Folclorul păstrează multe povești despre aurul dacilor. Deși prezența civilizației dacice nu a fost niciodată atestată oficial pe teritoriul Moldovei noastre, un vasluian este convins că în satul Focșeasca, comuna Tăcuta, poporul lui Decebal a îngropat o comoară. Această idee i-a venit undeva prin 1978, când a luat parte la construcția unui pod din localitate. Atunci, omul a văzut pe locul viitoarei construcții un dig de beton care, spune el, nu avea ce să caute acolo. Curiozitatea i s-a instalat pe creier și vreme de mai bine de trei decenii l-a măcinat ca o boală lentă, care netratată devine din în ce mai dureroasă. A împărtășit gândul său prietenilor și familiei. Unii au râs și i-au spus că pierde vremea, însă alții l-au crezut, dar i-au recomandat să nu se apuce de căutat o comoară care poate purta cu sine nenumărate și grave blesteme. Ajuns la vârsta senectuții, omului nu-i mai pasă nici că poate surzi ori rămâne fără grai, ci vrea doar să-și trateze boala care de zeci de ani îl macină și să descopere sâmburele din legenda comorilor dacilor.
Roxana NĂSTASĂ
Căutând aurul legendar al dacilor, Gheorghe Caia, din Tăcuta, a devenit el însuși o legendă locală. Om liniștit, la locul lui, vasluianul a intrat în gura satului imediat după ce și-a spus oful.
Povestea lui nu a început acum, ci cu zeci de ani în urmă, când lucra la Drumuri și poduri. A construit multe și mărunte de-a lungul carierei, însă una dintre lucrări avea să-i răpească liniștea pentru toată viața. Este vorba de un pod de lângă școala din satul Focșeasca, comuna Tăcuta, sub care, la o adâncime de un metru și jumătate, spune el, era, înainte de construcție, un dig de beton.
„Podul e făcut din ’78. De atunci am văzut că era sub el, la o adâncime de un metru și jumătate un dig de beton care nu avea ce să caute acolo pentru că nu au fost prin împrejurimi nici fabrici, nici nimic. Deci nu se poate să nu fie ceva prețios. Aur, argint sau ceva de genul acesta”, a declarat convins bătrânul.
Existența digului l-a pus pe gânduri pentru că știa că pe timpuri comorile dacilor se ascundeau în albiile râurilor. Nu a căutat nimic însă atunci, pentru că știa de la mama sa de existența unor legende conform cărora cei care caută comori pot rămâne fără grai, fără vedere sau fără auz. „Am citit că Decebal ascundea comori în albiile râurilor și asta m-a făcut atunci să cred și mai mult. Nu am căutat însă când am făcut podul pentru că se spunea că pe cei care caută comori cad blesteme. Și mama mi-a zis atunci să stau liniștit”, mai spune Gheorghe Caia. Pentru că era tânăr, nu a riscat. A păstrat secretul până acum câteva săptămâni, când a hotărât că e timpul să-și potolească neliniștea și să-și trateze boala curiozității. Nu-i mai pasă nici de blesteme, nici de legende și e hotărât să-și asume orice risc pentru că, spune el, e bătrân și nu mai are nimic de pierdut.
Astfel s-a hotărât să meargă la primarul comunei, Costică Călin, să ceară autorizație pentru a putea săpa. Primarul, binevoitor din fire, nu numai că și-a dat acordul, dar i-a oferit și o mână de ajutor, găsind câțiva oameni vânjoși să ajute la găsirea comorii. Au săpat oamenii vreo două zile până au ajuns la adâncimea de un metru și jumătate, unde, bătrânul a spus că e un dig. Și așa a fost. Numai că mai departe nu are cum să-și ducă nea Gheorghe planul, pentru că, în afară de localnicii care s-au adunat la locul cu pricina și au încercat să-l oprească, e nevoie de niște specialiști să poată ajunge să dărâme digul. Până acolo însă, mai e mult.
„Eu le-am zis că la un metru jumătate adâncime este un dig si asa a fost, dar mai departe nu pot să sap pentru că trebuie să vină cineva de la Vaslui”, spune bătrânul.
Împiedicat de acest lucru, nea’ Gheoghe a încetat căutarea, însă gândurile tot nu-i dau pace: „Nu mai am liniște, numai la asta mă gândesc seara când mă pun în pat”.
Ar face orice să-și liniștească sufletul și mintea pe care ideea comorii a pus stăpânire, însă nu poate face nimic. „Aș săpa eu digul, numai să îmi dea voie. Plătesc doi oameni dacă e nevoie, că podul nu se afectează doar. Digul îl știu milimetric, dar nu-l pot sparge, nu am voie. Trebuie să vină cineva de la Vaslui. Și plus de asta, iar se adună toți acolo” a mai spus bătrânul.
Acum, la ceva timp de când nu se mai sapă, groapa de sub pod s-a acoperit deja cu apă. Nu e chip să ajungi acolo și să nu te întrebe vreun localnic dacă nu cumva ai venit după comoară. Toată lumea se adună când cineva necunoscut se oprește la pod. „Căutați comoara?”, „Sunteți cumva geologi?”, „Ați venit să ne luați comoara?” sunt doar câteva din întrebările cu care ne-au întâmpinat curioșii la fața locului.
Dacă tineretul nu-l crede pe nea Gheorghe și s-a grăbit să-l judece și să sune la poliție, cei mai în vârstă sunt convinși că doar Dumnezeu știe ce-o fi acolo. Unii dintre ei, mai puțin pragmatici, sunt convinși că nea Gheorghe știe ce zice și așteaptă cu aceeași înfrigurare ca și el să scoată la lumină aurul dacilor de la Tăcuta.