Ieri, s-au împlinit 17 ani de la una dintre cele mai controversate morți care a ținut Bârladul cu sufletul la gură în 1997: cea a părintelui Angheluță Androne, preotul care la numai 35 de ani ajungea protopop de Bârlad și care, șapte ani mai târziu, murea răpus fulgerător de o boală necruțătoare, ale cărei cauze le-au stârnit semne de întrebare până și medicilor italieni.
Deși au trecut mulți ani de atunci, el a rămas în amintirea bârlădenilor, fiind, de departe, una dintre cele mai iubite fețe bisericești despre care se oamenii vorbesc și astăzi.
Faptul că a fost protopop la o vârstă atât de tânără, că s-a identificat permanent cu problemele enoriașilor, că își dădea și haina de pe el ca să-i ajute, că a fost inițiatorul unor acțiuni filantropice în momente grele pentru comunități întregi de oameni, iată doar câteva dintre motivele pentru care părintele Androne este pomenit permanent. Însă, la fel de mult în amintirea colectivă cântărește misterul țesut în jurul morții sale. Cu exact un an înainte, viața liniștită a preotului Androne și a familiei sale a început să fie tulburată după ce a depistat în Bârlad un grup de adepți ai „Turmei Sfîntului Ilie”, o sectă religioasă din care se pare că fac parte și fețe bisericești.
Gruparea a apărut în 1992, chiar în zona Bârladului și a Tutovei și îl adoră pe proorocul Ilie Tezviteanul; propăvăduiește fecioria; exclude căsătoria și relațiile sexuale; consideră organul sexual drept antihrist; crede că Maica Domnului este moldoveancă; folosește apelativul „matale” când se adresează lui Dumnezeu, îndeamnă la ură și violență etc.
Protopopul a sesizat imediat toate forurile Bisericii Ortodoxe și nu a făcut din asta un secret nici în fața enoriașilor. Preotul și familia lui au devenit ținta amenințărilor cu moartea, atât prin telefon cât și prin scrisori. Presa locală a relatat, la vremea cuvenită, calvarul prin care a trecut în acea perioadă.
După slujba Învierii din 1997, preotului Angheluță i s-a făcut, deodată, foarte rău. Dus la spital, a fost diagnosticat cu leucemie acută mieloblastică. Șocul a fost cu atât mai mare cu cât, până atunci, preotul nu avusese nici o suferință fizică, cât de mică. În scurta perioadă până la moarte a crezut necontenit că boala sa este cauzată de o mână criminală. Anumite împrejurări și evenimente pe care le-a trăit și în care a fost atras, fără a conștientiza pe loc, l-au convins de acest lucru.
În 1979 devine student al Facultății de Teologie din București, an în care se căsătorește cu Georgeta Cristen din Bârlad. A fost hirotonit în parohia din Hălărești, județul Vaslui.
În „Glasul Sufletului”, o carte de predici și cuvântări pe care le-a ținut în timpul vieții, fratele său, Arhimandrit Vartolomeu Androne, actualmente stareț al Mănăstirii Cozia scria: „A refăcut toate cele cinci biserici din parohie, recondiționând pictura uneia din ele, a cumpărat casa parohială, la care a adus substanțiale îmbunătățiri, dar, mai ales, a înnoit biserica din inimile credincioșilor. A organizat colete materiale și bănești pentru cei săraci. La Paști și Crăciun venea la orfelinatul din Bârlad cu diferite daruri”.
În 1990, împreună cu soția lui, a botezat peste 60 de copii abandonați în orfelinat. În 1991, a fost promovat protoiereu de Bârlad și paroh la Biserica Sfîntul Ioan din localitate. Și aici continuă să se dedice Bisericii și credincioșilor într-un mod care l-a făcut imediat respectat și iubit. A ridicat, în numai un an, o biserică închinată Maicii Domnului, alături de care a construit și o casă praznicală care a folosit mult timp drept cantină pentru cei săraci.
În iarna din 1995, împreună cu credincioșii din oraș a strâns 150 de tone de cereale, alimente, haine, pături pentru locuitorii din județul Harghita, rămași pe drumuri în urma unor inundații.
În 2004, la șapte ani de la moarte, văduva lui, preoteasa Georgeta Androne lansează cartea “Părintele Angheluță. Între
Un alt pas pe care preoteasa l-a făcut după scurgerea celor șapte ani de la moartea celui care i-a fost partener de viață a fost „să se regăsească”, după cum ea însăși spune. Pentru asta, deși era trecută de prima tinerețe, a găsit de cuviință să pornească pe un drum pe care numai cei foarte tineri îndrăznesc: să meargă la facultate. Astăzi, este specialist în psihologie clinică, a teminat și un masterat în acest domeniu, are propriul său cabinet, dar își pune sufletul și cunoștințele și pe tava copiilor orfani sau părăsiți, care trăiesc în centrele de plasament din Bârlad.
În interviul care urmează, Georgeta Androne ne împărtășește povestea unei iubiri fără sfârșit, ne vorbește despre loialitatea până dincolo de mormânt și de spre cel care și-a pus amprenta definitiv pe viața ei. Despre cel care i-a murit în brațe la câteva ore după ce ea a împlinit 40 de ani și după ce s-a bărbierit singur, special pentru ziua ei de naștere.
După 17 ani de văduvie: „Sunt singură pentru că nu pot să-mi înșel bărbatul”
– Sunteți psiholog, ați devenit și bunică. Nu simțiți nevoia să o luați de la capăt într-o nouă viață de cuplu?
– Niciodată. Am și acum aceeași durere. Parcă ieri a fost. Am rămas singură, dar amintirea lui este permantentă. E greu să fii singur.
– De ce ați rămas singură?
– Am rămas singură pentru că nu vreau să-mi înșel bărbatul. Atunci când el nu se poate apăra, nu e drept să-l înșel. Jurământul nostru a fost până dincolo de mormânt. Nici nu cred că aș mai fi găsit un om ca el și nici nu am avut curiozitatea. Când iubesți cu adevărat, iubești până dincolo de moarte. Eu nu am avut pentru el o iubire condiționată de timp, de genul „dacă el nu mai este, atunci nu mai este nici iubirea mea”. Eu cred într-o viață viitorare și știu că mă voi întâlni cu el. Dacă eu l-aș înșela, ce-i voi spune eu în acel moment? Cum voi putea să stau cu fruntea sus în fața lui?
– Cum l-ați cunoscut pe cel care avea să vă devină veci pe veșnicie?
– L-am cunoscut în Ajunul Crăciunului, la Mănăstirea Cozia. Eram fascinată: vedeam pentru prima dată acea mănăstire, era noapte, un cer înstelat superb; brazii foșneau în bătaia unui vînt ușor, ningea divin, totul era alb, strălucitor. Am avut, pentru prima dată, senzația că particip la nașterea lui Iisus. Nu auzisem niciodată colinde până atunci. Corul acela bărbătesc, colindele cântate pe voci m-au vrăjit. A doua zi am făcut cunoștință cu tinerii seminariști de la Mănăstirea Cozia. Ne-am împrietenit, am schimbat impresii, am povestit. Părintele era un tip tăcut care asculta tot ce au vorbit ceilalți. S-a prezentat și el. Vorbea așezat, hotărât, grav. Ne-a spus că este din Brăila, că a ajuns seminarist la Cozia prin unchiul său care era starețul Mănăstirii Turnu, de peste Olt.
– Cum s-a aprins scînteia?
– Ne-a propus o vizită la Turnu. Pe atunci, Oltul se trecea cu barca. Pe drum am vorbit și am avut ocazia să aflăm mai multe unul despre altul. Ca și acum, eram o fire destul de bătăioasă, de voluntară. Așa că m-am hotărât ca, a doua zi să rostesc eu Crezul în timpul slujbei. Dar nici într-un caz de dragul credinței, ci pur și simplu pentru ca el să mă remarce și să mă privească mai cu interes. Bineînțeles, am reușit. Nu ne vorbeam prea mult, dar din priviri, din gesturi, am înțeles că suntem atrași unul de celălalt. M-a condus la gară, iar la plecare mi-a cerut să-i împrumut un dicționar de limba rusă. Era un pretext ca să facem schimb de adrese. Prima mea grijă, după ce am ajuns acasă, a fost să-i trimit dicționarul. Am și acum acel dicționar.
– Și a început o mare poveste de dragoste.
– Una purtată, împărtășită și susținută prin corespondență. Scrisorile lui erau foarte elegante, exprimate într-o manieră academică, elevată și de o sensibilitate rar întâlnită. Părintele era un profund. Trecea totul prin filtrul sufletului și vorbea exact cât trebuia și ce trebuia. Nu-i scăpau cuvinte la întâmplare. Cu toate acestea mi-a scris enorm. Sacul cu scrisorile de la el are 40 de kilograme.
– De ce a fost nevoie să vă scrieți atât de mult?
– În cei patru ani până să ne căsătorim, ne-am văzut de trei-patru ori. Pe vremea aceea eram elevă, iar o fată nu putea pleca, așa, de capul ei. Dacă venea el la mine era și mai deplasat pentru mentalitatea de atunci. Ne-am văzut de Paști sau de Crăciun, când se întorcea de la Seminar acasă la părinții săi. În drum spre Brăila oprea câteva ore și la Bârlad.
„Securitatea mi-a dat jos icoanele de pe pereți și m-a pus să-mi aleg un soț din fabrică”
– Am remarcat din scrisorile publicate că a încercat să vă pregătească pentru menirea de preoteasă.
– Am crescut într-o familie foarte religioasă. Întâlnirea mi-a oferit un teren fertil pentru convingerile mele. Asta nu înseamnă că tot ce-mi cerea el era ușor. L-am iubit extraordinar de mult și încercam să disec tot ce îmi spune pentru a înțelege dacă voi putea face față. Intenția lui era de a mă conștientiza dinainte de tot ce mă așteaptă, pentru ca să nu regret mai târziu. Știam că va fi greu. Am hotărât să merg înainte pentru că îl iubeam și pentru că știam că alături de el pot împlini o misiune extraordinară. Mai presus de dragostea noastră unul pentru celălalt, punea dragostea pentru Dumnezeu. Puterea și hotărîrea lui mă motivau. Cu toate acestea, la început nu prea voiam să mă mărit cu un preot. Erau vremurile când acest lucru era o rușine, iar eu, tânără fiind, puneam mare bază pe ce spune lumea. Comunismul ne inoculase ideea că este ceva josnic să te căsătorești cu un preot. Mai ales că eram secretar UTC, făcusem școala de partid la Bacău. Făceam de rușine partidul. Bineînțeles că problema era gura lumii, deși sufletul meu era total dăruit lui, de multă vreme. Conjunctura de atunci mă împiedica să mă manifest. Într-un final am făcut-o și am suportat consecințele.
– Care au fost acestea?
– A venit un căpitan de la Securitate și mi-a dat jos toate icoanele de pe pereți. Lucram pe atunci la FEPA și am fost chemată la conducere. Am fost luată la întrebări: de ce nu-mi găsesc un băiat din fabrică, de ce am ales tocmai un preot, că ar fi bine să renunț. Am fost dată afară din fabrică și din toate structurile de partid. După ce m-am căsătorit și ne-am mutat în Hălărești, locul unde am locuit 15 ani și unde am petrecut anii cei mai fericiți din viața noastră, veneau la două săptămâni și ne amenințau. Ne veneau de „sus” pastoralele pentru Crăciun, pentru Anul Nou. În jumătate din ele găseam elogii aduse PCR pe care trebuia să le cântăm în biserică. Odată, părintele a sărit peste un asemenea fragment, destul de important. Un individ din biserică l-a atenționat la sfârșit: „Părinte, nu ați citit toată pastorala”. Erau infiltrați urmăritori și în biserică. A fost greu.
” Georgeto, când trebuie să-mi joc rolul, să mă chemi. Tu du-te și te distrează”
– La ce obiceiuri lumești ați fost nevoită să renunțați?
– De unde avea atâta răbdare de a tolera apucăturile oamenilor?
– El respecta cu tărie ce ar trebui să respecte toți preoții: că este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Iar Dumnezeu e împăciuitor, e cel care unește, care nu dezbină, care nu-și face cercuri separate. În afară de asta, era de o dărnicie dusă la extrem. Nu dădea niciodată cu gândul de a primi înapoi, chiar atunci când unii cereau cu împrumut. Niciodată nu l-a interesat problema banilor. Nu număra banii pe care îi aducea, nu știa câți bani are în buzunar. Nu îl interesa partea financiară absolut deloc. Era omul care trăia mult deasupra problemelor materiale. De exemplu, nu a strâns niciodată prosoape, cum fac preoții. Pe care le primea, le dădea la săraci. Câteodată îl mai întrebam și îmi spunea că dacă am nevoie de prosoape să mă duc să-mi cumpăr.
– Scriați în carte că, uneori, îi reproșați preocuparea excesivă pentru biserică.
– Mă mustră și acum conștiința pentru asta. Generam discuții care mi se par, acum, puerile și lipsite de conținut. De aceea le spun celor tineri că viața este atât de scurtă și atât de concentrat trebuie trăită, încât nu trebuie lăsat niciodată loc pentru certuri de familie. Abia după ce unul din cei doi nu mai este, ai vrea să aduci timpul înapoi ca să repari totul. Dacă aș putea să o iau de la capăt nu m-aș mai certa niciodată. Acum aș ști să văd doar partea plină a paharului.
– Ce însemna pe atunci „jumătatea goală”?
– Erau momente când mă deranja că își neglijează gospodăria, copiii, pe mine. Uneori uita până și în ce clasă sunt copiii noștri, Iustin șI Elena. Nu îl interesa dacă îi trebuie de îmbrăcat sau de încălțat. În viața lui, el nu a avut decât costumul de mire cu care am înmormântat un moșuleț și un altul pe care i l-a oferit unui fin de-al nostru fără să-l îmbrace vreodată. Pentru el, misiunea preoțească era mai presus de orice. Într-o noapte, pe la 3, a fost trezit de doi bărbați care i-au cerut să meargă la ei acasă. Soția unuia făcuse o criză de nervi foarte gravă. Am încercat să îl opresc pentru că nu îi cunoștea pe oamenii aceia. Mi-a spus: “Eu mă duc să salvez un suflet. Cu gândul ăsta plec de acasă”. I-a citit rugăciuni și femeia s-a liniștit. S-a întors acasă cu o mulțumire extraordinară că nu pusese la îndoială buna credință a oamenilor și că a avut tăria să plece de acasă în toiul nopții cu doi necunoscuți. Pentru el, preoția nu era o meserie, ci o misiune. Preotul nu are voie să dezerteze.
Preot în fața lui Dumnezeu, copil în fața lui Moș Crăciun
– Toată lumea l-a cunoscut ca pe un mare preot. Dar cum era ca familist?
– Ne iubea foarte mult pe mine și pe copii. Aveam clipele noastre de liniște și de voie bună. Când copiii erau mici făcea “militărie” cu ei. Era un joc. El făcuse armata și chiar i-a plăcut acolo. Elena era “soldat Elena”, iar pe Iustin îl ridicase la rangul de caporal. Era foarte amuzat când “soldățelul” în vîrstă de 5 ani venea în fața lui, lua poziția de drepți și striga: “Să trăiți dom’ comandant. M-am prezentat la ordinele dumneavoastră”. Cînd copiii îl supărau – asta se întîmpla cînd îi chema în casă, iar ei nu veneau – pedeapsa cea mai mare era să-i pună să facă mătănii și să citească Paraclisul Maicii Domnului. Când stăteam la bloc, sub apartamentul nostru locuia un bătrân care nu suporta gălăgia. Ca să-și scurteze pedeapsa, în timpul mătăniilor, copiii își dădeau drumul din picioare cu putere de pământ, pînă când ne trezeam cu bătrânul la ușă. Pentru Elena, părintele avea o slăbiciune. El avusese numai frați, învățase carte numai între băieți, iar venirea pe lume a Elenei a fost o bucurie imensă. Pe vremea lui Ceaușescu, a face rost de o șampanie franțuzească era o aventură. Când a aflat că are fată, a făcut ce-a făcut și mi-a adus o șampanie din asta la Maternitate. În general, însă, și viața de familie era dominată de preocupările sale preoțești. Trebuie să recunosc că uneori eram geloasă. Aș fi vrut ca noi să fim pe primul loc. Astea erau momente când nu înțelegeam că părintele este altfel decât restul oamenilor și poate altfel și de mulți preoți. Dar eu nu eram el și, uneori, când treburile gospodăriei mă năpădeau, eram chiar furioasă că el, de exemplu, cânta muzică bizantină la orgă. Era foarte mâhnit când eu îi reproșam. Era regulă ca de fiecare dată când pleca la slujbă să își ceară iertare de la mine și să mă sărute. Nu putea intra în biserică dacă nu se știa împăcat cu toată lumea. Din cauza reproșurilor mele, câteodată pleca supărat. Când îmi amintesc, regret enorm. Un alt lucru pe care nu mi-l iert este că nu am fost de acord să își dea doctoratul, deși m-a rugat până la Dumnezeu. Mi-a respectat dorința, deși l-a durut foarte tare. Atunci când nu voiam în ruptul capului ceva, nu trecea peste cuvântul meu.
– Cum era Crăciunul în familia Androne?
– Cele mai frumoase Crăciunuri, ca de altfel cei mai frumoși ani, le-am petrecut la Hălărești. Părintele umbla cu Ajunul până în ultima zi. Eu pregăteam totul acasă. Cu o săptămână înainte casa strălucea de curățenie. În seara de Ajun, le făceam baie la copii, îi îmbrăcam frumos și îl așteptam pe Moș Crăciun. Tatăl lor le spusese că Moș Gerilă nu exista, ci doar Moș Crăciun. Curent electric nu aveam, că erau vremurile când era lumină două-trei ore pe zi. Aprindeam, însă, multe, multe lumânări, iar atmosfera devenea extraordinară. Seara sosea și părintele, frânt de oboselă. Își făcea baie, se pregătea dar nu se culca. Începea repetițiile cu copiii pentru momentul artistic oferit Moșului. Moș Crăciun eram eu. Când începeau repetițiile, eu plecam în sat după … borș. Asta le spuneam copiilor. Câteodată, se mirau: “Dar de ce îi trebuie mamei borș că doar a făcut mâncare”. Soțul meu răspundea: “Știu eu de ce îI trebuie? Poate vrea să tragă buhaiul”. Intrarea lui Moș Crăciun în casă era un moment înălțător, extraordinar. Părintele și copiii cântau cele mai frumoase colinde. Copiii tremurau de emoție. Moșul începea să le vorbească și să le spună toate poznele pe care ei ar fi vrut să le treacă sub tăcere. Nici părintele nu scăpa de mustrările Moșului, care îi trecea în revistă toate “greșelile” făcute peste an față de maica preoteasă. În fața Moșului și părintele devenea copil. Moșul pleca, mama se întorcea și toată familia primea colindători până târziu. Părintele punea banii pe care îi primise de la enoriași când fusese cu Ajunul într-o cutie mare. Când le dădea bani colindătorilor, niciodată nu număra. Băga mâna în cutie și cât prindea atât dădea.
Îngerul păzitor
– Se știe că avea o relație specială cu copiii orfani.
– Dacă ar fi putut le-ar fi dat totul. Era în tradiția noastră ca de Paști și de Crăciun să facem colecte de alimente, haine și jucării pentru a le împărți la centrele de plasament. Sâmbăta venea de la pomeni cu portbagajul plin de mâncare. Copiii de la cămin îl așteptau la poartă. El deschidea portbagajul și le spune să-și aleagă ce doresc. Odată am botezat 60 de copii orfani. Toți acești copiii veneau la biserică duminică de duminică. Știau că atunci când duc lumânarea la Altar, părintele le dă un bănuț. Era tare bucuros că micuții vin la slujbe. Din toți copiii orfani care au crescut pe lângă casa noastră, unul este călugăr, o fată lucrează în Sibiu, alta s-a stabilit în Germania. Aproape toți s-au realizat. La înmormântarea părintelui au venit cu toții, iar dacă vreun străin l-a plâns cu adevărat pe părinte aceștia au fost copiii de la Orfelinat. Odată, am găsit câțiva orfani dormind la mormântul lui. După 18 ani îi dă afară din cămin și nu aveau unde se duce. Au ales acest loc, atât au fost de legați de părinte. După moartea lui, au fost singurii care mi-au bătut în poartă mereu. Se ofereau să-mi aducă apă, să-mi măture curtea. Sufletul meu era sfâșiat de durere pe atunci și nu reușeam să-mi revin. Cu insistențele lor, au reușit de m-au scos puțin din starea aceea. Probabil că a fost tot “mâna” părintelui.
– Cum așa?
– Când am necazuri cumplite, când trec prin situații care mi se par fără ieșire, gândul la soțul meu îmi dă putere și mă ajută să găsesc soluția potrivită. Tot ce fac de la moartea lui raportez la ce ar zice el, cum ar face el, care ar fi sfatul lui. Știu că mă vede, că e alături de mine, că mă sprijină.
– De ce credeți că vă veghează?
– Pot să vă dau un exemplu foarte concret. Odată am cumpărat un sac de cartofi din piață și l-am adus acasă cu Dacia. Eram îngrijorată că nu are cine să mi-l coboare în beci și îmi tot frământam mintea cum să fac. Când am ajuns în dreptul curții, în poartă mă aștepta fostul mecanic al soțului meu. În noaptea aceea, în vis mi-a apărut părintele care mi-a spus: „Georgeto, te-am ajutat să duci sacul în beci și să nu te mai lamentezi toată ziua că nu are cine să te ajute”. Părea atât de real încât am sărit ca arsă din pat și m-am dus direct la mormântul lui în toiul nopții, am aprins o lumânare, am stat puțin și m-am întors. M-am culcat și l-am visat iarăși: coboram dintr-un tren și îl rugam să-mi dea mâna pentru că treapta trenului era foarte înaltă. M-a ajutat să cobor și mi-a spus: „Uite, e ultima dată când te ajut. Descurcă-te și tu de acum”. Acum știam sigur că el e acolo și nu mă scapă din ochi nici o clipă. În momentele grele de după moartea lui, am simțit că mă ajută.
“Ce mort frumos am să fiu! De-aș mai trăi măcar câteva luni”
– De ce ați simțit nevoia să scrieți o carte despre el?
– Așa cum spuneam, dragostea mea pentru acest om nu a murit odată cu el. Pe de altă parte, îi respect o dorință pe care mi-a împărtășit-o pe patul de moarte, când mi-a cerut să-i promit că îl voi pomeni întotdeauna în rugăciunile mele și că îi voi păstra o vie amintire. Am hotărât că, atât timp cât voi trăi, să fac în așa fel încât bârlădenii care l-au cunoscut să nu îl uite
– De ce “speranță” și de ce “veșnicie”, cele două cuvinte folosite în titlul cărții?
– “Speranță” pentru că părintele a trăit mereu cu speranța în viața veșnică și “veșnicie” pentru că a ajuns acolo unde și-a dorit toată viața: în veșnicie. Asta nu înseamnă că părintele nu iubea viața. O iubea enorm și ar mai fi vrut să trăiască. În ziua în care a murit, presimțea că se va întîmpla asta. S-a bărbierit și a spus: “Ce mort frumos am să fiu! De-aș mai trăi măcar câteva luni”. Pe parcursul zilei, cerea să mai trăiască încă puțin: câteva săptămâni, câteva zile, apoi câteva ore.
– Ați fost acolo, așa cum și-a dorit.
– Am publicat în carte un fragment din ultima scrisoare pe care mi-a trimis-o. Era la spital, în Italia, înainte de a ajunge și eu acolo: “Eu mă sfârșesc, pentru că presimt, Getuța mea, am un presentiment în această privință… Mi-aș dori ca în ultimele clipe din viață să fii lângă patul meu, să ne rugăm împreună să mi se ușureze povara, să ne privim pentru ultima oară; îmi doresc să mor în mâinile tale, în mâinile celei pe care am iubit-o curat și sincer”. Și așa s-a întâmplat: în brațele mele, cu ochii ațintiți în ochii mei.
– Este înmormântat în curtea bisericii unde a slujit, un lucru neobișnuit în zilele noastre. A cui a fost dorința?
– A lui. Voia ca și după moarte să fie în mijlocul enoriașilor. A fost ultima surpriză pe care i-am făcut-o. Nu credea că voi reuși. Într-adevăr, am luptat mult ca să obțin toate aprobările și am avut mulți prieteni care m-au ajutat. La mormânt, este o candelă care nu s-a stins niciodată în cei 17 ani. Nici pe timp de ploaie sau de furtună. Când am început facultatea și când a trebuit să merg la copii și să lipsesc din oraș mai multe zile, am cumpărat o candelă electrică. Merg zilnic la mormântul lui.
– Cum au fost Crăciunurile de după?
– Primul a fost cumplit. Eram cu copiii și am primit colindători. Mai mult pentru el. Știu că a venit un grup de cadre didactice să ne colinde, un alt grup din Hălărești, locul fericirii noastre. I-am condus pe toți la mormântul lui. Noapte de Revelion, în anul acela, ne-a prins tot acolo. Am mers cu copiii la mormânt și am trecut împreună cu părintele în anul 1998. Știam că este acolo, că ne privește și se bucură că ne vede. La Crăciunul din anii următori am fost singură. Copiii sunt tineri, vor să se distreze și le las toată libertatea. Eu rămân cu tristețea mea și zâmbesc printre lacrimi uitându-mă la casetele video cu Crăciunurile câ el era printre noi. Mai ascult și înregistrările de la Crăciunurile de la Hălărești, când mama ieșea după borș, iar Moș Crăciun intra pe ușă și rămânea uluit de colindele înălțătoare cântate de părintele Angheluță Androne, alături de copiii lui, lângă brad. Cânta la fel de frumos ca în urmă cu ani mulți, la Mănăstirea Cozia. Ca în Crăciunul acela majestuos în care o fată tânără s-a îndrăgostit de un seminarist.
A consemnat Simona MIHĂILĂ