de Alex SAVA
Că oamenii sunt de două categorii – conducători și conduși – e lucru știut. Aceasta nu este însă o teorie cu valoare axiomatică raportată la societate ca macroorganism, pentru că s-a dovedit că rolurile se mai inversează, iar conducătorii sunt ori devin la rândul lor conduși. Din punct de vedere al relațiilor interumane, însă, întotdeauna între doi indivizi va exista o relație de subordonare, indiferent de mediul social.
Specificul conducătorului este să domine, fie intelectual, fie prin natura funcției, ambele presupunând în primul rând înțelepciune. Fără acest ingredient, mandatul conducătorului nu durează, iar el devine, la rându-i, condus.
Pe de altă parte, una din trăsăturile de bază ale celui condus e să se viseze conducător. Altfel spus, să fie el cel care domină. În mod normal, nu ar fi nicio problemă dacă ar avea și o strategie potrivită pentru a avansa. Iar unii chiar au. Exemple sunt destule. Alții, însă, înțeleg taman pe dos teoria epatajului, alegând să evidențieze metehnele liderului în contrapartidă cu virtuțile lor (pe care invariabil providența nu le va respecta niciodată). Din păcate pentru ei, acest demers îi poate transpune în ipostaze de-a dreptul penibile.
Spre exemplu, un conducător alege să se adreseze condușilor prin instrumentele de comunicare de tip media, dar nu printr-un comunicat sec, ci prin exponenții organismelor de diseminare. Altfel spus, nu livrează o informație seacă sau o viziune unilaterală asupra unui fenomen, ci acordă formatorilor de opinie dreptul fundamental de a-și forma… o opinie. Post eveniment, fără o ocazie declarată oficial, se ciocnește o cupă, se mai spune un banc, poate chiar și o mică bârfă… Bineînțeles, nu despre cei prezenți! Ei sunt doar subiectele unor adevăruri spuse în glumă. Unul dintre reprezentanții media (una, de fapt) înțelege evenimentul ca atare, dar alege să prezinte actul socializării post-comunicare. Aparent, face asta fără niciun motiv, la capitorul „diverse”. Sau cel puțin așa ar vrea să pară. Numai că scopul în sine al jurnalistei este, de fapt, prezentarea moravurilor propriilor colegi. Adică un fel de „ăia sunt așa și pe dincolo, iar eu, după cum puteți vedea, nu”. Ridicolul situației e că jurnalista nu ar fi putut face prezentarea în cauză dacă nu ar fi asistat la oficiile post-eveniment. Deci, până la urmă, ăia sunt cum sunt. De acord. Dar când scapi trufa în tărâțe, tot în burta scroafei (pardon!) ajunge! Dacă vrei să te separi ca individ – conducător sau condus – de o anumită practică ori să te dezici de cei care o nutresc, pur și simplu faci notă discordantă. Adică nu mergi în trening la un bal mascat. Ori vreo lebădă neagră sau cenușăreasă, ori deloc!
Din toată această poveste, am înțeles un lucru: jurnalista are cojones, un atribut necesar meseriei. Apreciez asta. E un fel de jurnalistă masculină. Sincere felicitări! Ce nu am înțeles, însă, e rolul demersului în sine. Să tranformi lupta pe care o ai cu o singură persoană pe principiul că cine nu e cu tine e împotriva ta, nu e decât atributul oamenilor care, în lipsă de inspirație (poate) nu sunt capabili să producă argumente. Al condușilor, în definitiv. Al acelor conduși care, deși sunt capabili să devină conducători prin înțelepciune, recurg la argumentul forței brute și își cer gloria cu bâta. Și poate nici așa nu ar fi nimic în neregulă, dar de obicei violența (de orice fel ar fi ea) instigă la violență, pentru că nimeni nu poate fi singurul bolnav într-o lume sănătoasă, la fel cum nimeni nu poate fi singurul sănătos într-o lume nebună! Iar dacă ai ajuns să crezi că logica ta e implacabilă, dar nimeni nu înțelege asta, ar trebui să te afli într-o lume nebună, nebună, nebună… Iar cum asta nu e posibil, așa cum spuneam mai sus, înseamnă că problema e în altă parte…