Noua lege funerară a statuat „înmormântarea civilă”, prin care cei care nu cred în Biserică și vor să scape de preoți, vor putea fi înmormântați fără procesiuni religioase. Legea spune că locul și modalitatea înmormântării vor fi conforme voinței exprimate în timpul vieții de persoana decedată, fără nicio modificare a ultimei voințe a acesteia. În schimb dacă persoana nu și-a exprimat nici o preferință în timpul vieții, cei apropiați vor fi cei care vor decide cum va decurge ceremonia. Aceste prevederi legale nu-i încântă deloc pe vasluienii cu care am stat de vorbă. Fideli tradiției, ei consideră că celor care sunt botezați creștinește nu trebuie să li se permită să aleagă modul în care vor fi înmormântați.
Daniela PORUMB
Dacă există căsătorie civilă, de ce nu ar exista și înmormântare civilă? Guvernanții trebuie să fi reflectat îndelung la această problemă existențială, căci, după ce au pus la punct toate treburile țării, după ce au crescut nivelul de trai și au transformat România într-o țară de poveste, s-au apucat să rezolve chestiuni fără de care românii nu pot merge liniștiți în mormânt. Așa a apărut noua lege funerară, adică Legea nr. 102/2014 privind cimitirele, crematoriile umane și serviciile funerare.
Potrivit acestei legi, românii au dreptul să aleagă dacă, după ce vor închide ochii, vor avea o înmormântare „religioasă sau laică”. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, laic înseamnă „care este din afara religiei și a tagmei bisericești; mirean, lumesc”.
Prin textul de lege mai sus enunțat, practic rolul preoților este nu doar diminuat, ci efectiv anulat, întrucât românii vor putea opta pentru o înmormântare complet lipsită de ritualul bisericesc.
Se poate și fără asta
Deoarece religia oficială a românilor este cea ortodoxă, prezentăm câteva dintre tradițiile pe care trebuie să le respecte o înmormântare ortodoxă.
De la biserică se vor solicita un sfeșnic, lumânări, tămâie, cărbune pentru ars tamâia, toiagul (o lumânare mare de ceară curată în formă de colac), o cruce (de obicei din ceară sau din lemn), o icoană. De asemenea, se fixează cu preotul data și ora înmormântării și orele potrivite pentru slujbele de seară, premergătoare înmormântării (cina sau stâlpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii.
Trupul mortului este spălat (scăldat) cu apă curată, care amintește de apa botezului, este stropit cu agheasmă și îmbracat apoi cu haine noi și curate și este pus în sicriu, cu privirea spre răsărit.
Pe piept i se pune o icoană sfințită și lângă mâinile care stau încrucișate pe piept (dreapta peste stânga, simbolizând rugăciune și iertare), toiagul care se aprinde atunci când preotul slujește. În mâini se pune crucea din ceară sau lemn.
Trupul e acoperit apoi cu o pânză albă, arătând ca răposatul se afla sub acoperământul lui Hristos.
La capătâiul mortului se așează sfeșnicul în care rudele și cunoscuții care vin până la înmormântare aprind lumânari, rostind rugăciunea scurtă „Dumnezeu să-l (sau s-o) ierte!”
Deasupra ușii de la intrarea în casă se așează o pânză de doliu (de culoare neagră) care rămâne acolo până la pomenirea de 40 de zile.
Specialiștii pe care i-am consultat, spun că nu este de nici un folos pentru suflet să se pună în buzunarul hainei mortului bani (motivându-se ca „să plătească vămile cu ei”), ac, ață, pieptene, verigheta pe deget, ceas la mână, tăierea sau vopsitul unghiilor, rujatul, fardatul. Se spune că toate aceste lucruri îl îngreunează foarte mult pe suflet si nu-i fac decât rău.
Rudele apropiate ale decedatului poartă pe reverul hainelor o panglică mică de culoare neagră, numită doliu. De regulă, acest doliu se poartă 40 de zile. În semn de întristare, bărbații nu se bărbieresc până la pomenirea de 40 zile. Hainele de ceremonie ale celorlalți trebuie să evite culorile vii, tțpătoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.
În zilele de până la înmormântare, preotul este chemat de familie, de regulă, după-amiaza, pentru a săvârsi slujba „Stâlpilor” sau cina. Această slujbă este o rugăciune scurtă pentru sufletul celui răposat, la care se adaugă citirea unor părți din Sfintele Evanghelii.
Pentru aceasta, se pregătesc din vreme cadelnița sau cațuia în care se aprinde cărbune și se pune tămâie, precum și o colivă (de obicei din fructe, cozonac, biscuiți etc.), un pahar cu vin și pe alocuri și mâncare, pe care preotul le va binecuvânta la vreme.
Coliva făcută din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr, închipuie însuși trupul mortului, deoarece hrana principală a trupului omenesc e grâul. Dulciurile și ingredientele care intră în compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale răposaților pomeniți
În timpul cât preotul săvârșește slujba, arde și toiagul așezat pe pieptul mortului.
Când mortul este dus la groapă, în fruntea convoiului merge un credincios cu crucea; urmează cei ce poartă coliva și vinul, pomul cu darurile ce se împart săracilor, cei cu coroanele (dacă sunt), purtătorii de sfeșnice, cântărețul și preotul, carul mortuar (automobilul) cu sicriul, rudele mortului și ceilalți participanți.
Pe drum până la biserică și apoi pâna la cimitir, se cântă „Sfinte Dumnezeule” funebru de către cor sau credincioși, sub conducerea cântărețului.
Când convoiul ajunge la anumite răspântii de drumuri ori în locurile legate de viață și activitatea decedatului sau în dreptul unei biserici, preotul zice în dreptul sicriului ectenia pentru morți.
Pe marginea gropii, preotul rostește ultima ectenie și se cântă „Veșnica pomenire”. Înainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut să-și ia ultimul rămas bun, pot să o facă acum, sărutând icoana de pe pieptul celui decedat și, după caz, mâna acestuia. Preotul apoi săvârseste tot ritualul de îngropare (varsă untdelemn și vin peste cel decedat, pecetluiește groapa) și binecuvântează coliva și darurile care se împart la cimitir.
Acum se scoate – de către rude – piedica de la picioarele mortului care se lasă în sicriu.
Pomul (ramura de copac) împodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat înaintea cortegiului mortuar, se înfige la mormânt lângă cruce, după ce a fost golit de bunătățile din el, care se dau de pomană.
Tot acum se împart, pentru sufletul răposatului, diferite daruri. De preferat ca această milostenie să se îndrepte către străinii nevoiași.
Vasluienii nu renunță la tradiții
Legea spune că locul și modalitatea înmormântării vor fi conforme voinței exprimate în timpul vieții de persoana decedată, fără nicio modificare a ultimei voințe a acesteia. În schimb dacă persoana nu și-a exprimat nici o preferință în timpul vieții, cei apropiați vor fi cei care vor decide cum va decurge ceremonia.
Aceste prevederi legale nu-i încântă deloc pe vasluienii cu care am stat de vorbă. Fideli tradiției, ei consideră că celor care sunt botezați creștinește nu trebuie să li se permită să aleagă modul în care vor fi înmormântați. Pentru ei, slujba religioasă rămâne cea mai bună soluție și sunt siguri că oamenii nu vor renunța la obiceiurile în care s-au născut.
„Credința este în sufletul fiecăruia, nu cred că până acum creștinii chemau preotul la înmormântare din obligație, ci pentru că așa este firesc. E drept, este alegerea fiecăruia cum alege să treacă în lumea de dincolo.
Preoții pe care am încercat să-i contactăm au fost reținuți în a face declarații. Unul dintre ei, care a preferat să ne vorbească sub protecția anonimatului, este de părere că oamenii nu vor renunța atât de ușor la aceste tradiții seculare: „Chiar dacă s-a dat această lege, nu cred că oamenii vor renunța la ceremonia de înmormântare. Până acum fără preot erau îngropați cei care își puneau capăt zilelor, dar și cei care aparțin altor culte. Chiar dacă în timpul vieții persoana decedată nu a fost una credincioasă, de cele mai multe ori la înmormântare rudele au grijă să îi facă toate cele necesare”, ne-a declarat un preot.