Legendele Bârladului – Podul Verde

de Simona MIHĂILĂ

Declarat monument de patrimoniu național, Podul Verde este, ca și Podul Pescăriei, unul dintre cele mai puternice simboluri ale Bârladului. Dacă Podul Pescăriei a fost consemnat în istorie ca principalul nod comercial al zonei, locul pe unde, în vremea lui Ștefan cel Mare și mai apoi, treceau carele cu pește de la Dunăre, celălalt este puntea, atât la propriu, cât și la figurat, dintre dintre târg și aripa boierească a acestuia.

Deși vechimea Podului Verde nu este atât de mare ca a „fratelui” său de la intrarea în Podeni, numele lui este pomenit la fel de des de către bârlădeni. Este imposibil să vorbești despre zona în care este amplasat fără să-i rostești numele. „De la Podul Verde, la dreapta”, „de la Podul Verde, la stânga”, „de la Podul Verde, la deal” sau „la vale” și tot așa. Explicația este una cât se poate de justă: acest pod reprezintă o importantă intersecție a orașului. Se poate spune chiar neobișnuită, deoarece podul este punctul comun al arterelor 1 Decembrie, Nicolae Bălcescu, Constantin Hamangiu, Gheorghe Emandi și Epureanu. „Mai la deal”, la circa 50 de metri, se află un alt punct de legendă al orașului, despre care am povestit în documentarul „Legendele Bârladului”, anume Toma Dăscălașu.

Firește, poziția Podului Verde este o simplă întâmplare, pe aici avându-și cursul pârâul Valea Seacă (Cacaina), afluent al Râului Bârlad.

Elena Monu, profesor de istorie, spune că, în vremurile de demult, podul era de însemnată importanță deoarece marca granița dintre casele boierești și restul orașului: „Făcea legătura dintre strada Belvedere, pe care astăzi o știm sub denumirea de Bulevardul Costache Epureanu, și marginea orașului. Nu este vorba de o «margine» oarecare. Era o zonă aleasă, dominată de boierimea bârlădeană, cu ale sale curți și case impozante, înconjurate de vii și grădini”.

Iată câteva dintre casele boierilor de atunci, aflate atât pe fosta Belvedere, cât și de la „periferia” orașului, pe care bârlădenii le pot vedea și în ziua de astăzi, ele făcând parte dintre monumentele de arhitectură ocrotite de lege: Casa Tuduri, Casa Avocat Cristescu (care adăpostește, în prezent, Protoeria Bârlad), Casa Xenachi (actualul sediu al RAGCL), Casa Bulbuc, Casa Șuțu.

 Culoarea verde, pecetea importanței

 Cu o așa companie aleasă, Podul Verde nu putea fi lăsat de izbeliște, la stadiul de simplu podeț de lemn. La mijlocul secolului al XIX-lea, în vremea lui Grigore Alexandru Ghica, domnitorul Moldovei din acea vreme, autoritățile orașului au schimbat total fața podului. ~n locul punții șubrede, au construit un pod trainic, cu elemente moderne, din materiale de construcție cu mare căutare în acele timpuri: beton, piatră și fier. A fost primul asemenea pod construit la Bârlad.

Și, ca orice invetiție de soi, nu putea să nu fie anunțată în presa locală. Așadar, prin analele o găsim menționată în „Foaie oficială” care a scris în 1847că se va construi un pod de piatră „peste răpa Căcăinei din deal din gios”.

„Era în vremea marilor boieri cărturari și politicieni ai Bârladului, mulți dintre ei numărându-se printre făuritorii Marii Uniri: Manolache Kostache Epureanu, Gheorghe Emandi, Grigore Suțu, Emanoil Costin, doctorul orașului Bârlad și ultimul descendent al renumitului cronicar Miron Costin, căpitanul Constanin Costache – prefectul județului Tutova în vremea lui Alexandru Ioan Cuza, Iorgu Radu, Neculai Roșca-Codreanu, Ioan și Constanin Cuza, verii primari ai domnitorului care s-au născut în Casa Cuza, Ioan Popescu, Iacob Fătu și mulți alți oameni care au făcut din Bârlad orașul cultural și istoric cu care ne mândrim noi astăzi”, ne-a mai povestit istoricul Elena Monu.

Podul a fost vopsit în culoarea verde, considerată în acele vremuri cea mai potrivită pentru a marca importantele ansambluri arhitecturale. Așadar, este evident motivul pentru care a fost botezat așa cum îl știm în prezent.

În timp, în zona caselor boierești au construit și oamenii „simpli”, așa încât zona a căpătat elemente comune altor zone. Podul a rămas, însă, locul de care bătrânii de astăzi își amintesc cu plăcere și nostalgie. Podul Verde era loc de promedadă și de întâlnire pentru îndrăgostiții din junețea lor. Aceasta este perioada când poetul G.G. Ursu ilustra frumusețea locului într-una din poeziile sale, mărturisindu-și dorința de a mai trece „odată al apelor vad / Acolo pe unde fantasticul soare / Își spală lumina în râul Bârlad”.

Podul Roșu – în centru, dar nu la fel de celebru

Ceva mai târziu, după același tipic au mai fost construite alte două poduri: unul pe principala stradă a orașului (fosta stradă Regală, actualmente Bulevardul Republicii), vis-a-vis de fostul Cinema „Victoria” și care poartă numele de Podul Roșu, și altul paralel cu acesta, pe strada Ion Luca Caragiale (în spatele Casei de cultură, în lateral).

Podul Roșu a fost inaugurat, conform inscripției, la 1 august 1898. Deși se află în buricul târgului, prea puțini bârlădeni sunt la curent cu denumirea lui. De altfel, cei mai mulți au aflat acest amănunt abia după revoluție, când interesul pentru trecutul orașului a fost reactivat, bună parte din acest merit revenindu-i presei locale.

După zeci de ani în care cele două poduri istorice au fost lăsate de izbeliște, fiind verde și roșu doar cu numele, într-un tâziu, și autoritățile au început să acorde importanță elementelor care dădeau identitate cândva acestor vestigii. Vopseaua coșcovită de timp a fost înlăturată și înlocuită cu straturi vii și prospete.

În anii 2000, maestrul Marcel Guguianu, marele sculptor român de origine bârlădeană, s-a supărat pe conducătorii orașului și i-a certat că i-au montat Podului Roșu o balustradă nepotrivită, care nu respecta arhitectura construcției. A fost contrazis, însă, de colonelul Corneliu Vasiliu, un cunoscut colecționar de imagini vechi ale Bârladului de altădată, care i-a dovedit maestrului, cu argumentul fotografiei originale, că nu are dreptate. Lipsit de orgolii inutile, marele sculptor și-a făcut recunoscut „vina” de a nu fi reținut în amănunt imaginea podului din copilăria sa, atunci când zburda cât era ziua de lungă pe străzile urbei, între două prăjituri înfulecate în „Cofetăria Guguianu”, a ilustrului cofetar care nu era altul decât tatăl său.

Epilog

În cazul Podului Roșu, constructorii din trecut au avut inspirația să-i atașeze elemente distinctive: placheta inaugurală, într-un capăt, și stema județului Tutova, în basorelief inclus într-o nișă, în celălalt capăt.

Pentru Podul Verde, nimeni nu a găsit de cuviință sa-i marcheze, cumva, importanța, așa încât nici măcar în rândul localnicilor nu este de notorietate că Podul Verde este monument istoric.