de Simona MIHĂILĂ
Cu numai un click, a adus Bârladul de altădată, cu toate ruinile, poveștile și oamenii care i-au scris istoria, în vârtejul tumultos al erei tehnologizate. Clădirile vechi cu arhitectura lor armonioasă, străzi solitare sau forfotind de viață, oameni simpli, boieri impunători, domnițe cu chipuri suave, dughene, magazine de lux, ateliere meșteșugărești, birje la “bulivard”, birturi ori restaurante elegante – iată universul pentru care, în fiecare zi, câteva mii de bârlădeni se așează în fața computerului nerăbdători să se teleporteze cu ochii și cu mintea.
„Vrăjitorul” de la butoanele acestei lumi uitate este profesorul Marcel Proca. La 40 de ani, când alți bărbați nu văd în internet decât un mijloc de a mai bifa o achiziție materială – o mașină, un nou gadget inovator – profesorul Proca îl exploatează pentru a da aripi amintirilor.
O pagină de Facebook și
Le-a scos din colbul vremii, le-a lustruit, le-a primenit, le reconstituie cu migală spre a le pune în fața noastră cu grijă și delicatețe, ca pe niște bibelori de porțelan rare și prețioase. Le dăruiește pur și simplu, complet lipsit de egoismul specific colecționarilor care strâng doar pentru ei. Munca lui neobosită e răsplătită doar de vibrația la cote maxime a sufletelor dornice să soarbă cu nesaț frumusețea unui Bârlad care nu mai este.
„De ce tot ce are o istorie și un praf așezat îmi place mai mult decât ce sclipește?” – este o frântură din gândurile actriței Oana Pellea, în care profesorul Proca trebuie să se fi regăsit de vreme ce a distribuit-o pe Facebook.
Am încercat să obținem răspuns în cadrul unui dialog la care l-am invitat și în care am descoperit un om îndrăgostit teribil de orașul natal. I-am întins plasa unei provocări în care vanitoșii cad cu ușurință: l-am rugat să ne spună cum s-ar descrie Marcel Proca pe el însuși. Nu ne-a dat prilejul de a-i ierta infatuarea unei autocaracterizări stufoase, pentru simplul motiv că nu ne-a oferit-o, deși s-a străduit. Semn că profesorul Proca nu pierde timpul gândidu-se la propria-i persoană, lăsând faptele să-l definească.
Dar, mai bine decât noi, explică autorul: „Am intenționat să pătrundem dincolo de locul în care se desfășoară actul istoric și să reînviem aspecte cotidiene din viața unei urbe moldave. Istoria unui oraș nu este decât suma istoriilor particulare a celor ce au locuit aici, a poveștilor care le-au marcat vremelnica existență. Nu putem înțelege moștenirea CETĂȚII fără să cunoaștem poveștile ce vorbesc despre domni, doamne și domnițe, despre casele în care au locuit și locurile lor de promenadă, despre moravuri, despre veselii și tristeți, într-un cuvânt despre viața așa cum înțelegeau să o trăiască bârlădenii noștri”.
Domnitorul Cuza și birjarul de „bulivard”- recorduri absolute la like-uri
– Sunteți profesor de istorie, e drept, dar tot mai mulți vă percep ca pe unul de istorie a Bârladului și, mai nou, în online.
– Despre ce an vorbim?
– Înainte de 2000. Atunci am realizat primul material în IT referitor la Bârlad. E vorba de un CD „Bârladul odinioară și astăzi” pe care am reușit să-l omologhez la Ministerul Educației ca fiind mijloc didactic auxiliar în predarea istoriei în școală. Acum, din punct de vedere tehnic este depășit, dar atunci era un pionierat.
– O pagină de Facebook și șase grupuri de socializare, toate având ca centru de interes Bârladul de altădată, sunt o performanță.
– Cum faceți să mețineți treaz interesul pentru fiecare dintre ele?
– În ciuda timpului scurt, a strâns un număr serios de aprecieri. La câte a ajuns?
– A trecut de 1.000, cred. Pe mine mă interesează mai puțin numărul de aprecieri strâns de pagina în sine, cât impactul postărilor distribuite prin intermediul său. Cel mai mare impact de până acum l-am avut cu o postare recentă, despre originea bârlădeană a domnitorului Cuza, unde am adus în prim plan cele mai solide dovezi care susțin această teorie. A fost citită de peste 10.000 de persoane. Am fost și eu surprins. Următoarea postare de succes a fost un filmuleț, un colaj de imagini care se derulează pe fundalul melodiei „Mână birjar la bulivard” și care a ajuns la 9.000 de vizualizări.
„Bârlădenii au nostalgia asta a Bârladului. Și mândria aceasta a locului”
– Din câte știu, pe lângă suma imensă de aprecieri, s-a întâmplat să iasă și niște scântei.
– Da, la postarea despre vechimea orașului. Până la urmă eu am părăsit disputa pentru că nu aveam cu cine să discut. Degeaba îi explici omului că sunt texte, chiar de istorie, care au apărut într-o anumită perioadă, în anumite circumstanțe politice, în care informațiile au fost trunchiate, eronat publicate în mod intenționat, informații istorice deturnate în scopuri politice. Dar dacă omul acela știe el că a apărut într-o carte înseamnă că e bine, că e adevărat; că altfel nu ar fi fost publicat în carte, iar cartea nu ar fi apărut dacă nu avea girul oficialităților. Da, și mie ca bârlădean pasionat de orașul meu și mândru de originile mele, mi-ar plăcea să fie adevărat că Bârladul este mai vechi decât este în realitate. Mi-ar plăcea un trecut cât mai glorios. Dar intervine latura cealaltă a istoricului, care trebuie să fie sine ira, fie că-i convine sau nu.
– Sunt pătimași bârlădenii noștri când vine vorba despre istoria lor, de locul lor de baștină…
– Așa este. Bârlădenii sunt foarte atașați de orașul ăsta. Oriunde s-ar afla au nostalgia asta a Bârladului. Și mândria aceasta a locului. Care se păstrează. Poate mai puțin la noile generații. De asta încerc eu așa de mult să îi fac conștienți că dincolo de starea precară actuală a orașului din multe puncte de vedere, ei trebuie să privească Bârladul cu deferență. Orașul nu mai poate renaște ca o capitală culturală a Țării de Jos, dar trebuie să-și păstreze latura și dimensiunea culturală. E ca un fel de pro domo ce fac eu și dacă nu reușim să-i conștientizăm pe tineri, e degeaba.
„Imaginile trebuie să circule, nu să fie ascunse cu egoism”
– Răsfoind cartea dumneavoastră și studiind atent postările din mediul virtual am remarcat că aveți o colecție frumușică de imagini pe care le-ați răspândit generos și, mai mult, fără a le atașa mențiunea exclusivității.
– Dar o aveți pe-a dumneavoastră acum.
– A, nuu. Nu am ajuns la acele dimensiuni. Eu nu mă consider un mare colecționar, așa cum a fost doctorul Botezatu. Apoi, colecția mea vizează altceva, nu obiectul în sine. Pe unii îi interesează vederea, cartea poștală sub aspectul vechimii ei – din ce an este, ce ediție, cât este de rară samd. Eu nu sunt colecționar în sensul acesta. Pe mine mă interesează imaginea, ce reprezintă, ce ne arată.
– Pe ce suport le colecționați?
– Pe orice suport. Și pe hârtie, dar pentru mine sunt la fel de valoroase și pe suport electronic. Acesta din urmă îmi servește direct, pentru că spațiul virtual este cel în care mă exprim. Le am grupate în foldere, pe categorii. Inițial, pe mine m-a interesat informația. Imaginea este adiacentă. Că pe Facebook și în presă primează fotografia, e altceva.
– Asta pentru că imaginea atrage. Se vinde prima. Întrebați un jurnalist, dacă-mi permiteți o glumă.
– Este motivul pentru care mi-am schimbat optica șI ma limitez la un text laconic, sumar.
– Aveți multe imagini unicat?
– Și ce anume este principalul dumneavoastră punct de interes?
– Clădirile. Am mai folosit în materialele mele și diverse imagini care să ilustreze un anumit moment din cotidian, cum ar fi căsătoria și moartea. Ca să ilustrez, de exemplu, un asemenea text, am folosit poze relevante de la aceste evenimente. Paleta poate fi extrem de vastă, întrucât cotidianul cuprinde tot ce înseamnă viața omului de zi cu zi, iar mentalul cotidian se modifică de la epocă la epocă. La fel ca moda. Însă clădirile sunt ce mă interesează cel mai mult.
Dosarele demolărilor, izvoare istorice „dosite”
– Cât de greu este să faceți cercetare într-un domeniu atât de puțin exploatat cum este viața cotidiană și mentalitatea unei urbe într-o epocă apusă?
– E greu, pentru că nu există posibilități, surse de a face cercetare în mod clasic. Singura ar fi să mergi la Arhive, la Vaslui, dar asta presupune eforturi financiare și de timp. Am pornit de la tot ce mi-a fost la îndemână: cărțile existente – și pe care le știe toată lumea, fotografii, informații de la cunoscuți mai în vârstă, ziare vechi – atâtea câte s-au mai păstrat la Biblioteca „Belloescu”, adică destul de puține. Ele sunt o sursă foarte importantă, mai ales dacă te referi la aspecte de viață cotidiană. Apoi, am avut șansa să dau peste adevărate comori. Cum ar fi memoriile unui fost vecin de-al meu, din vremea când era elev, pe care le-am exploatat la maximum în cartea pe care am publicat-o în 2011. Dar mai sunt și alte documente care stau închise în sertarele unora, deși sunt documente oficiale.
– La ce vă referiți?
– Am avut ocazia să văd o parte din dosarele de la demolare. Știu că la Revoluție, parte din aceste dosare au ars, iar o altă parte a fost luată de unii. Ele sunt un izvor istoric extraordinar.
– Ce conținea un asemenea dosar, mai exact?
Alții fac bani din vechile clădiri. Noi le-am dărâmat
– Ce ar fi însemnat la ora actuală Bârladul dacă vechile clădiri ar fi rămas în picioare și ar fi fost conservate. Avem destui isteți care consideră că nu-i productiv să rămânem cantonați în trecut.
– Atunci, hai să nu privim prin ochii nostalgicului Marcel Proca, ci prin ochii unui om pragmatic, dar destul de inteligent cât să realizeze ce impact uriaș are asupra dezvoltării turismului sau pentru atragerea investitorilor un oraș modern, dar care este frumos prin faptul că a știut să-și valorifice zestrea arhitecturală.
– Parisul, Roma, Veneția, Londra, marile orașe europene nu s-au temut că prezervandu-și valorile arhitectornice vor cădea în desuet. Dimpotrivă, le-au transformat în fabrici de făcut bani.
– Dacă ați avea puterea de a salva ce mai există din Bârladul vechi, ce anume ați salva în așa fel încât, în situația de a fi ghid pentru un prieten care vă vizitează orașul pentru prima dată să aveți ce-i arăta?
– Aș salva Casa Juvara acolo unde aș face și un centru cultural. Apoi, aș salva Casa Eugen Bulbuc, celebrul muzician, locul care a fost inima culturii bârlădene: aici se țineau ședințele Academiei Bârlădene, aici au călcat numeroase personalități precum George Enescu sau Clotilda Averescu, aici a locuit Alexandru Vlahuță în refugiul său bârlădean. Dar acum, când e prea târziu să mai salvăm destul cât să reprezentăm ceva, putem măcar să reînviem amintirea a ceea ce a fost. Măcar informația să o păstrăm. De ce să ne împăunăm doar cu amintirile unei vieți culturale, când nu ne împiedică nimeni să menținem interesul cultural încă? Valorile trecutului nostru își preaslăveau valorile trecutului lor. De ce să nu păstrăm și noi această tradiție? Trebuie să avem mândria de a spune că ne-am născut într-un oraș mic, dar cu tradiție. Ne place să avem argumentul tradiției în comparațiile pe care le facem între noi și alții, dar nu ne dăm seama că ne depărtăm de ea și o să constatăm că nici asta nu ne-a mai rămas.