A absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice la Universitatea București. Pentru că nu a avut nicio oportunitate în țară, a ales să plece. Norocul i-a surâs. A cunoscut un cetățean belgian, care, ulterior i-a devenit soț. A avut de ales: să rămână în România sau să plece în Belgia. A ales a doua variantă. S-au mutat la Bruxelles. Larisa Antohi, căci despre ea este vorba, a stat un an și două luni fără serviciu, la Bruxelles. A reușit apoi să treacă de un examen foarte greu în urma căruia a fost angajată la Parlamentul European. După o experiență de trei ani, a susținut un examen EPSO (Oficiul European pentru Selecția Personalului) și a dobândit statutul de funcționar public european. Întoarsă în țară după 17 ani, Larisa este dezamăgită să vadă că în România instituțiile publice și private, funcționarii publici dau dovadă de opacitate. Am avut o discuție interesantă, din care și noi, bârlădenii, avem de învățat.
– Larisa, cum ai ajuns să lucrezi la Parlamentul European?
– Am ajuns la Parlamentul European înainte de aderarea României, în 2007. Practic, am fost angajată ca agent contractual la Parlamentul European la începutul anului 2006. Experiența mea a constat în a lucra foarte aproape, în cadrul Grupului Socialist, într-o unitate care se ocupa de aderarea României și Bulgariei în U.E. Experiența mea a fost extraordinară. Mi-a plăcut enorm cadrul acela multicultural, eram considerați la fel ca ceilalți, ba erau foarte interesați de România. Am avut colegi extraordinari. În viața de zi cu zi, aveam posibilitatea de a merge la diverse reuniuni ale Grupului Socialist. Informația circula, doar interesat trebuia să fii. Să nu mai vorbim de clădirea Parlamentului European, care era atât de impunătoare, aveai mereu ceva de descoperit și invita oamenii pentru a se cunoaște, pentru a se întâlni. O amintire foarte plăcută.
-Ai fost aproape de parlamentarii europeni, inclusiv de cei români. Cum s-au descurcat? Cât de atenți ar trebui să fim atunci când îi votăm?
– Este foarte important ca noi să dăm atenție votului. Avem datoria de a vota de fiecare dată când acest lucru se impune. Nu trebuie să rămânem pasivi. Trebuie să ne implicăm, să știm foarte bine cine ne reprezintă, nu doar la nivel european, ci și la nivel local, regional, național. Din punctul meu de vedere, în 2006-2007, parlamentarii europeni români erau începători. Au fost în 2006 observatori, după care, în 2007 au devenit deputați europeni. Ei au început activitatea încet dar sigur, fiind implicați în toate activitățile parlamentare. Parlamentul European este organizat în 20-23 de comitete parlamentare, inclusiv comitete privind drepturile omului și petițiile. Parlamentarii români au datoria de a se alătura celorlalți deputați europeni. Acolo trebuie să lucreze cot la cot, pentru a ajunge la un consens.
– Dar trebuie să se impună și să apere interesele țării care i-a trimis acolo.
-Eu consider că cei mai mulți și-au făcut datoria. Depinde de implicarea fiecăruia. Eu cred că sunt interesați să se implice pentru a deveni ei înșiși raportori pentru mai multe tematici. Este și în interesul lor. Toată activitatea lor este înregistrată și la sfârșit de mandat se văd roadele muncii lor. De la Bruxelles la București există vizibilitate foarte mare, și atunci fiecare cetățean al României are posibilitatea de a se informa direct de pe site-ul U.E., chiar al Parlamentului European, unde pot vedea activitatea fiecărui deputat european.
-Nu sunt mulți tineri bârlădeni care au ajuns să lucreze în Parlamentul Europei. Doi sau trei. Cât timp ai lucrat acolo ca funcționar?
– Am lucrat aproape trei ani în Parlamentul European, până în momentul în care am avut posibilitatea de a participa la un concurs EPSO. Odată promovat și devenit laureat EPSO, poți să fii funcționar european. Eu am participat la un concurs EPSO pentru asistenți cu cetățenie română și a fost un concurs extraordinar de dur. După faza eliminatorie, am rămas 3.700 din foarte mulți. M-am bucurat că și eu am devenit unul dintre laureați.
-Ai câștigat concursul, dar nu te-ai întors să lucrezi la Parlamentul European.
– Este adevărat. S-a întâmplat ca în momentul acela, nu doar din curiozitate, dar și din interes, să doresc să-mi extind activitatea în alte instituții ale U.E. Pe lângă Parlametul European, mai există Comisia Europeană, Consiliul European plus alte două comitete – Comitetul Regiunilor și Comitetul Economic și Social European. Am vrut să am o experiență în cadrul Comisiei Europene, care, la fel, este o organizație vastă, structurată pe mai multe Directorate Generale. Am o vechime de 6 ani la Comisia Europeană. Mi-am început activitatea în 2008, la Directoratul General pentru Sănătate și Protecția Consumatorului, la Directoratul General pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală, iar în momentul de față lucrez la Directoratul General pentru Energie. Sunt niște experiențe din care înveți enorm. Înainte să-mi încep activitatea la Parlamentul European, mi-a trebuit peste un an să-mi găsesc de lucru. Fiecare român plecat în străinătate are o poveste a lui, dar nu este ușor să pătrunzi pe piața europeană pentru că ți se cere experiență de lucru pe piața europeană. Lucrând mi-am dat seama că așa capeți experiență. Sunt lucruri pe care noi nu le învățăm în România și ar trebui să acordăm atenție și acestor detalii.
Tânjesc și în România după un funționar public care tratează cetățeanul ca pe o ființă demnă
– Te-ai întors acasă după 17 ani. Cum ai regăsit orașul și oamenii?
– Când am plecat din Bârlad, orașul era mort. Nimic nu se mișca. Am plecat din pură disperare. Mi se părea un oraș închis, fără perspectivă, unde nu mă puteam dezvolta profesional. Am plecat, totuși, cu o mare tristețe. După atâția ani, pot să spun că am regăsit orașul într-o lumină plăcută. Activitatea comercială s-a dezvoltat, se vede că se mișcă ceva. Atunci când am plecat, nici nu se putea pune problema închirierii unor locuințe personale. Observ că s-au schimbat clădirile, arată destul de modern și se vede că orașul este îngrijit. Îmi plac spațiile verzi, se vede că cineva are grijă de orașul ăsta. În ceea ce privește oamenii, sunt un pic dezamăgită. Obișnuită cu transparența, cu vizibilitatea dintr-un oraș european, odată întoarsă aici, lucrurile se complică. Am sentimentul că oamenii și instituțiile publice și chiar private continuă să rămână într-un mediu opac. Ele nu înțeleg că, cu cât oferă posibilitatea de a comunica cu cetățenii lor, cu atât mai mult au de câștigat. Nu este nimic ieșit din comun să postezi pe site-ul tău o poză a funcționarului tău, adresele de contact, etc. Nu înțeleg de ce în unele instituții private nu există un ghișeu de relații cu publicul, pentru foști salariați de exemplu, care au lucrat în acea instituție și au nevoie de documente, de acte, adeverințe necesare pensionării. Unde s-a mai văzut într-o țară europeană ca intermediarul să fie o portăreasă?
– Există o diferență între funcționarul public european și cel român?
– Din punctul meu de vedere, un funcționar european este foarte, foarte angajat. Se muncește foarte mult. Iar funcționarii publici europeni au cereri diverse de la cetățenii Europei. Este un întreg sistem prin care acea cerere este tratată pentru a fi rezolvată. Tânjesc și în România după transparență, după un funționar public care nu se mai ascunde după n persoane și tratează cetățeanul cu mai multă demnitate. Încă, după atâția ani, nu reușim să ne deschidem către public, nu înțelegem care sunt beneficiile unei discuții directe. În UE, un funcționar public lucrează 40 de ore pe săptămână, dar pe lângă aceste ore oficiale, un funcționar face mai multe ore suplimentare. Niciunul nu comentează de ce a lucrat atât. Ei știu să trateze cetățeanul, semenul lor.
– Îți mulțumesc foarte mult și îți urez o vacanță plăcută în continuare!
– și eu îți mulțumesc pentru acest interviu și sper ca atunci când revin acasă să găsesc lucrurile schimbate în bine.
A consemnat Mihaela NICULESCU