Legendele Bârladului – Spitalul și doamna sa: Elena Beldiman

de Simona MIHĂILĂ

Se vorbește, și pe buna dreptate, de tradiția culturală a Bârladului, de înclinația oamenilor de aici dacă nu musai de a crea, atunci, cu siguranță de a promova creația. De a o elogia și de a-i căuta permanent prilejuri spre a o expune și onora.
Există, însă, în afară de traseul cultural pe care bârlădeanul adoră să zăbovească, oricât ar fi vremurile de aspre și de neprielnice, o tradiție prea puțin cunoscută, dar intensa si extrem de copleșitoare pentru cine are răbdarea să-i asculte povestea: tradiția spitalicească.
Nu istoria în sine a spitalului oferă nota de spectaculos, de uimitor, cât oamenii care s-au dăruit pe ei înșiși, care nu au privit actul medical ca pe o meserie, ci i-au conferit caracter umanitar. Fundația tradiției spitalicești a Bârladului este o înlănțuire de fapte, de stăruințe și de luptă continuă.
Toate se petreceau în vremuri în care doctorii aduceau de acasă pentru spital și în care dăruirea de sine, generozitatea și filantropia erau realități și mod de viață, și nu termeni din literatura romantică.

Nu există documente care să ateste că până la începutul anilor 1800 în Bârlad exista un spital, o infiermierie sau un punct de servicii medicale. Îngrijirea bolnavilor se făcea, cel mai probabil, la domiciliu, calitatea actului medical fiind, în general, deplorabilă. Condițiile de trai erau mizerabile, sursele de apă puține iar măsurile de curățenie și igienizare, inexistente. Toate duceau „deseori la izbucnirea unor molime pustiitoare”, consemnează documentele istorice.
Se pare că primul medic stabilit la Bârlad (în 1815) a fost Nicolae Lafari. Atunci a fost o epidemie de holeră care a omorât peste 8% dintre locuitori. Printr-o circulară a Comitetului Sănătății din Principatul Moldovei se cerea doctorului Lafari să dea știință în mod regulat de „numărul bolnavilor, câți din ei s-au îndreptat, câți au murit și câți au rămas bolnavi, urmând a nu lăsa să prohornicească boalele spre epidemii”.
În 1826, a mai apărut un doctor, pe nume Huber sau Uber. El fusese adus în oraș nu numai pentru boieri, „ci pentru tot norodul și că la cei săraci n-a pretins nici o plată”. Așa scria într-o publicație austriacă din acel an. Tot aici, scria că bârlădenii au avut bucuria de „a se deschide o spițărie plină de tot felul de doftorii și celelalte” de către doctorul Lafari.
În 1832, Departamentul din Lăuntru l-a propus pe un post vacant de doctor, în Bârlad, pe Nicolae Hristodor. Documentele menționează, în legătură cu alegerea lui: „S-au cercetat diplomele și s-au găsit destoinic a urma practică de doftor la orice post vacant”.
Desele epidemii au impus înființarea unui punct de îngrijire, numit impropriu spital. A funcționat în mai multe localuri, ultimul fiind cumpărat în 1843 de la doctorul Lafari cu „1000 de galbeni blanchi”. Era situat pe ulița Cacaina, însă condițiile erau dezastruoase. Cu toate acestea, spitalul a funcționat aici până în 1872, „… când fiind ruinat până să cadă la pământ s-a închiriat un han la marginea orașului unde a funcționat în condițiile cele mai mizerabile, până în 1881, când bolnavii au fost transferați în clădirea nouă, ce poartă numele «Spitalul Bârlad și Elena Beldiman»”.

Postelniceasa Elena Beldiman a lasat prin testament o mosie pentru construirea spitalului

Spitalul „Bârlad și Elena Beldiman” reprezintă începutul adevăratei tradiții spitalicești la Bârlad. Totul a inceput in 1838, cand cetatenii orsului afla „ca postelniceasa Elena Beldiman a lasat, prin testament, o mosie din judetul Tutova, numita Popeni, ca din venitul ei sa se construiasca un spital care sa poarte numele sau” (povesteste dr. Constantin Codrescu). Cativa ani mai tarziu, testamentul a fost de negasit.

Mai tarziu, in lumea medicala barladeana apare Constantin Codrescu, mintea cea mai progresistă din toată galeria de doctori care a slujit acest oraș.
A studiat Medicina la Paris, unde și-a dat și dat și doctoratul, cu teza „Despre întrebuințarea injecțiilor subcutanate în cazurile de vomismente, de diaree și de nevralgii intercostale la ftizici”. Revine în țară, lucrează o vreme la spitalul ieșean, însă condițiile vitrege în care funcționa spitalul din orașul său natal îl determină să ceară Epitropiei Sf. Spiridon Iași, care patrona spitalele din Moldova, transferul său ca medic la Bârlad.
În momentul în care a preluat conducerea spitalului, localul arăta jalnic, capacitatea lui fiind era de doar 20 de paturi. Mărirea spațiului a fost prima și cea mai importantă preocupare a medicului școlit la Paris. Iata cum povesteste el despre momentul preluarii spitalului: „… venind la Barlad, locul meu natal, mi se franse inima de durere vazand starea de mizerie in care se gasea spitalul, cu acoperamantul si dusumelele putrede si cu zidurile mucezite de umezeala”.
Pe 17 ianuarie 1867 organizează o întrunire publică la care participă foarte multă lume. A reușit să-i convingă pe oameni de necesitatea unui spital nou în oraș și de contribuția lor la ridicarea acestuia. Ia ființă un colegiu al donatorilor, apoi un comitet de inițiativă, condus de el.
În ianuarie 1871 se constituie epitropia viitorului spital. S-a hotărât ca el să se numească „Bârlad și Elena Beldiman”, pentru a înscrie pentru totdeauna în memoria colectivă numele principalilor donatori: populația orașului și postelniceasa Elena Beldiman.

Și așa s-a ridicat spitalul

Deși construcția noului local a fost încredințată lui Loran Ingvermen, arhitectul orașului, participarea doctorului Codrescu a fost permanentă, atât la proiect cât și la derularea lucrărilor.
În cadru festiv, la 17 aprilie 1881, este inaugurat noul spital. Avea o capacitate de 72 de paturi, dar permitea, în condiții de urgență, amplasarea a 120 de paturi. Personalul medical se compunea din: un medic primar, un medic secundar, opt infirmiere și un bărbier.
Cu toate acestea, după cum reiese dintr-o dare de seamă a epitropiei spitalului, personalul era „mic în raport cu numărul bolnavilor de căutat și care sunt peste 80 de bolnavi de căutat în spital în fiecare zi, afară de cei care vin la consultații gratuite, afară de operații și pansamente”.
De remarcat era concepția înaintată, progresistă a dr. Constantin Codrescu referitoare la misiunea social-umană a spitalului: „Spitalul trebuie să fie o instituție eminamente democratică, menită să răspundă la trebuințele clasei celei mai numeroase, care n-are alt capital decât munca și pentru care boala este o povară mai crudă chiar decât moartea”.
Doctorul Codrescu nu și-a încheiat aici misiunea. Dimpotrivă, munca sa pentru îmbunătățirea actului medical abia începea. În anii care urmează, urmând progresele făcute în medicină la nivel mondial, el separă serviciul chirurgical de cel medical. De asemenea, înființează o secție specială de boli contagioase și sifilitice.

Doctorul Codrescu inventatorul caloriferului din spital

De-a dreptul revoluționar pentru acele vremuri a fost caloriferul inventat și introdus chiar de el în spital. El și-a prezentat invenția la o expoziție mondială de la Paris, în 1889, unde a fost răsplătit cu o mențiune.
Spitalul avea un sistem de calorifere in pereti, ce imbina incalzirea cu ventilatia naturala. Fiecare salon avea propria baie. Mai exista la nivel de spital si o baie pentru publicul din oras si canalizare proprie.

Tot lui Constantin Codrescu i se datoreaza si infiintarea sectiei de chirurgie. Pana atunci, in spital nu se realizau decat operatii de mica chirurgie. Urmeaza „sectia speciala de boli contagioase si sifilitice” (sifilisul fiind o afectiune extrem de raspandita; 20-30% din populatie suferea de sifilis).

Împreună cu alți intelectuali înființează prima tipografie din oraș (1869), numită „Tipografia Asociațiunea Unirea”. Asta îi va permite să desfășoare o bogată activitate publicistică în direcția popularizării cunoștințelor medicale, culturalizarea sanitară a tineretului, elevilor și viitorilor învățători care se pregătesc să predea învățătură la sate.
A murit în 1891, la doar 52 de ani. În semn de prețuire, bârlădenii i-au ridicat o statuie ce este amplasată în curtea actualului spital.

N-am fost în stare nici să păstrăm niște pereți

În anii care au urmat, Spitalul „Bârlad și Elena Beldiman” s-a îmbogățit cu o nouă aripă, numită „Corbu”, după numele familiei de boieri care a donat banii necesari (1893). Arhitectonica majestuoasă a acestui așezământ a fost foarte apreciată în decursul anilor. Timpul și-a spus cuvântul și, încet-încet, încăperile construite de dr. Codrescu s-au ruinat. A rămas doar Aripa „Corbu”, însă și aceasta se prăbușea văzând cu ochii. A fost inclusă pe Lista monumentelor istorice, însă nu a beneficiat de nici un fel de protecție de la stat. În urmă cu 11 ani, au fost cărate ultimele cărămizi din cel care a fost Spitalul „Bârlad și Elena Beldiman”.

În 1975 comuniștii au construit o nouă clădire, de această, pe banii statului. Un bloc-spital cuplat cu policlinica, mult mai mare, cu patru etaje. Conform directivelor de la București, noua clădire ar fi trebuit să aibă șapte etaje, însă comuniștii de la conducerea județului au considerat că ne ajunge și atât.
Prin urmare, noul spital nu a oferit niciodată spațiu suficient pentru bârlădeni și locuitorii comunelor arondate orașului. Abia în ultimii ani a fost construită încă o clădire, în care au fost mutate câteva din secțiile care funcționau claie peste grămadă în clădirea comunistă.