Est News

Legendele Bârladului – La Toma Dăscălașu

de Simona MIHĂILĂ

Așa a rămas în memoria bârlădenilor locul unde altădată se afla un renumit han din oraș, devenit, mai târziu, cârciumă. Numele provine de la Toma „Dascălu”, așa cum îl chema pe proprietar. Familia acestuia a stăpânit hanul de pe la începutul anilor 1900 până ce comuniștii au venit la putere. Casa lui Toma Dăscălașu există și acum, fiind una dintre puținele clădiri vechi ce au rămas în picioare.

„Toma Dăscălașu” a rămas doar un punct de reper. Toți bârlădenii știu că se află mai „la deal” de Podul Verde, chiar la intersecția străzilor 1 Decembrie cu Nicolae Bălcescu, și are ca simbol o clădire foarte veche. Cei mai bătrâni dintre bârlădeni o știu de când sunt ei pe lume, dar puțini mai țin minte că a fost, cândva, proprietatea unui om pe care îl chema Toma. Lumea îi spunea Dascălu sau Dăscălașu, porecla trăgându-i-se de la faptul că, în zilele de sărbătoare, Toma obișnuia să cânte la biserică, alături de preot. Sunt bătrâni care susțin însă că Dascălu era chiar numele său de familie. Acest lucru este puțin probabil, întrucât scriitorul Romulus Boteanu, scriind despre el, folosește ghilimelele atunci când scrie de Toma „Dascălu”.
Omul nostru devenise renumit încă de pe la începutul anilor 1900, datorită hanului și, mai târziu, a cârciumei deschise chiar în casa cu pricina și unde mușteriii se simțeau ca acasă.
Povestind despre o iarnă cumplit de grea la Bârlad, în perioada interbelică, Romulus Boteanu amintește că în cârciumă se găsea o sobă încălzită cu rumeguș care scotea un fum înecăcios ori de câte ori era ridicat capacul. Era un local insalubru și neprietenos, dar unde chefliii orașului se simțeau foarte bine.
Printre clienți, erau și unii care se dădeau cu greu plecați de la mese. Erau obișnuiți ai casei. Iată și câteva nume pe care bătrânii bârlădeni și le amintesc cu siguranță: Vasile Gălățeanu, flașnetarul, Costică Chițiga, Toader Brăescu – slăbănogul, Mitică Traistă, Vasile Mardare, ofticosul.
Iarna, când era ger mare, erau văzuți sorbind cu nesaț din „drojdiile” calde diluate bine, pe ascuns, de Toma Dăscălașu, dar întărite la fiert cu piper negru „pentru a face mai ușoară circulația sângelui și întunecarea minților”.
De tavanul localului atârna, de când se știe, o lampă cu abajur de tablă. Lumina era așa de ciudată, încât fețele mușteriilor păreau livide. Toma Dăscălașu accepta să vândă și pe datorie, ținând evidența într-un caiet: „De altfel, toți erau buni plătitori, cu cont deschis și partitură la catastif, ca unii care aici își vărsau salariile sau pensiile”.
Câteodată, Vasile flașnetarul, „sensibilizat” de unul-două păhărele, cânta vreun cântec de of și jale, după care adormea beat clei.
„În acest timp, peste cârciuma cu podele ude și rumeguș pe jos se așternea o tăcere mormântală, întreruptă fie de geamătul cavernos pornit din fundul bojogilor lui Toader Brăescu, fie de tusea seacă, mergând până la convulsie, a lui Vasile Mardare ofticosul”.
Cârciumarul Dăscălașu stătea de obicei în spatele tejghelei, cu catastiful în față și cu creionul de tâmplărie după ureche. În spatele lui se aflau rafturile pline de sticle cu etichete de „tărie”, dar umplute cu apă colorată. Cârciumarului nu-i scăpa nimic din ce se întâmpla în local și urmărea cu atenție încordată momentul când mușteriii dădeau pe gâtlej ultimile picături din paharele soioase. Atunci, sărea ca un arc de la locul lui pentru a umple la loc „țoiurile” clienților fideli, chiar și fără comandă. Mai ales lui Mardare, care avea reputația unui bun plătitor.
Crâșma era, după cum spun cei care au apucat-o, îngrozitoare: podele umede și murdare, fum de tutun puturos, arome de băutură proastă. Clienții obișnuiți, mai sus amintiți, contribuiau și ei la acest tablou dezolant. Flașnetarul, cu melodiile sale – musai despre băutură – de genul:

„Sfinții Petru și Mihai
Au deschis o crâșmă-n rai
Hai, hai, vinu-i dulce
Cine-l bea nu se mai duce.
Isus când s-a răstignit,
Se zice că era pilit.
Hai, hai, vinu-i dulce”.
De fiecare dată când Toma Dăscălașu le umplea de bună-voie paharele, tot așa de repede, trecea fiecăruia în catastif câte două linii în loc de una. Oricând, mușteriii își puteau vedea „socoteala curată, ținută la zi și cinstită”.

Și-avea Dăscălașu o fată…

Dar nu doar Toma Dăscălașu era celebru în Bârladul de altădată. Fiica lui, pe nume Elvira, pe care tăticul ei o alinta Elvirica, era o una dintre prezențele cele mai apetisante ale urbei, mai ales în ochii liceenilor și ai ofițerilor.
Iată cu câtă subtilitate, dar cu suficientă elocvență, ne-o descrie Romulus Boteanu: „Era o fetișcană mărunțică, rotofeie și voinicuță care, prin faptul că mergea întotdeauna legănându-se și zâmbind pe stradă, era mereu asaltată fără succes de elevii din ultimul an ai Liceului «Codreanu», cu care-și pierdea vremea, dar cu succes, cu mare succes, de ofițerii sublocotenenți – în special cei din cavalerie – care-i cântau mereu și pe rând aceeași partitură, «aria căsătoriei». Cei care îi intrau în grații – și erau destui – erau văzuți traversând orașul cu trupa de marș și cântec, îndreptându-se spre dealul de instrucție, dar trecând prin dreptul ferestrelor lui Dascălu, unde știau că Elvirica este atentă pe după perdea și recepționează semnalul «mâine, în același loc și la aceeași oră», ceea ce nu se prea potrivea cu enunțarea desuetă pe care o știam noi, elevi: «la cinci, în colț, la lăptărie»”.
Toma Dăscălașu nu ținea doar cârciuma în casa de care vorbim. Lumea spune că avea și un dărac de lână și că afacerile îi mergeau destul de bine. După ce comuniștii au naționalizat clădirea, familia lui Toma Dăscălașu a fost lăsată să locuiască aici. Numai afacerea i-a fost preluată de stat, drept care și după 1950 tot o cârciumă și un dărac de lână au funcționat aici.

Review Overview

User Rating: 3.28 ( 3 votes)
Exit mobile version