale oamenilor care au trăit minuni. Mărturiile vor vor fi un exemplu pentru cei care pot trăi experiențe asemănătoare, la nevoie, îi spun.
Își începe povestea trăită în copilărie simplu, cu bucuria celui ce deschide un dar împachetat frumos. Poate că simpla narare a evenimentului o întoarce într-un timp fericit, acolo, în ținutul Timișoarei.
«Părinții mei lucrau pe atunci la un complex de animale. Locuiam alături de alte familii în barăci de lemn, special construite pentru cei care lucrau acolo, la acel complex. Într-o zi, una dintre acele barăci a luat foc. Oamenii care locuiau acolo erau plecați la muncă. Ei își lăsaseră singuri în casă cei doi copii. Focul a cuprins repede încăperea. Cei doi copii, speriați, au coborât din pat și s-au refugiat în singurul loc în care focul nu ajunsese. Deasupra, pe peretele acela era o icoană cu Maica Domnului. Copiii au rămas înlemniți acolo. A ars totul în încăpere: obiecte, haine, mobilier. Numai peretele străjuit de icoană a rămas întreg. Eu eram plecată cu ai mei. Nu prea erau oameni în zonă. Într-un târziu, cineva a văzut vâlvătăile și a ajuns în preajmă. Acel om a rămas mut în fața priveliștii. Cei doi copii erau teferi în dreptul peretelui de lemn rămas întreg. Toată lumea vorbea că Maica Domnului din icoană făcuse minunea. Ea salvase copiii. Îmi amintesc căsuța aceea arsă pe lângă care treceam, iar mama îmi spunea că Maica Domnului face minuni. Aveam câțiva anișori, iar amintirea aceasta a rămas vie de atâta timp în sufletul meu”, povestește Lili Conduragiu.
Întoarsă la masa de lucru, stilista Manuela Chiratcu ascultă ca de obicei ce se vorbește. Surâde, împărțindu-și generoasă lumina din ochi și către mine, și către colega de salon. După câteva minute de liniște deplină, vocea ei răzbate până la mine. Îi prind cuvintele cum pot mai bine.
“Am trăit și eu o astfel de întâmplare. N-am povestit-o nimănui până acum pentru că, de felul meu, nu prea mă exteriorizez, apoi am gândit că nu m-ar fi crezut nimeni și apoi n-aveam de ce să povestesc. A fost și este taina mea. Acum, dacă Lili a povestit că Maica Domnului face minuni, am să vă spun și eu despre minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu mine. Eu am văzut-o pe Maica Domnului cu adevărat. Eram mică, de câțiva anișori. Deși m-am născut în Vaslui, am crescut la Brodoc, la bunicii dinspre mamă. Locuiam cu amândoi părinții la bunici. Lumea satului mi s-a descoperit frumoasă și liniștită. Mama îmi povestește că eu eram cuminte și calmă, numai că nu îmi plăcea să rămân singură. Așa e firea mea și acum. Fiecare cu felul lui de-a fi. Dintre toate întâmplările copilăriei, atât mi-a rămas în minte: întâlnirea cu Maica Domnului. Aveam trei-patru ani. Stăteam în casa bunicilor. Era o casă micuță, cu camere mici și călduroase, cu cerdac și cu mulți corcoduși în curte. Mama obișnuia să mă lase să dorm singură în cameră, iar ea să iasă cu treburi. De multe ori, mă trezeam și, văzând că sunt singură, începeam să plâng până venea mama. Eram mică, ușile mi se păreau mari și nu puteam să le deschid. Nici nu știu dacă ajungeam la clanță. Stăteam captivă în pat până mă auzea mama. Uneori, mă dădeam jos și mă uitam pe geamul ușii, dar n-o deschideam. Reveneam în pat, plângeam și așteptam. Până când, într-o zi, cred că era dimineață, când m-am trezit iar din somn, mama nu era nicăieri, așa că am început să plâng mult. Aveam și pantalonii uzi, eram foarte, foarte necăjită și plângeam tare. A trecut așa un timp. Deasupra patului meu era o icoană mare. Deodată, stând așa în pat, plângând, numai ce o văd pe Maica Domnului la marginea patului. Era îmbrăcată exact ca în icoană. Stătea lângă mine și mă privea duios. Îmi zâmbea și mă privea în ochi. Se uita la mine, nu mă atingea, dar atât îmi era de bine lângă ea, că m-am liniștit. N-am mai plâns. Maica Domnului avea o îmbrăcăminte de culoare maronie, cafea cu lapte, o față blândă, se uita calm, cu liniște la mine. Nu știu cât timp a trecut, cât de mult a stat lângă mine, la marginea patului, știu doar că toate problemele mele dispăruseră. Nu mai simțeam niciun disconfort. Dacă închid ochii, retrăiesc și acum acele clipe minunate. Văd aievea fața blândă a Maicii Domnului. Îi simt privirea ațintită spre mine, ca în copilărie. Numai că, atunci, a intrat deodată mama pe ușă. Maica Domnului a dispărut. Mama m-a luat în brațe, m-a schimbat și totul a decurs normal”, povestește Manuela Chiratcu.
Își încheie relatarea și mă privește în ochi. Acum înțeleg de ce femeia din fața mea este liniștea întruchipată. Poate, în acele momente în care Sfânta Fecioară Maria i-a stat în preajmă, ea a primit niște daruri de la Ea. Cele șapte virtuți creștine sunt: smerenia, milostenia, curăția, cumpătarea, îndelunga răbdare, blândețea și hărnicia. Oare i le-a dăruit pe toate sau numai unul? Nimeni nu știe taina aceasta.
Chiar dacă, la început, Manuela a fost împotriva publicării acestei întâmplări, a acceptat atunci când i-am spus că trebuie să mărturisim minunile care ni se întâmplă pentru ca toți cei din jurul nostru să vadă și să creadă că la Dumnezeu și sfinții Lui totul este cu putință.
“Fecioara Maria ni s-a arătat pentru a insufla oamenilor iubirea și grija pentru ceilalți”
Există numeroase relatări ale oamenilor și în special ale copiilor care au intrat în contact cu îngeri, cu sfinți, cu Sfânta Fecioară Maria. Să ne reamintim împreună astăzi, pentru că Manuela a mărturisit întâlnirea ei cu Maica Domnului, despre minunile de la Medjugorje. Numeroși oameni vin în localitatea aceasta pentru a-i vedea pe cei șase vizionari care spun că vorbesc zilnic cu Fecioara Maria. De la prima apariție, în 1981, Madona din Medjugorje a atras nenumărați credincioși din întreaga lume. O jumătate de milion de pelerini vin în acest sat în fiecare an. În majoritate, speră să fie mai aproape de vizionari și să-i vadă în timp ce au viziuni.
Credincioșii îngenunchează în fața statuii Fecioarei Maria din Biserica ”Sfântul Iacov” din Medjugorje, Bosnia-Herțegovina. Mandy Smith, care a fost soția lui Bill Wyman de la trupa The Rolling Stones, a fost la Medjugorje și a povestit că acest lucru a făcut-o să creadă în Dumnezeu: ”Se întâmplă lucruri pe care nu le pot explica. Luam masa când Fecioara Maria a apărut pe fața de masă. Toți din cameră am văzut-o”.
Medjugorje a fost un sat obscur în care se cultiva tutun, în Iugoslavia comunistă, până în torida vară a anului 1981, când aparițiile au schimbat totul. Cinci adolescenți și un copil, Vicka Ivankovic, Mirjana Dragicevic, Marija Pavlovic și Ivan Dragicevic, toți de 16 ani, Ivanka Ivankovic, de 15 ani, și Jakov Colo, de 10 ani, au dat năvală în biserica parohială și au spus că au văzut-o pe Fecioara Maria. Ei au explicat că se jucau pe o colină stâncoasă, când au văzut o femeie purtând o rochie lungă și un văl, făcând semne spre ei. Prima reacție a copiilor a fost că văd o stafie, dar când au întrebat-o cine era, ea s-a descris drept “Binecuvântata Fecioara Maria” și “Regina Păcii”.
Au revenit pe colină în fiecare seară și, la aceeași oră, 6.40, ca și la prima apariție, revenea Fecioara Maria. Curând, mulțimi de oameni au început să-i urmeze, iar pelerini din întreaga lume au venit în “satul miracolelor”. Autoritățile comuniste au interzis să se vorbească de viziuni. Cei care au cunoscut-o pe Vicka Ivankovic, cea mai mare dintre cei șase, care astăzi are 47 de ani, spun că are o aură de sfântă, chiar dacă ea nu este de acord. Deși a suferit trei operații la spate, îmbrățișează pe fiecare pelerin, îi atinge pe cap și se roagă pentru ei. Acordă atenție mai ales bolnavilor, le ascultă păsurile.
Într-unul dintre puținele interviuri pe care le-a acordat, Vicka a explicat că a fost aleasă să răspândească un mesaj important: “Fecioara Maria ni s-a arătat pentru a insufla oamenilor iubirea și grija pentru ceilalți”. Ea spune că încă are “întîlniri” zilnice cu Mama lui Dumnezeu. “Fiecare apariție este anunțată cu trei flash-uri. Este ca și când ai vorbi cu o persoană reală, doar că te simți altfel, fiindcă te excluzi din toate, ca și când nu ai mai fi pe pământ. De exemplu, de Crăciun, Fecioara Maria îl ține pe nou-născutul Iisus în brațe și poți să-i vezi piciorușele și mâinile mișcându-se. Îl acoperă cu vălul, dar nu e numai o imagine. Pot să-i ating ca și când ar fi persoane umane”, povestește Vicka.
Vizionarii sunt persoane modeste, care trăiesc modest. Jakov Colo este foarte timid. El petrece aproape tot timpul ca un prizonier în propria casă. Cântă piese religioase și a înregistrat un CD cu melodii dedicate Fecioarei Maria: “Unii oameni cred că ar fi trebuit să devenim preoți și călugărițe, dar suntem oameni obișnuiți. Fecioara Maria ne-a spus că nu trebuie să ne simțim presați de a intra în rândul Clerului”.
Vizionarul Ivan Dragicevic a vrut să intre în preoție, dar la seminarul Franciscan din Visoko, din apropiere de Sarajevo, nu s-a simțit în largul său. Acum trăiește cea mai mare parte din an în SUA, unde a întâlnit-o pe soția sa, Laureen.
Dintre zecile de mii de apariții ale Fecioarei Maria relatate pe parcursul istoriei, doar 295 au fost investigate oficial și numai 12 au fost autentificate. Fie ca povestea de astăzi să ne apropie cu mai multă iubire de Sfânta Fecioară Maria, cea aleasă de Dumnezeu ca să ne reprezinte pe noi, femeile, să ne fie model de viață și de iubire. Vă doresc tuturor femeilor bucurie din bucuria pe care Maica Domnului ne-o dăruiește întotdeauna celor care credem în Ea.
Mihaela Manu