de Simona MIHĂILĂ, Răzvan CĂLIN
Coborâm din poienile cu brândușe pe al căror deal am hălăduit săptămâna trecută și ne oprim cu „Legendele Bârladului” la Podul Pescăriei, pentru a număra cu mintea carele încărcate cu pește prins în Dunăre și a șterpeli câte o măslină neagră sau câte o delicioasă bucată de halviță din dughenele lui Tache, Ianke și Cadâr. Podul Pescăriei este locul fără de care nu poți vorbi de istoria Bârladului dacă nu-l pomenești.
De Podul Pescăriei se leagă aproape întreaga dezvoltare economică a urbei. Nu se știe când a fost construit, dar primele documente în care a fost menționat sunt din timpul domniei lui Ștefan cel Mare, când târgul Bârladului a căpătat statutul de punct vamal unde se plătea așa numita „vamă mică”.
Era un simplu pod, făcut din lemn, ca atâtea altele din cartierul Podeni, o zonă cunoscută ca fiind inundabilă. În timp, oamenii au început să vorbească despre acest pod atribuindu-i și denumirea de Pescăriei, deoarece pe acolo treceau de la Dunăre carele negustorilor de pește și aici se făcea, de altfel, și negoțul cu pește.
În spiritul vechilor tradiții, marele voievod al Moldovei a întărit și privilegiile bârlădenilor și le-a mărit moșia târgului. Printr-un document emis de Ștefan cel Mare la începutul lunii ianuarie a anului 1495, domnul Moldovei înțelege să ofere un privilegiu locuitorilor Bârladului și anume să le reconfirme și să le întărească „legea lor veche, ca nici unul din oamenii care trăiesc în Bârlad să nu plătească vama cea mică acolo, la Bârlad, din nici o marfă, afară de acei ce vor căra pește; aceia să dea de o majă (veche unitate de măsură, echivalentul a 50 de kilograme – n.r.) și de o căruță tot un pește, altceva nimic”.
Comerțul cu pește prin zona Podului Pescăriei a continuat și în timpul domniei lui Petru Rareș, care s-a dovedit un demn continuator al politicii lui Ștefan cel Mare. El a menținut unele privilegii fiscale acordate bârlădenilor, printre care și scutirea de taxe instituită de marele său înaintaș. Tradiția negoțului de pește în această zonă a Bârladului a continuat și în vremurile care au urmat, dovadă fiind expansiunea pe care acest comerț a avut-o și în perioadele următoare.
Podul lui Tache, Ianke și Cadâr
E de notorietate că aici își aveau prăvăliile cei mai celebri trei negustori din România: Tache, Ianke și Cadâr. Simpaticii comercianți, atât de plastic zugrăviți de penița marelui Victor Ion Popa, au trăit aievea, fiind vecinii tatălui scriitorului, care locuia în apropierea Podului Pescăriei. E adevărat, numele reale erau altele, iar prăvăliile lor nu erau una lângă alta, așa cum ne descrie piesa. Victor Ion Popa i-a adus alături din rațiuni literare, conform propriei sale inspirații.
Turcul era mic de statură, avea trei fete și muncea din greu toată ziua.
Pe partea opusă se aflau mai multe prăvălii, dar cele mai frecventate era tinichigeria lui Iavorschi, „prețuit pentru cum își îndeplinea meseria și cum își servea clienții”. Urma a lui Bărbuță, care oferea cereale, după care se aflat o altă tinichigerie, cea a evreului Ițic, unde bârlădenii puteau cumpăra și alte lucruri folositoare gospodăriei. Ițic, căruia localnicii îi spuneau „moș Kaner”, este negustorul care l-a inspirat pe Victor Ion Popa atunci când l-a creat pe Ianke.
Cel de-al treilea personaj, Tache, i-a fost sugerat de un negustor pe nume Peiu, care vindea încălțăminte („ghete, bocanci și cisme”).
Chiar la intrarea pe Podul Pescăriei se afla, după cum își amintește Vasile Damaschin, „o micuță prăvălie care vindea bragă și dulciuri, mai ales copiilor în trecerea lor spre școală și țăranilor veniți la târg”.
„Ghicește-mi în cafea”
Penița lui Victor Ion Popa nu a captat atmosfera provincială de la Podul Pescăriei doar în piesa „Tache, Ianke și Cadâr”. Cu același talent el a surprins nostalgia moldovenească și în volumul de nuvele și povestiri „Ghicește-mi în cafea”. Imediat după ce cartea a ieșit de sub tipar, autorul i-a trimis un exemplar în dar prietenului său mai mic, Vasile Damaschin, nu înainte de a scrie pe interiorul copertei o dedicație din care răzbate, iarăși, dragul și trăinicia sentimentelor pentru acelor loc: „Bârlădeni amândoi, de pe aceeași stradă cu salcâmi, cu gâște și cu copii, cartea are duh net de Podeni, de Podul Pescăriei și de șoseaua Prutului”.
De asemenea, Podul Pescăriei a fost muză de inspirație nu numai pentru scriitori și poeți (G. G. Ursu), ci și pentru artiștii plastici. Cum ar fi renumitul pictor bârlădean Mihai Adamiu. Una dintre lucrările sale, intitulată simplu „Podul Pescăriei”, este probabil singura mărturie ilustrată acestui loc de legendă, așa cum arăta el în vremurile vechi ale orașului.
Odată cu trecerea anilor, autoritățile care s-au perindat prin fruntea urbei au ținut să conserve acest vestigiu și să-l consolideze. Așa încât, astăzi, el nu mai apare ca un pod construit din lemn, fragil și gata să se prăbușească, după cum a rămas în amintirea localnicilor în vârstă, ci unul solid, din fier și beton.