Legendele Bârladului – Strada Gării, strada cârciumarilor

de Simona MIHĂILĂ

Strada Gării – sau Bulevardul Primăverii, cum i se spune de câteva decenii – nu avea poezia și farmecul străzii Regale (Republicii), nu a avut niciodată strălucirea acesteia. În loc de magazine cu vitrine strălucitoare, găsim birturi ordinare, iar pe jos, în loc de piatră cubică, găsim băltoace și noroi. Însă, așa cum ne-o descriu documentele și cei care au cunoscut-o la începuturile sale, strada „Gărei”, așa cum i se spunea, deține tot ce-i necesar pentru a-și ocupa un loc binemeritat în galeria locurilor de legendă ale Bârladului: data „nașterii” sale coincide cu înființarea Gării Bârlad; era (și a rămas) prima stradă pe care călătorii puneau piciorul după ce coborau din tren; de ea se leagă începuturile iluminatului public al orașului; aici se afla renumita cișmea Gura – Leului; aici s-a născut tatăl fotbalistului Cornel Dinu și marele sculptor Ioan Dimitriu-Bârlad. Dar nu în ultimul rând, aici au funcționat cele mai multe cârciumi pe metru pătrat din oraș.

Strada Gării și, cu atât mai puțin, mahalalele care o înconjurau nu existau la sfârșitul secolului XIX, când a fost construită stația CFR. Ulterior, printre construcțiile răzlețe care au apărut, și-a făcut loc un drumeag ca o uliță de sat. Era denivelată, plină de bălți și de noroi. Treptat, casele au început să se înmulțească și, peste câțiva ani, mărgineau drumul și de o parte și de cealaltă. La început, au apărut cârciumile; apoi casele ceferiștilor și, mai târziu, micii negustori.

Niciuna din case nu avea etaj. Unele erau clădite direct la stradă, altele în fundul curților. Chiar cum ieșeai din gară, îți răsărea în cale o mică piațetă în care, la orele de sosire a trenurilor, așteptau câteva trăsuri.

Trăsurile de la Bârlad, mai cu moț decat cele din Iași

Iată cum o descrie Mielul Moldoveanu, în „Bârladul, odinioară și astăzi”: „Piațeta era nepavată, iar gropile erau astupate mai mult cu balegă de cal și bălți de urină. La trăsuri clipeau felinare adormite ca și birjarul de pe capră. În general, trăsurile se prezentau bine, unele din ele erau capitonate cu pluș roșu sau albastru și cu roți cu cauciuc; birjarul era îmbrăcat într-un fel de caftan de pluș, iar la oiștea trăsurii erau înhămați doi cai. Pe atunci, noi bârlădenii ne mândream cu aceste trăsuri, deoarece erau mai mari decât birjele Iașului, care erau trase de un singur cal”.

De pe strada „Gărei” a venit lumina

De strada Gării se leagă începuturile iluminatului în oraș. Documentele arată că, în august 1872, autoritățile cereau arhitectului orașului să prezinte devizul pentru „facerea a 57 de fanare și 56 de fanare cu stâlpii lor pe strada spre gară, fiindcă la 1 septembrie viitor urmează a se pune circulație calea ferată și este necesitate a se așeza la gară asemenea fanare”. Chiar cum ieșeai de pe peronul gării, după vreo 30 de metri la dreapta se desprindea o străduță noroioasă care ducea spre Cimitirul „Trei ierarhi” din Podeni, iar pe stânga, tot pe un drum nepavat, coteai pe strada Vărăriei.

Tatăl fotbalistului Cornel Dinu s-a născut pe strada Gării

Spuneam că aici erau cele mai multe crâșme din oraș. Bătrânii povestesc că altfel de afaceri nici nu ar fi mers, având în vedere că cei mai mulți care coborau din tren căutau să bea o tărie sau un pahar de vin, pentru a-și răsplăti îndelungile ore de chin al hurducăturilor de pe șine. Tot în acest chip obișnuiau să-și omoare timpul și unii dintre cei care-și terminau treburile prin oraș și care poposeau aici în așteptarea trenului.

Prima cârcimă era deschisă și ziua și noaptea. La început, era a soților Dimitriu. După moartea soțului, doamna s-a măritat cu un oarecare Cricopol, iar cârciuma a devenit a soților Cricopol. Mai departe se afla un teren pe care negustorul Grimberg își instalase un mic depozit de cherestea. Apoi, iarăși, o crâșmă. Era a lui Doican și fusese instalată în casa lui Sava Anghel, un țăran destul de înstărit de prin părțile Ghidigeniului. Urma o locuință, apoi o altă cârciumă pe nume Bălănescu.

Lângă el locuia, într-o casă mai răsărită, Petrache Dinu, „bătrânu’„. El avea mai mulți copii, toți proprietari pe strada Alexandru Ioan Cuza din Podeni, unde unul avea chiar și o „fabrică” de sifoane. Pe unul dintre copiii lui Petrache Dinu – bătrânu’ îl chema tot la fel și este tatăl cunoscutul fotbalist și antrenor Cornel Dinu. El era magistrat și era căsătorit cu cea mai frumoasă fată a Bârladului din acele vremuri, profesoara Aurica Ionescu (mama sportivului).

„Masaje corporale și injecții de tot felul”, la „sanitarul Tilici”

Lângă Dinu bătrânu’ era o mică frizerie (a lui Vasile Constantinescu) unde se ferchezuiau călătorii veniți cu trenul, în special cei de la țară. Alături, drumeții puteau mânca o prăjitură grozavă la cofetăria lui Pavel Pitpinic. Era unul dintre membrii renumitei familii de cofetari Pitpinic, care aveau deschise cofetării în tot orașul. Puțin mai încolo era cârciuma lui Mitia, foarte cunoscut în oraș.

În spate exista un cabinet medical căutat. Toți pacienții întrebau de „sanitarul Tilici” care făcea „masaje corporale și injecții de tot felul”. Vecin era Petrică Niculara. El ținea o frizerie de lux cu oglinzi „de te vedeai în picioare” și scaune cu spătar. Urma o crâșmă și încă o crâșmă. La a doua se bea vin numai de Priponești În colț, altă cârciumă. Era a lui „Tiulei botezătorul”. Îi zicea așa fiindcă obișnuia să „aghezmuiacă” vinul pe care îl servea mușteriilor, „ca să nu îmbete clienții”.

Italianul Giota avea singura casă din Bârlad cu chiuvetă, baie și calorifere

Urma brutăria „Steaua”, a lui Noaimer, care avea cea mai bună pâine din Bârlad, apoi – după încă o străduță mică, nepavată, plină de praf și de gunoaie, casa antreprenorului de construcții Robusti. Acesta era unul dintre zidarii italieni care emigraseră în România la începutul secolului. Atunci au venit la Bârlad și familiile Giota, Griandana, Franceschini, Madotto etc. Copiii lor mai trăiau, încă, în anii ’80, însă erau foarte bătrâni.

Partea stângă a străzii Gării începea cu un depozit de materiale de construcții. Negustorii care vindeau asemenea mărfuri preferau partea aceasta a orașului deoarece gara era aproape, iar transportul materialelor de la trenurile-marfar până la depozit era scurt și nu implica prea mari cheltuieli. Alături, se afla o casă foarte frumoasă, cu acareturi multe. Era proprietatea antreprenorului de construcții Francisc Giota. El trecea drept unul dintre cei mai acătării emigranți italieni din oraș. Lumea îi spunea „dom’ inginer”, iar soția lui era româncă. Cei patru copii ai lor nu știau boabă de italiană, toți fiind născuți și crescuți în Bârlad. Unul dintre ei se numea Faust și era un talentat sculptor și bun inginer. Casa italianului avea multe camere și era una dintre cele mai moderne din târg, având chiuvetă, baie și calorifere în fiecare cameră.

Urma un depozit de lemne și var, apoi cîrciuma lui Ghiță Adam, băcănia lui Balaban și casa familiilor Varlam și Chiriacescu. Apoi, o altă cîrciumă.

Curtea sculptorului Dimitriu-Bârlad, plină de pietre și bucăți de marmură

Ceva mai încolo, cam în dreptul cișmelei Gura-Leului, se afla casa marelui sculptor bârlădean Ioan Dimitriu-Bârlad. Era o curte mare, în care găseai tot felul de pietre și bucăți de marmură. Aici, artistul a lucrat cele mai cunoscute opere ale sale, multe putând fi admirate în parcuri din alte orașe precum și în muzeele țării.

De la cișmea, drumul continua către strada Regală (porțiunea cuprinsă între Gura-Leului și Cerbul de Aur), iar o străduță se desprindea și ducea spre Piața „Sf. Ilie”. Aceasta era pavată cu bolovani de râu. Pe aici, drumul către Gară era mai scurt pentru cei care veneau dinspre centrul orașului, însă bârlădenii îl preferau pe celălalt (pe la Cerbul de Aur), fiindcă era mai frumos, mai curat, fără gropi și iluminat.

Și Gara era alta

Deși strada Gării are acum altă înfățișare și alt nume, s-au păstrat totuși bifurcațiile: către Vărăriei, către Cimitirul „Trei Ierarhi”, către piață, către Cerbul de Aur. Nici clădirea gării nu mai este la fel. În momentul în care strada arăta așa cum am descris-o, era foarte modestă, cu un etaj mic. Totuși, pentru acea vreme, când Bârladul era reședința județului Tutova, arăta cât se poate de bine. După cutremurul din 1940 etajul s-a prăbușit, iar ce a rămas din clădire arăta îngrozitor. Orașul s-a mărit și a fost mevoie de construcția unei noi gări, cu pereți de sticlă, socotită multă vreme, una dintre cele mai moderne din țară.