Un dialog cu profesorul de istorie Oltea Rășcanu Gramaticu despre rănile nevindecate ale unui oraș care nu s-a lăsat doborât niciodată de nedreptățile istoriei
Oltea Rășcanu Gramaticu este unul dintre profesorii de vază ai Bârladului. Au auzit despre ea chiar și acei care nu i-au fost elevi. Niciun tânăr care a ieșit din mâinile ei nu a plecat în lume fără să cunoască măcar o boabă de istorie. În ciuda anilor care au trecut, „profa Gramaticu” are o energie debordantă, molipsitoare. Dă impresia că nu obosește niciodată și nu lasă nimic să-i stea în cale atunci când își pune în cap să facă ceva. De peste trei decenii este membru în Consiliul Național al Societății de Științe Istorice și președintele filialei Bârlad a acestei organizații. Înainte de 1989 a fost director de liceu, dar și secretar pe probleme de cultură, învățământ și sănătate, la nivelul municipiului Bârlad.
Una dintre reușitele notabile ale Oltei Rășcanu Gramaticu este „Istoria Bârladului”, o carte în două volume foarte bine primită de public. A apărut până acum în două ediții care s-au epuizat rapid. Lucrarea a fost foarte apreciată de istorici, academicieni, printre care Gheorghe Platon și Constantin Giurăscu. Profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu aprecia la superlativ apariția carții, pe care a inclus-o alături de marile „istorii” ale Bucureștiului, Iașiului, Galațiului. El a subliniat că era o necesitate nu numai la nivelul zonei, dar și al țării.
Iată că după 12 ani de atunci, profesoara Oltea Rășcanu Gramaticu iși reconfirmă tinerețea spirituală și intelectuală și se pregătește de lansarea celei de a treia editii a „Istoriei Bârladului”, eveniment care va avea loc în toamnă. Autoarea promite o nouă abordare, mai multe secțiuni și noi capitole.
– De unde v-a venit acest impuls de a scrie o istorie a Bârladului?
– Pentru că până acum bârlădenii nu au avut parte de o carte coerentă, cu amănunte corecte, care să reflecte istoria orașului lor sub toate aspectele. Prima încercare de scriere a unei istorii a orașului nostru a fost în jurul lui 1898, de către Alexandru Papadopol Calimah. Maniera de scriere era într-o formă oarecum romantică, în care trecutul era învăluit într-o aură de mister, vechimea Bârladului nefiind întru totul definită. Acolo se vorbea de multe lucruri care nu erau în concordanță cu realitatea istorică. Începutul secolului al XX-lea a însemnat o etapă nouă, prin contribuția unor istorici cunoscuți, precum Gheorghe Ghibănescu. El a strâns mai multe documente pe care le-a publicat în mai multe volume. Sunt foarte importante pentru că evidențiază momente legate mai ales de perioada medievală a Bârladului. Apoi a apărut „Documente bârlădene”, sub semnătura lui Ioan Antonovici, cel care va deveni și episcop al Hușilor, lucrare premiată de Academia Română. Cele cinci volume ale acestei cărți sunt esențiale pentru cineva care dorește să cerceteze istoria urbei. În 1938, Gheorghe Vrabie elaborează lucrarea „Bârladul cultural”, o altă lucrare premiată de Academia Română. Așa cum titlul o spune, se referă la evoluția culturală a urbei până în perioada interbelică. După această carte nu s-a mai scris decât foarte puțin despre Bârlad.
– Bârlâdenii își amintesc totuși și de câteva cărți editate după 1970, destul de populare în rândul publicului.
– În 1974 a fost elaborată prima monografie a Bârladului. Este o monografie impusă de guvernul comunist, cu ocazia sărbătoririi a 800 de ani de atestare documentară a Bârladului. Astăzi istoricii nu sunt de acord cu această dată, fixată după niște documente rusești de la 1174, care vorbesc despre „acțiunea berladnicilor”. S-a considerat că acești „berladnici” sunt locuitorii acestui ținut denumit, mai târziu, Bârlad. De aici s-a făcut calculul. S-a demonstrat, însă, că acei berladnici nu erau din zona noastră și Bârladul are o origine mult mai îndepărtată. Documentele arată că este una dintre cele mai vechi așezări din țară. Următoarea lucrare cu referire la Bârlad a fost scoasă în anii ’80. În decurs de patru ani, au apărut trei volume sub titlul „Bîrladul, odinioară și astăzi”.
– Se pare că nici una nu v-a mulțumit întru totul.
– Așa este. Chiar dacă, numeric, lucrările ar fi destule, nici una nu a abordat istoria noastră într-o manieră științifică. De aici ideea realizării unor studii concertate, bine documentate, dar pe cu totul alte criterii decât până atunci. Mai exact, evenimentele să fie prezentate cronologic și potrivit unei rigori științifice, adică pe epoci, iar aceste epoci compartimentate pe domenii: urbanizare, economie, structură socială, cultură, viață politică și altele. Acest efort, care se numește „Istoria Bârladului”, a durat, per total, aproape două decenii.
– Care nu au fost deloc lipsite de obstacole și mă refer, în special, la perioada de după 1989, după cum ați dezvăluit în câteva ocazii.
– Pentru paginile alocate perioadei de după 1989 și până în momentul publicării cărții, munca a fost titanică. Era mare bătaie de cap până reușeai să iei legătura cu directorii întreprinderilor, ai firmelor nou apărute. Trebuia să ne gândim cum să-i abordăm, cum le punem întrebările ca nu cumva să îi deranjăm, cum să-i convingem să vorbească despre rezultate, statistici, activitate. Mulți respingeau categoric, de multe ori, reveneam. Până la urmă am reușit. Materialul a fost strâns pe două dischete și, deși până ce volumele să ajungă sub tipar mai era doar un pas, nu a fost deloc așa. Am dus dischetele la Direcția Județeană de Cultură. Aici, între timp, au intervenit unele schimbări în conducere și, la un moment dat, am aflat că dischetele s-au pierdut. Am intrat într-o stare de panică teribilă. Spre sfărșitul lui 1997, după o mulțime de intervenții, dischetele au fost găsite. S-a tipărit prima ediție însă, pot să spun că cea de a doua este net superioară calitativ, atât din punct de vedere al redactării, al graficii, căt și sub aspectul bogăției de informații. Mă refer la paginile alocate perioadei de după ’89, precum și la cea cuprinsă între cele două ediții a cărții
Ca Pasărea Phoenix
– Merită istoria Bârladului o carte a sa?
– Categoric, da. Cel care citește cu atenție această carte rămâne impresionat de istoria atât de bogată și de colorată a acestor ținuturi, de felul cum Bârladul a murit și a renăscut de multe ori pe parcursul anilor, un oraș cu o putere de regenerare uluitoare. În perioada medievală, deci pe parcursul a mai multor secole, Bârladul nu avea mai mult de câteva mii de locuitori. Dar aceștia au știut să înfrunte toate vicisitudinile vremii. Orașul, clădit din materiale ușoare, cea mai mare parte din chirpici, a fost ars, distrus din temelii de flăcări, de mai multe ori, atât în timpul invaziilor tătărăști, cât și în timpul celor turcești. Cutremurul din 1802 a dărâmat tot ce mai era pe aici din piatră. S-a repus pe picioare iar și iar. În fine, Bârladul apare de-a lungul istoriei ca un oraș care renaște, evoluează, se evidențiază, după care, urmează o perioadă de impact în care este doborât, efectiv. Totuși își găsea întotdeauna puterea de a renaște din propria cenușă. Întocmai ca Pasărea Phoenix. Este foarte interesant că, în aceste condiții vitrege, cu tot felul de calamități, mai mult sau mai puțin naturale, sporul demografic a fost deosebit de rapid. Dacă pe la începutul secolului al XIX-lea, erau cel mult 6.000 de locuitori, la sfârșitul acestuia ajunsese la 24.000 de locuitori. Era foarte mult. Să ne gândim că, mult mai târziu, în 1968, când a devenit reședință de județ, Vasluiul avea doar 15.000 de locuitori, împreună cu comunele din jur. Norocul nostru, al bârlădenilor, a fost că acest loc era întotdeauna extraordinar de bun. Făcea parte din drumul acela vestit – drumul către Constantinopol, care s-a numit, mai târziu, „drumul }arigradului”. Către sfârșitul secolului al XV-lea, Bârladul a fost fixat ca reședință a Marii vornicii a }ării de Jos a Moldovei, ceea ce era o mare mândrie.
– Cât de prielnice ne-au fost toate aceste însușiri?
– Ciudat, Bârladul a trecut întotdeauna extraordinar de aproape de „marile măriri” pe care poziția și, mai ales oamenii, le puteau conferi. Totuși, undeva, ne abăteam. Parcă soarta nu ne era favorabilă. Și, repet: suntem un oraș cu una dintre cele mai mari și mai controversate vechimi; am avut dintotdeauna locuitori deosebit de aprigi și pricepuți – bârlădenii făceau schimburi comerciale cu Brașovul, ei vindeau vestiții boi moldovenești încă din secolul al XVI-lea; aici s-au născut mari notorietăți politice, culturale, diplomatice, militare. Să nu uităm că Bârladul a dat țării doi șefi de stat: Alexandru Ioan Cuza și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Acesta din urmă, chiar dacă a reprezentat un regim dictatorial, comunist, a condus țara vreme de 20 de ani și trebuie prezentat în contextul istoric de atunci.
Bârladul, pus la pământ de manevre politice
– Am reținut că bârlădenii au fost, de-a lungul anilor, foarte rezistenți, muncitori și buni comercianți. Totuși, ce le-a atras faima cu adevărat, a fost mintea lor strălucită și pasiunea pentru cultură.
– Așa am fost și suntem recunoscuți. Aș adăuga, la toate acestea, spiritul filantropic, dorința aceea de a dărui, a dona, a ctitori. Să ne amintim doar de boierii cu vederi largi, democratice, liberale, frații Gheorghe și Neculai Roșca Codeanu, care și-au donat întreaga avere orașului. Primul a fost cel care a înființat „Clasul real Codreanu”, liceul care-i va purta, mai târziu, numele. La acea dată era al patrulealiceu din țară, după București, Iași și Craiova. Celălalt frate a donat orașului acea imensă clădire de pe Bulevardul Epureanu, unde se află acum orfelinatul. Sau acel Mecena al Bârladului care a fost Stroe S. Belloescu și care a ctitorit clădirea în care funcționează biblioteca orașului. El a fost cel care a mai ctitorit biserici (Grivița), școli (Palerma, Grivița). Și totul, din leafa sa de profesor. Tot dintr-o simplă leafă de profesor a făcut acte filantropice și Ioan Popescu, ardelean, la origine, dar care a trăit aproape toată viața la Bârlad. El a fost ctitorul primei tipografii – „Unirea” – din oraș; a înființat și primul ziar – „Semănătorul”, precum și mai multe școli primare. Printre acestea, Școala normală, care se va numi, mai târziu, Liceul pedagogic „Alexandru Vlahuță”. Să ne mai amintim de primii jurnaliști ai orașului, vestitul Iacob Fătu, Emanoil Costin, mare doctor unionist (nepotul cronicarului Miron Costin), cel care va milita pentru înființarea spitalului bârlădean (care s-a numit „Bârlad și Elena Beldiman”); Ștefan Neagoe, cel care a pus bazele celui de-al doilea ziar din oraș, „Paloda”. În jurul Primului război mondial aici activa un număr impresionant de tipografii, xilografii, librării – cea mai renumită și mai longevivă (până după al Doilea răboi mondial) a fost a fraților Petoffi; erau foarte multe ziare și reviste cu caracter politic, cultural („Făt-Frumos”, „Florile dalbe”, „Ion Creangă”), pedagogic („Gheorghe Lazăr”), istoric, folcloric
– Mulți oameni străini de oraș care ne-au vizitat au rămas uimiți când au aflat că mari personalități ale culturii românești sunt de aici.
– În perioada Primului război s-au evidențiat intelectuali de primă mărime: poetul George Tutoveanu, scriitorul Emil Gârleanu, Tudor Pamfile, Toma Chiricuță și câte și mai câte nume. Lor li se datorează înființarea „Academiei Bârlădene”, cel mai important for literar din acea vreme. Acest spirit cultural a continuat și în perioada interbelică și mult mai târziu. Tinerii de astăzi trebuie să știe că multe dintre personalitățile de valoare națională sunt din Bărlad: Nicolae Tonitza, Ion Hobana, Victor Ion Popa, Alfred, Ernest și Ion Juvara, Alexandru Philippide, Ștefan Procopiu, Constantin Codrescu, Manolache Costache Epureanu, Mihail Cristodolo-Cerchez, Vasilian Doboș, Elena Farago, Marcel Guguianu, Vasile Sturdza, Corneliu Vasilescu, Mihai Adamiu, Cezar Ivănescu, Vasile Ghica etc.
– Cât din spiritul cultural al bârlădenilor din trecut se regăsește în ziua de astăzi?
– Nu întru totul, însă trebuie știut că nimic nu s-ar fi schimbat dacă elanul cultural al bârlădenilor nu ar fi fost înăbușit de conjunctura istorică ce a avut loc la sfârșitul secolului al XX-lea, adică de perioada comunistă. Sigur, nu doar aici impactul a fost adânc simțit, ci peste tot. În 1953, când s-au desființat ținuturile, Bârladul a devenit regiune. Din păcate, nu a rezistat decât trei ani. În acest timp, a apărut Fabrica de rulmenți, care a însemnat pentru noi o evoluție industrială și economică, o deschidere extraordinară către exterior. A mai apărut și o clădire modernă pentru Gara Bărlad, una dintre cele mai moderne din Moldova. Poate că, dacă Bârladul ar fi rămas centru administrativ regional, sub aspect urbanistic, situația ar fi fost, categoric, alta. Iată o „mărire” despre care vorbeam înainte și pe care am pierdut-o inexplicabil. Următoarea palmă a fost în 1968, când a avut loc o nouă reîmpărțire teritorială. Atunci, printr-o greșeală imensă, dar plănuită, Bârladul, acest oraș cu atâtea atuuri istorice, economice, culturale și urbanistice, este aruncat la coș, iar în locul său, orașul Vaslui este declarat capitală de județ.
– Ce a însemnat pentru Bârlad această manevră politică?
– A fost dură și a avut efecte catastrofale pe termen lung. A însemnat că majoritatea fondurilor – adică aproape totul – a luat calea noii reședințe de județ. Așa că, în timp ce alte localități din jur, care erau mult, mult în urma Bârladului (Tecuci, Focșani, Bacău, Vaslui) au înflorit sub aspect economic și urbanistic, Bârladul abia și-a târât zilele rămânând, în toți acești ani, la stadiul de oraș jalnic. Un orășel cu formă nedefinită, care nu știi unde începe și unde se termină, cu străzi noroiase chiar și aproape de centru, unele fără apă, fără canalizare. Revenind la spiritul cultural, felul cum s-a manifestat acesta a fost în strînsă legătură cu conjunctura economică. Am avut, însă, destul caracter și mândrie încât să reușim să ne detașăm, creîndu-ne un spațiu în care am evoluat atât cât a fost posibil. Am încercat să existăm, să evoluăm și să ne depășim condiția modestă, care ne-a fost impusă de împrejurări.
„Era o adevărată bătălie și niciodată nu obțineam nimic. Totul era oprit pentru Vaslui, premeditat și fără logică”
– Concret, cum au reușit bârlădenii să-și plieze spiritul, mentalitatea pe noile principii dictate de partid? A reușit acesta să-i îngenuncheze?
– Din fericire, așa cum spuneam, bârlădenii s-au străduit mult să se salveze măcar sub aspect cultural. Să nu uităm că vestitele Zile culturale ale Bârladului s-au născut în 1974, aproape ca un spirit de frondă. Până în 1989 au avut loc zece ediții care au fost pentru cetățenii urbei un prilej de evadare spre viața pe care au avut-o până la venirea regimului, un moment de respiro. S-a reușit tipărirea acelei monografii a orașului, așa ciunțită și incompletă cum este, a celor patru volume „Bîrladul, odinioară și astăzi”; organizarea unor șantiere arheologice; s-a reușit atragerea unor fonduri pentru muzeu și pentru înființarea unor secții; au fost câteva achiziții de lucrări de artă; fondul de carte al bibliotecii, deși nu se ridica la pretențiile bârlădenilor, reușea, totuși, să le satisfacă setea de lectură. Din păcate, toate aceste lucruri, precum și multe dintre investițiile din alte domenii s-au făcut cu mari sacrificii.
– Ce fel de sacrificii?
– Mă refer la discuții aprinse, tensiuni extraordinare, jocuri psihologice, la divergențele care apăreau ori de câte ori cadrele de conducere ale Bârladului cereau fonduri de la județ. Tot timpul, dar tot timpul investițiile pentru Bârlad erau diminuate, nefiind respectată nici măcar acea planificare care venea de la centru, de la București. Uitați un exemplu concret: clădirea Spitalului de adulți Bârlad trebuia să aibă, conform directivelor de la centru, șapte etaje. Cei de la județ au tăiat dintr-un foc trei etaje. Fără niciun argument serios, sfidându-ne nevoile, pur și simplu pentru că așa au dorit. Apoi, era programată construirea unor secții spitalicești mai mici, pentru că cele existente abia stăteau pe picioare. Nu s-a făcut. Așa se face că timp de decenii întregi, secțiile de Neurologie și Psihiatria au funcționat în niște condiții deplorabile. În cazul unităților de învățământ, era vorba ca școlile să fie extinse și dotate cu mai multe laboratoare, cu spații pentru cazare, cu fonduri de carte. Se pusese problema constrcucției unei noi biblioteci, încă de la începutul anilor ’80. Se discuta acut despre necesitatea unui nou sediu pentru că cel în care funcționează și în ziua de astăzi era prea mic. În această situație jalnică era și Școala de muzică și arte plastice, care funcționa la nivel de scol al XIX-lea. Și totuși, de acolo, an de an, au ieșit copii talentați și foarte pregătiți. Totul era oprit pentru Vaslui. Obstacolele erau puse în mod premeditat, nu ca urmare a unor raționamente logice.
Bârladul cu munca, Vasluiul cu luxul
– Cu atât mai trist cu cât, așa cum se șție, cea mai mare parte a fondurilor care se strângeau la nivel de județ plecau din Bârlad.
– Așa este. Marile noastre întreprinderi industriale – Rulmenți, FEPA, Vigonia, Abrazive, Confecții – aduceau venituri imense. Numai banii de la Rulmenți asigurau o treime din bugetul județean, ca să nu mai spunem de celelalte. Ei bine, mai nimic nu rămânea în beneficiul Bârladului. Orice s-a obținut, s-a obținut cu discuții dure, mergând, uneori, până la injurii. Iar, în extremă, cu umiliri. Din păcate, această luptă se mai duce și în zilele noastre. Chiar dacă nu la același nivel, bârlădenii duc lupte de convingere pentru fonduri absolut necesare. E de ajuns să te plimbi prin cartiere precum Munteni și Podeni ca să realizezi că nu e mare diferență între cum arătau acum 20 de ani și felul cum arată acum. Cu toate acestea, spiritul nostru intelectual nu a murit. Chiar și vitregiți economic, ne-am apărat blazoanele și efigiile. Lucruri pe care nu oricine le poate avea, oricât de mulți bani ar stăpîni.
– Și pentru că ținuta spirituală și culturală e tot ce nu ni se poate lua, nu ne rămâne decât să ne străduim pentru a ne menține notorietatea. În această direcție, ce ați muta din prezent în trecut și ce ați aduce din trecut în prezent?
– Din trecut aș aduce acel spirit de sacrificiu, de abnegație, de continuitate, de dărnicie, de bunătate. Încep să dispară oamenii care fac totul dezinteresat. Marele critic literar George Călinescu spunea cândva despre Bârlad că este un adevărat Weimar, celebrul oraș din Germania din care au plecat Goethe și Shiller, un oraș cu o reală pregnanță culturală. Ei bine, asta aș aduce din trecut. Din prezent aș duce acest spirit diversificat și energic care îi caracterizează pe tinerii din ziua de astăzi. Aș lua de la ei încrederea în forțele proprii, siguranța de sine.
Simona MIHĂILĂ