Nebunia cuvintelor încrucișate le-a fost transmisă europenilor de către americani. Poetul Tudor Arghezi le definea ca fiind „arta de a construi mistere și de a le ghici în ghiocul celulei”. Nicolae Gheorghe Popescu-Rebus (pionierul rebusului românesc) compara careurile cu războiul de țesut: „Urzeala este verticalul, iar spata bate orizontalul firelor suveicii”.
Corneliu Florența este probabil cel mai original profesor din Bârlad, în ceea ce privește metodele de predare a lecțiilor. La orele sale, elevii nu doar că învață, dar se și joacă în același timp. Și asta pentru că „proful” lor le predă educația tehnologică prin metoda cuvintelor încrucișate.
Rebusul este pentru Florența nu doar un mijloc de a-și face meseria. Este pasiunea care îl domină din adolescență. El nu vede viața fără rebus. Respiră rebus, visează rebus, crează rebus, dezleagă rebus. Pentru el această fericire este de neegalat. Cele mai mari bucurii și împliniri de aici i s-au tras.
– Numai un expert ne poate spune ce este rebusul. E distracție, mod de relaxare, studiu, sau un mijloc de a-ți omorâ timpul?
– În primul rând ar trebui să lămurim ce înseamnă rebusul. Vedem la tot pasul persoane mai mult sau mai puțin dotate intelectual cu reviste de cuvinte încrucișate în mână. Este o simplă distracție pentru cei care completează așa-numitele integrame. Acestea, pe care le tot vedem pe tarabe, putem spune că sunt o modalitate de a-ți omorâ timpul, pentru că nu te solicită intelectual. Dimpotrivă, îți înăbușă puterea de gândire, ți-o limitează. Am fost întotdeauna împotriva lor. Singurul scop al revistelor de integrame este cel comercial. Sunt simple, obții o mulțumire fără multă muncă și te îndeamnă să cumperi și numărul următor. Facilul din integrame te face dependent de acea satisfacție ușor obținută.
Adevăratul rebus e altceva. Frumusețea lui stă tocmai în efortul, în zbuciumul care intervine atunci când cauți un cuvânt. Dar cuvântul să nu fie doar sinonimul altuia care, așa cum se întâmplă în integrame, ține loc de definiție. Cuvântul pe care trebuie să-l găsești e tocmai definiția a ceea ce este descris în căsuță. Rebusul înseamnă să accepți provocarea. De multe ori, o definiție, o descriere, te poate pune pe piste false. Să luăm exemplul unui careu cu tema „Opt”. Undeva, într-o căsuță ni se dă un punct de reper de genul „Aproape nouă”. Ei bine, asta ne duce cu gândul la cifra opt, sau, dimpotrivă la gradul de uzură al unui obiect, sau la distanța dintre ceva sau cineva în raport cu noi. E o subtilitate, o finețe pe care integrama nu o oferă. Și de aceea satisfacția completării unui careu adevărat este mult mai mare.
– Când spuneți rebus, când spuneți careu. E totuna?
– Nu. Rebusul e un domeniu vast, care cuprinde mai multe secțiuni: careul clasic, aritmogriful, critmograma, ligamentele, metagrama, acrostihul, anagrama. Iar tehnicile diferă de la una la alta. Ca să le definim ar trebui să folosesc prea mulți termeni tehnici din care nu poți înțelege mare lucru, decât dacă ai grila în față.
– Ce îți trebuie ca să poți completa un careu?
– Rebusul înseamnă în primul rând o vastă cultură. Este una dintre puținele îndeletniciri care te obligă mereu să citești, să fii la curent cu tot ce s-a întâmplat și ce se întâmplă, cu tot ce s-a scris și ce se scrie. E o muncă intensă, un studiu profund, continuu, atât în sala de lectură a bibliotecii cât și acasă. Rebusul nu înseamnă cultură generală doar în literatură, așa cum cred mulți: înseamnă cunoștințe de artă, tehnică, știință, economie. Înseamnă să cunoști cât mai mult din tot. Pe de altă parte, te ajută să-ți îmbunătățești cunoștințele de cultură generală. Te obligă să pui mâna pe carte. Atunci când nu știi un cuvânt sau atunci când din ceea ce ai completat rezultă un cuvânt, te duci să pui mâna pe carte. Dacă e unul simplu, îi citești semnificația în dicționar. Dacă e un nume sau o denumire, te provoacă să îl cauți, să citești cine a fost, ce a făcut. De aceea, a face rebus e un mare câștig, înseamnă să investești în tine.
Totul a început într-o cofetărie
– Ceea ce v-a adus renumele e talentul de a crea careuri, nu doar de a le dezlega. Cum a început totul?
– E adevărat, eu sunt creator de rebus, dezlegător mai puțin. Totuși, atunci când compun un careu nu pot să o fac dacă nu mă pun în pielea celui care îl dezleagă. Rebusul este o știință. Mulți m-au contrazis, dar am rămas la această idee. Ca să vă spun povestea, aceasta a început prin 1962. Eram la o cofetărie în centrul orașului. Se numea „Crinul alb”. Cei mai în vârstă își amintesc de ea. Aveam vreo 15 ani. La o masă alăturată de cea la care mă aflam, era un ofițer. La un moment dat, a fost chemat la telefon și a plecat repede. Pe masă i-a rămas un ziar. Probabil îl uitase. L-am luat, m-am uitat și într-un colț am observat un careu. Am început să-l completez și, sincer să fiu, nu știu să fi scris mai mult de zece cuvinte. Cu toate acestea, descoperirea nu m-a lăsat indiferent. Așa că am început să cumpăr și eu ziarul acela. La vremea aceea erau foarte puține publicații care cuprindeau careuri. Iar revista Rebus era o raritate.
– În jurul acestei reviste s-a concentrat cea mai mare parte a creației dumneavoastră.
– Așa este. Rebus era echivalentul calității, al profesionalismului. Tocmai de aceea era atât de căutată. Nu-mi explic de ce apărea într-un tiraj redus. Îmi închipui că cel care se ocupa de latura comercială nu era un dezlegător de careuri și de asta nici nu i se părea important. Era bătălie mare pe această revistă. Numărul dezlegătorilor era mult mai mare decât oferta de pe piață. Pândeam toate chioșcurile de ziare. Costa doi lei și cinzeci de bani. Nu era nici mult dar nici puțin. Oricum, orice dezlegător împătimit ar fi dat de trei-patru ori mai mult numai să pună mâna pe revistă. Apărea de două ori ori pe lună. Dar știți care era plăcerea maximă? Să o savurezi. Așa ca pe o prăjitură. Era greu, pentru că tentația era să o completezi pe toată odată. Dar aveam o tactică. Azi un careu, mîine altul și așa câte puțin până la următorul număr. Numai așa trece timpul mai repede. Era picătura zilnică de nectar.
– Și care a fost momentul în care de la un simplu consumator al acestei reviste ați ajuns un renumit colaborator?
– Era o performanță la care nu aș fi îndrăznit nici să visez. În vremea aceea, când pasiunea mea pentru careuri se rezuma la a le dezlega, am cunoscut și alți bârlădeni împătimiți de rebus. Ne întâlneam perodic, discutam, ceream și ofeream soluții. În toată țara erau doar câteva cercuri de rebusiști, legal înființate și, deși noi eram mulți la număr, la Bârlad nu exista un astfel de cerc. În 1969, Ion Pătrașcu, redactorul-șef al revistei Rebus a organizat un turneu prin țară în scopul de a pune bazele unor cercuri rebusiste. Au fost selectate orașele unde existau oameni care au publicat în revistă. În zona Moldovei era doar Bârladul. Așa s-a născut Cercul „Alb și Negru”, pe care l-am condus timp de zece ani.
– Ați început să publicați după înființarea cercului?
– Nu. Până atunci a trecut mult. După zece ani s-a întâmplat, adică în 1979. Nu uit nici acum: numărul de pe 1 ianuarie 1979. Tema careului era „Noțiuni matematice”.
-Ce ați simțit când v-ați văzut numele în revista pe care o iubeați cel mai mult?
– Vă spun drept: nici când mi s-a născut copilul nu am fost mai fericit ca în acea zi. Aveam o bucurie imensă, copleșitoare. Când mergeam pe stradă îmi venea să ridic sus de tot mâna în care țineam revista. Și cred că am și făcut asta de câteva ori. De atunci am publicat an de an. Am publicat, în total, peste 1.000 de careuri, din care jumătate numai în revista Rebus. Acum am mult peste 500 de careuri publicate.
– De unde aceasta slăbiciune pentru revista Rebus?
– Pentru că această revistă nu a făcut în îndelungata sa existență compromisuri privind calitatea materialului. Nu și-a bătut niciodată joc de careurile pe care le-a publicat. Echipele care s-au perindat la conducerea sa au fost foarte severe, pretențioase și de aceea selecția a fost întotdeauna foarte dură. Asta m-a ambiționat să ridic standardul de calitate al creației mele. Și, de altfel, al tuturor membrilor Cercului „Alb și Negru”. Nu e o laudă gratuită, căci cercul rebusiștilor de la Bârlad este pe locul I pe țară în ceea ce privește performanța rebusistă. Ce să faci, rebusul e mai ceva decât o boală.
– Da, dar una plăcută, dacă se poate spune așa ceva, și de pe urma căreia știu că nu aveți nicio satisfacție materială
– Absolut niciuna. Cel mai important lucru atunci când te apuci de creat careuri este să nu te gândești la partea materială deoarece aceasta nu există. Implică, în schimb, cheltuială, pentru că tot timpul trebuie să-mi cumpăr cărți pentru a fi la curent cu tot ce se publică. Dar nu-mi pot trăda pasiunea, nu-mi pot înfrâna dorința de a face acest lucru doar pentru a-i pedepsi pe alții că nu-mi dau bani. Bine, dacă ar fi acesta singurul mijloc de existență, altfel ar sta lucrurile.
– Cum privește familia această preocupare? Nu se supără nimeni pentru atâta timp „pierdut”?
– În prima căsătorie mai erau discuții. Eram la început, nu aveam prea multe lucruri, iar eu mai cheltuiam banii pe cărți, deși aveam alte nevoi. Când m-am căsătorit a doua oară i-am spus nevestei: „Eu am o boală – rebusul. Nu se poate trata. Dacă accepți, bine, dacă nu, eu nu mă las”. Nici nu era nevoie să spun asta, pentru că mă bucur de toată grija sa, mai ales că îmi împărtășește pasiunea. Un mare sprijin îl am pentru că îmi selectează materialul. Îi spun ce-mi trebuie și caută, notează. Uneori mai compune și ea. Chiar are câteva careuri publicate.
„Adam și Eva” – o „naștere” care durează de 10 ani
– Există un timp anume în care se compune un careu? Cum se naște acesta?
– Pornești de la tema pe care ți-o alegi singur. Începe munca de căutare în cărți, reviste etc. Mă interesează orice despre această temă: cugetări, maxime, expresii. Dar nu spuse de oricine, ci de o personalitate, o autoritate într-un anumit domeniu. Găsesc și notez pe o fișă specială cartea, editura, pagina. Partea de documentare este foarte grea. A încrucișa este mult mai ușor. Sunt teme care necesită ani de zile de strângere a materialului. De exemplu, la tema „Adam și Eva” lucrez de peste 10 ani.
– E incredibil!
– Da, dar știți de ce? Pentru că nu vreau să fac un careu oarecare. Ideea mea este să-l „fac” pe Adam pe orizontală, iar pe Eva pe verticală. E greu, dar vă dați seama ce satisfacție voi avea la sfârșit? Uneori stau chiar și până la 2-3 dimineața. Uiți de oră, uiți de mâncare, de orice.
– Sunt și careuri ușor de creat?
– Da. Sunt și unele mai ușoare. De exemplu, „Lacuri din România”. Careul trebuie să curpindă obligatoriu 10-12 lacuri cunoscute de toată lumea, iar restul pot fi cuvinte de umplutură. Regula o reprezintă cele minimum 10 cuvinte care să-l ajute pe cel care dezleagă careul. Poate fi un careu plin cu lacuri mici, de care nu știe nimeni. Acela e nul. Alt exemplu: „Eternul feminin”. Automat trebuie să cuprindă numele măcar a 10 femei foarte cunoscute: Eva, Elisabeta, Ana lui Manole etc. și nu niște nume de femeie care pot aparține oricui.
– Există și alte reguli în compunerea unui careu?
– În privința creației de rebus, România este singura țară din lume care are niște reguli stricte: nu se admit decît 15 procente de puncte negre într-un careu, este interzisă „bara”, adică două puncte negre lipite unul de celălalt și este exclus colțul semiînchis, adică cel care obturează continuitatea careului pe toată suprafața sa.
– Dar de ce sunt așa de exigenți românii în această privință?
– Datorită bogăției limbii, a multiplelor sensuri pe care le poate avea un cuvânt în limba noastră. Sinonimia este o trăsătură caracteristică. De aceea, nu trebuie să ne permitem să risipim spațiul careului.
Rebusul – metodă pedagogică
– Am aflat că la școală folosiți rebusul drept suport de predare a lecțiilor.
– Da. Pentru asta folosesc aritmogriful. De exemplu, predau „Cultura viței-de-vie”. Pe orizontală apare scris titlul lecției și apoi, fiecare literă din el este componenta unui cuvânt pe orizontală, care apare în momentul dezlegării. Aceste cuvinte sunt noțiuni legate de lecția noastră. Fără să citească lecția, elevii nu pot dezlega aritmogriful. Evaluarea o fac tot la fel.
-Metoda nu este impusă, ci vă aparține. Cum o privesc ceilalți profesori din jur?
– La orele cu asistență a fost foarte apreciată. Nimeni nu poate avea ceva împotrivă dacă dă rezultate.
– Se întîmplă să mai dea și greș?
– Nu prea. Copiilor trebuie să le aduci întotdeauna ceva nou. Pentru ei, a ieși din tiparele clasice, e mare lucru. Altfel nu mai învață, se plictisesc. În felul acesta rămân și cu ceva în cap, căci antrenează și memoria vizuală. Nu există lecție pentru care să nu creez un aritmogrif. Când mi-am dat examenul de grad, metoda aceasta am ales-o. Profesorilor de la Iași nu le venea să creadă. Am văzut că și alte cadre didactice au adoptat această metodă. Asta înseamnă că dă roade. De fapt, așa stau treburile cu rebusul în toate domeniile. Oricum ar fi, ai de cîștigat.