Elena Condrea este o personalitate atât de complexă, încât dialogul cu ea devine un spectaculos urcuș prin cele mai fascinante locuri posibile. Viața sa are ceva din eleganța celor care pășesc pe covorul roșu, iar privirile celorlalți sunt ațintite spre ei. A dat mâna și a fost aproape de cei mai valoroși oameni, nu numai în cultură, unde a avut intuiția să aducă pe rampă multe dintre valorile județene și naționale, ci în toate domeniile. Multe istorisiri despre ea au intrat în folclorul școlar vasluian. A fost președintele Consiliului Județean al Organizației al Pionierilor, președintele Comitetului Județean de Cultură, inspector general al Inspectoratului Școlar Județean. Astăzi este, după cum veți vedea, “mai profesoară decât profesoară, mai bunică decât o bunică”.
– A trecut mult timp de la ultimul nostru interviu. Ce mai faceți?
– Da, a trecut repede timpul. Atunci eram “educatoare” și, după principiul pregătirii continue, am fost apoi “învățătoare”, profesoară la gimnaziu și iată-mă profesoară la liceu. Sunt la curent cu programa de învățământ pentru toate materiile, sunt mai profesoară decât am fost. Abia acum pot fi inspector general (din umbră) și dacă pe atunci se mai puteau face comentarii pe marginea aprecierii, obiective sau nu, a unor cadre, acum, în cunoștință de cauză, cunoscând laboratorul de predare al multor profesori, în calitatea mea triplă de bunic – elev – profesor multidisciplinar, aș face niște rapoarte de inspecție… incontestabile, pe baza materialului clientului, (notițele), a rapoartelor și chestionărilor zilnice ale nepoților: cum a fost azi la, ce ați făcut la, ce notă ați luat, de ce?
– Mai ceva ca “madam cuțit”, cum vi se spunea!
– Mi-am auzit și eu acest renume, dat, desigur, de unii nemulțumiți, care au “nimerit” întâmplător la catedră, pentru că, spre satisfacția mea, tot mai mulți sunt cei care astăzi fac comparație cu acea perioadă de muncă intensă, a inspectorului școlar, când ocupam și noi niște indicatori mai pe listele din față ale clasamentului național. A rămas legendă și mult discutata acțiune “autobuzul”, când ajungeam în cele mai ascunse școli ale județului. Simpaticul epigramist nativ, devenit jurist prin formare, Constantin Manea, m-a și prins în slove: “La fel de dură, cu asprime/ Încearc-un sentiment mofluz/ Că mii de cadre cu vechime/ Se tem și azi de-autobuz!”
– Ați rămas tot atât de exigentă cu profesia dumneavoastră?
– Azi, apreciez poate mai mult această profesie nobilă de cadru didactic, acești semănători de lumină, mari anonimi și eroi neștiuți ai uneia dintre cele mai grele profesii, poate cea mai nobilă dintre breslele ce zidesc edificiul unei culturi, al unui spirit, al unui neam. A fi profesor este o artă! Și poate mai mult decât în orice domeniu al artei – în care mâinii, minții și sufletului artistului i se supun piatra, lemnul, culoarea, sunetul, mișcarea – în procesul educației, “materialul creației”, copilul, adultul de mâine, oferă cea mai bogată, dar și dificilă paletă de posibilități. Omul profesor poate să vrăjească sau să dezamăgească, poate să-i lase indiferenți și, mai presus de orice, să mânuiască schimbarea timpului când gonește sau e prea lent să schimbe starea sufletească, să înțeleagă chiar și scrisul, când notițele de la diferite obiecte seamănă și nu prea între ele. Vorbesc în cunoștință de cauză și abia acum aș putea aduce elogii multor dascăli cunoscuți. Dar, acum, ca bunică, le mulțumesc dascălilor nepoților mei pentru că repetiția este “mater studiorum”, pentru că mi-am reactualizat toate cunoștințele din liceu, cu mult interes chiar mi le-am completat, ba, mai mult, am aprofundat limba franceză, am învățat limba engleză. Ce m-aș face dacă n-aș înțelege “comenzile” calculatorului meu?
– Ce părere aveți despre învățământul de azi?
– Programa, la toate materiile, este foarte stufoasă, cu multe cunoștințe inutile timpurilor de azi. În epoca internetului, elevul interesat are multe posibilități de aprofundare a cunoștințelor ce-l interesează. Elevul trebuie învățat cum să învețe, trebuie să-i deschizi interesul spre lumea cunoașterii, să se autodepășească, să gândească și să se pregătească în perspectiva devenirii lui ulterioare. Pentru toate acestea, profesorul trebuie să fie un model. Aș menționa o învățătoare de excepție, Petronela Năstase, pentru care am o stimă deosebită. Acum este inspector școlar, dar este mare păcat că a lăsat catedra. Ar fi putut lumina în continuare mințile multor generații de copii. Sunt informată că, în țările civilizate, pregătirea pentru viitoarea profesie se face pas cu pas, în “mapa” fiecărui elev contează fiecare realizare, an de an, iar începând din clasa a XI-a, se dau teste naționale foarte serioase și exigente și, în funcție de nota obținută, se mai studiază sau nu în anul terminal unele materii, așa încât elevii au posibilitatea să se pregătească mai intens la materiile necesare admiterii în învățământul superior pentru care optează. Acum, la noi, ne întrecem în variante de manuale, fiecare profesor e mai profesor la materia lui și obligat de programă să înghesuie în “sacul” bietului elev tot ce a acumulat omenirea în specialitatea lui, ca să nu mai vorbesc de “sacul ghiozdan” al elevului, care îl cocoșează. Învățământul nu a făcut mari progrese, doar că fiecare ministru a făcut mari reforme, încât se simte imperios necesară o reformă totală, situarea școlii românești cu adevărat alături de școlile europene, dar pentru asta trebuie pregătite mai întâi cadrele, începând chiar din învățământul superior.
“Mă-ta te-a dat să te fac gospodină, nu profesoară”
– Observ că prioritate vă este astăzi pregătirea nepoților, preșcolari, elevi, astăzi liceeni, dar nu mi-ați vorbit niciodată despre copilăria dumneavoastră.
– O, ce repede a trecut timpul! Eu am copilărit până la 10 ani într-un sat cu nume de rezonanță în istoria țării, Cogălniceni, ce aparține comunei Alexandru Ioan Cuza, undeva în lunca Siretului, la doi pași de Mircești, pe unde a copilărit bardul Vasile Alecsandri. Am trăit și eu cu aceeași intensitate “Iarna pe uliță”, “Vara”, “În lunca Siretului”. Mă gătea și pe mine mama de Paște cu rochiță înflorată, sandale și șosete noi și, împreună cu copiii, țeseam covoare de coji de ouă colorate printre firele abia mijite ale ierbii. Mă suiam și eu în copac, cu un “dărab” de mămăligă, să mănânc vișine, toamna îmi făceam “casă” din frunzele nucilor din poartă.
Acolo-n sat, la margine de lunci
La crâșma mică, țărănească
Zăresc o căscioară cu doi nuci
Acolo-i casa mea cea părintească
Acolo este leagănul prunciei
Și locul rugei mamei către Domnul
Acolo am gustat izvorul vieții
Și visul dulce cum mi-era și somnul.
Acolo, la prăvălia părinților mei, am ascultat cântecele lui Moș Gheorghe cobzarul, poveștile țăranilor care se adunau seara la “nea Costică crâșmarul” și încingeau câte o bătută după un “sfert de vin”. Eram și eu năzdrăvană, îmi plăceau horele și cântecele lor. Uneori, tata mă urca pe masă să le cânt. Odată, a venit prin sat un om al locului devenit “domn” la București, care, văzându-mă așa isteață, a insistat la tata să mă înfieze, că mă va face profesoară. Poate de aici a pornit ambiția tatei: ”Ce, eu n-o pot face?” Au urmat ani grei, tatei i s-a luat crâșma și tutungeria, iar pe mine m-au dat la școală la Roman, începând cu clasa a V-a. Am stat la o mătușă de poveste, desprinsă parcă din cărțile lui Dickens, care, cum mă vedea că pun mâna pe carte, mă trimitea la treabă, că doar “mă-ta te-a dat să te fac gospodină, nu profesoară”.
– Și totuși v-a prins bine acea perioadă.
– Da, am ajuns și gospodină, și profesoară. Am avut însă norocul ca, după doi ani, să se mute și părinții mei la Roman. Colectivizarea i-a alungat din sat. Tata s-a încadrat ca muncitor necalificat, mama avea grijă de cei trei copii, Mihai, Nineta și eu. Am urmat liceul la vestitul “Roman Vodă”, unde am avut profesori de excepție, o profesoară de geografie care mi-a definit cariera și o dirigintă excepțională, Tamara Mihailovna, și doamna Ciuricheanț, care m-a învățat bine limba rusă și mă antrena în spectacole, unde cântam solo “Șiraca strana maia radnaia” sau “Din inimă-ți cânt, țara mea”. Se trăia greu pe atunci, luam totul pe cartelă. În afară de uniformă, mai aveam doar două-trei rochițele, o pereche de bocanci și una de săndăluțe. Deși am fost cotată ca o elevă bună, nici nu-mi trecea prin minte să merg la facultate. După bacalaureat, am plecat la o verișoară de-a mea, la Ianca sat, care voia să mă mărite cu un subofițer, Sandu. Acasă, mă căuta diriginta mea care, împreună cu tata, mi-a făcut dosar pentru facultate, fiind fiică de muncitor. Am primit o telegramă: “Vino, mama bolnavă”. Am ajuns plângând. La ușă, mă așteptau un geamantan mare de carton și părinții, care mi-au spus: “Pleci la facultatea de geografie la Cluj, ai tren la noapte!” Am plecat plângând de dorul lui Sandu. Primul întrebat pe peronul gării din Cluj mi-a răspuns: “Nem tudom romano”. Am dat examen, am reușit. I-am scris lui Sandu o vedere din Cluj: “De acum, drumurile noastre se despart, sunt studentă”. M-am întors acasă, unde, cu fast, am sărbătorit reușita. Părinții mei nu-și mai încăpeau în piele de fericiți că fata lor este prima din familie ce va avea studii superioare.
– Iată-vă, așadar, studentă la Cluj. Cum au fost anii de universitate?
– Cei mai frumoși, cu toate că sub aspectul material am dus-o greu. Din cartela vândută îmi coseam câteva fustițe, din fulare îmi făceam rochii-sac. Eram foarte inventivă și creatoare și treceam drept șic cu ideile mele în modă. Când veneam în vacanță în Roman, păream occidentală, cu păr tapat, fuste scurte, cizme, ruj foarte deschis pe tenul meu bronzat din zilele de practică. Studenția a fost prima școală a vieții. Singură, în vâltoarea anilor mult prea tineri – am împlinit 18 ani în primul an de facultate.
– Ce-a însemnat să fiți studentă în Clujul acelor ani?
– Clujul era un oraș universitar cu stil occidental, total deosebit de monotonul pe atunci târg al Ieșilor și departe de amalgamul Bucureștiului. Pe vremea studenției mele, 1959-1964, s-au plămădit acolo, la Cluj, personalități ce aveau să devină avangarda culturală a țării. I-am cunoscut, am fost în cercul lor, am fost aproape de cunoscutul publicist și realizator TV Aristide Buhoiu, de regizorul Timotei Ursu, de Ana Blandiana, de Dumitru Fărcaș, Gheorghe Racoviță, nepotul marelui explorator Emil Racoviță. În calitate de președinte la cultură, au răspuns cu toții invitației mele la diferite acțiuni județene. Nu pot spune Cluj fără să mă gândesc la Grădina Botanică, laboratorul nostru de lucru întru formare profesională, dar și locul preferat al idilelor și clipelor de romantism. Pot uita Feleacul, Cetățuia, Someșul sau timpul de respiro pe o bancă lângă statuia lui Matei Corvin, despre care circula catrenul: Trecând prin fața ta, Corvine,/ Privirile se-mpart egal/ Ale bărbaților la tine,/ Ale femeilor sub cal”. Prin profilul facultății. am străbătut toate drumurile “Geografiei Românești”, rămânând o veșnică nostalgică a excursiilor, drumețiilor. Mi-e dor în orice clipă de susurul apei, de verdele sănătos, de poteca de munte, de poiana, de pădurea, de valul înspumat, de cort, de cabană, de dormit la prici, prin internate, prin mașini. (va urma)
Mihaela Manu