La țară. Povestiri din satul tău – Băcani, o comună cum multe ar trebui să fie

de Simona MIHĂILĂ

Pare că aici nu se întâmplă niciodată nimic, atât e de tihnită viața în comuna Băcani. Puține sunt evenimentele care-i tulbură curgerea lină și puțini sunt oamenii care ies din decorul molcom. Pentru locuitorii celor cinci sate ai comunei (Drujești, Băcani, Suseni, Băltățeni și Vulpășeni) viața curge așa cum „trebuie”: cu un porc în ogradă, niște păsări, o vacă, o iapă, șură, paie, grădină, prășit, arat, discuit, secetă mare sau ploaie prea multă, lemne pentru foc, zile de sărbătoare, botezuri, nunți, pomeni și tot așa. Sunt și ei afectați de sărăcie, de vremurile grele care parcă nu se mai termină, însă neajunsurile nu sunt cu nimic diferite de ale altora, din alte sate ale țării.

Au fost vremuri și mai dure pentru comuna Băcani. Cu puțin timp înainte de ’90, comuna era stoarsă de vlagă și tot mai împuținată. Opera comuniștilor de a-i smulge pe oameni cu forța din bătătura lor și a-i împinge către viața industrializată dăduse roade.
După Revoluție, ca la un semnal, mulți s-au întors în locul natal. Nu au încăput toți în casele bătrânești, așa că s-au pus pe construit. În câțiva ani, satele Drujești și Băcani aproape că s-au unit. Casele au răsărit una după alta, construite din chirpici, vălătuci, cărămidă. După cum l-a ținut punga pe fiecare. Părea că Băcani se trezește la viață. Entuziasmul de atunci s-a stins în câțiva ani, căci vremurile grele abia își arătau colții.
Mijlocul anilor 2000 găsește comuna cu mult mai mulți bătrâni decât tineri. Aceștia din urmă plecau, unul câte unul, în lume, să-și facă un rost, să câștige bani. În comună și în Bârlad, nu mai era chip, așa că mulți s-au rupt de cei dragi și au ajuns în străinătate: Italia, Spania, Portugalia. Unii definitiv, alții doar pentru o vreme, cât „să prindă cheag”.
În drumul înapoi, către casă, unii s-au oprit la Bârlad sau în alte orașe ale țării. Și-au cumpărat apartament și s-au aciuat aici cu familiile proaspăt întemeiate.
Alții, dimpotrivă, s-au întors în comună, au obținut teren de la primărie și s-au pus pe construit. Gândul lor e să rămână tot în satul părinților, al bunicilor. Tânărul sătean întors în Băcani vrea să respire toată viața aerul curat în care a crescut. Vrea să mănânce în continuare ouăle direct din cuibar, să jumulească pasărea cu mâna lui, și n-ar da niciodată strachina de lapte proaspăt și gras pe punga cu lapte pasteurizat de la magazin. Iar mămăliga din mălai grisat nu va avea niciodată savoarea celei făcute din făină prospăt măcinată la moara din sat. Și ce dacă e nevoie să muncească pământul an de an ca să trăiască? La oraș ar mânca „pe degeaba”?
Așa gândesc cei care s-au reașezat în comună după ce au câștigat ceva bănuți muncind prin străinătate. Alții sunt, încă, departe. Cu gând de întoarcere între ai lor, la ograda pe care au lăsat-o în urmă și la părinții îmbătrâniți de dor.

Numai cine nu vrea nu are apă în bătătură

Independent de drumul pe care l-au ales oamenii locului, viața comunei și-a urmat cursul. Într-un ritm pe care localnicii și l-ar fi dorit, poate, mai alert. Dar care a adus, finalmente, comuna la un nivel de trai, din punct de vedere edilitar-gospodăresc, de invidiat pentru destule comune a căror viață, în ciuda distanței mici față de Bârlad, arată ca acum 100 de ani. Spre deosebire de acestea, cei mai mulți locuitori ai comunei Băcani au mulțumirea că au rețea de apă curentă. Au scăpat de coșmarul căratului de bidoane și găleți de apă de la fântâni, iar o parte dintre locanici au acum posibilitatea să se racordeze și la rețeaua de canalizare menajeră, așa încât își pot amenaja în interiorul locuințelor baie, grup sanitar și bucătărie. Desigur, nu toată lumea își permite încă o asemenea investiție, dar este un pas înainte uriaș, comparativ cu alte zone unde nici chiar oamenii cu venituri decente nu au șansa de a-și așterne un trai civilizat.
Nici în privința altor utilităților, locuitorii din Băcani nu prea au de ce se plânge. Comuna este electrificată în totalitate și are rețea de telefonie.
Cu adevărat surprinzător a fost, pentru echipa noastră de jurnaliști care a străbătut în lung și în lat satele componente pe o vreme ploioasă, faptul că accesul, fie la pas, fie cu mașina, este cât de poate de facil, majoritatea drumurilor fiind asfaltate. Sunt doar câteva excepții, acelea fiind niște ulițe sătești.

Copiii de grădiniță vor ca viitorul să sune bine

Firește, autoritățile comunale, ca niște aleși care se respectă pe ei înșiși în primul rând, nu sunt pe deplin mulțumite.
Constantin Matei, primarul comunei Băcani, unul dintre cei mai respectabili „fii ai satului” (este originar din Suseni) spune că marile sale neliniști pleacă de la două probleme cu care se confruntă co-locuitorii săi: lipsa unui loc de depozitare a gunoiului menajer și, mai cu seamă, lipsa unui spațiu pentru grădinița comunei.
„Depindem, ca și Bârladul, de amenajarea gropii ecologice de la Roșiești. Până atunci, fiecare sătean este nevoit să se descurce așa cum poate, iar asta nu mă lasă să dorm prea bine. Aș vrea să avem posibilitatea ca fiecare să depoziteze gunoiul menajer într-o pubelă, la poartă, care să fie ridicată săptămânal de firma de salubritate. Vreau ce e mai bun pentru oamenii mei din comună”, ne-a declarat primarul Matei.
Cele mai mari insomnii i le dau, însă, condițiile improprii în care se derulează actul educațional pentru cei aproape 200 de copii de grădiniță din comună. În momentul de față, grădinița funcționează într-o clădire foarte veche, în care își desfășura activitatea, cu zeci de ani în urmă, Consiliul Popular al comunei.
„Este vorba de niște încăperi incomode, nepotrivite. Am cerut sprijin pe unde am putut, ni s-a promis ajutor inclusiv de la Inspectoratul Școlar Județean. Așteptăm să vedem cum se va rezolva, pentru că este, cu adevărat, o mare problemă a comunei noastre. Sunt copii care vin de departe, indiferent că e ploaie sau e viscol. Să-i vedeți cum vin la grădiniță curați, spălați și foarte hotărâți să nu lipsească niciodată de la cursuri! Avem niște cadre didactice de toată isprava, foarte bine pregătite și dedicate meseriei”, a mai spus primarul Constantin Matei.

Inimosul Vasile Fânaru care vrea ca nimic să nu se uite

Spre deosebire de finele anilor ’80, începuturile, dar și mijlocul, perioadei comuniste au fost pentru locuitorii comunei Băcani o perioadă de dragi amintiri. În ciuda nivelului de trai cu nimic peste cel de astăzi, oamenii nu se dădeau în lături de la a gusta din plin din bucuria distracțiilor pe care o găseau în orice împrejurare: la școală, în concursuri școlare sau sătești, în competiții de orice fel, la baluri sau în zilele de sărbătoare.
Sătenii, aflați astăzi în foarea vârstei sau la anii senectuții, deapănă cu drag întâmplări simple dar pline de savoare, care dădeau culoare vieții.
Mulți își amintesc de emulația, entuziasmul specific actelor artistice (recitaluri de poezie, dansuri populare, dansuri sportive, concerte) cu care comuna se prezenta la Cântarea României; de balurile de la Căminul cultural, competiții, spectacole etc.
Toate acestea ar fi rămas în memoria unor oameni care mâine nu vor mai fi, iar cei care vor veni nu vor fi aflat, poate, nicicând de toate câte însuflețeau cândva anii părinților lor.
Există , însă, un fiu al satului, care s-a hotărât să facă mai mult decât ar face-o vorbele simple: să scrie o carte.
Așa se facă că, astăzi, comuna Băcani este una dintre puține din județul Vaslui care are o carte despre toate câte s-au scris vreodată despre ea. Se numește „Comuna Băcani, trecut și prezent” și este munca și dăruirea unui om simplu, fără înalte școli și fără pretenții de elevat scriitor, dar dispus să-și sacrifice timp și suflet pentru a-i lăsa locului său natal o istorie scrisă, negru pe alb.
Toți cei care s-au născut în această comună frumoasă și liniștită, cu oameni gospodari și buni, precum și cei care se trag, prin părinți, bunici sau străbunici din comuna Băcani, vor putea oricând afla din cartea lui Fânaru aproape tot: geneza locului, etimologia numelor fiecărui sat, date despre vechimea comunei, a climei, vegetației, istoria comunității de la origini, trecând prin perioada colectivizării și până în zilele noastre, momentele istorice cele mai importante, oamenii cei mai de seamă, familiile de vază, artiștii locului.
„Vasile Fânaru dovedește o deplină obiectivitate privind perioada de până la evenimentele din 1989, nefiind nici nostalgic, dar nici negând cu vehemență tot ce s-a realizat atunci, așa cum fac mulți oportuniști contemporani. Tot de mare interes rămân bogatele informații privind trăsăturile culturii populare din localitățile comunei, etnografia și folclorul”, scrie în prefața cărții profesorul Dan Ravaru

Primarul Matei bătătorește drumul către veselia de altădată

Chiar dacă reînvierea spiritului ce anima altădată latura culturală și distractivă a comunei pare o redută greu de cucerit, primarul Constantin Matei nu se lasă descurajat: „Poate că oamenii nu mai au nici elanul, nici disponibilitatea de odinioară, poate că pentru tinerii de astăzi altele sunt preocupările, dar nu înseamnă că noi, restul, am murit și nici că tot ce a fost frumos trebuie îngropat în trecut”.
Matei și-a suflecat, așadar, mânecile și, în doar trei ani de când este primar, a reușit câteva lucruri care au mers la inima sătenilor.
Sub aspect cultural, a decis (și cu aprobarea Consiliului Local) finanțarea unei reviste culturale intitulată „Băcanii”, sub coordonarea aceluiași inimos Vasile Fânaru.
Primarul Matei a încercat să cumpere clădirea care a generat atâtea amintiri de neuitat, cea în care a funcționat Căminul Cultural, dar prețul pretins de actualul proprietar ar fi afectat serios stabilitatea financiară a comunei. Drept pentru care, primarul a decis construirea unui nou Cămin Cultural, ale cărui lucrări vor demara curând.
Semnalând nevoia consătenilor de a avea un loc unde să-și organizele pomenirile, nunțile, botezurile sau alte petreceri, edilul-șef al comunei a dat undă verde construirii în Suseni a unei săli de evenimente. Contra unei sume modice, oamenii și-au luat de pe cap grija organizării petrecerilor sau pomenilor în propriile curți. O asemenea sală va fi inaugurată, în acest an, și la Drujești.
Matei a simțit, însă, nevoia unei sărbători care să reunească întreaga suflare a comunei, așa încât totă lumea să petreacă, de la mic la mare, și să se poată desfășura după pofta inimii. Așa a luat ființă „Sărbătoarea toamnei”, un eveniment cu care se pot mândri extrem de puține comune din județ și care, la Băcani, are loc în ultima duminică din septembrie. Este o zi a veseliei maxime, în care locuitorii comunei au parte de spectacole, de muzică, dansuri și divertisment.
Primarul Matei le face tuturor, an de an, surpriza de a omagia cuplurile care împlinesc 50 de ani de căsătorie și de a le deveni naș la Nunta de aur.

Meșterele satului

În afara celor recent construite, cele mai multe gospodării din comună poartă patina timpului. Nici în interior, nu s-a schimbat nimic: în „chiler” același pat din paie lângă soba din lut, văruită sau vopsită, aceeași poliță, aceeași măsuță. În odaia „de curat” miroase ca și în urmă cu decenii a gutui, frunze de nuc și un ușor iz de naftalină. Același pat (singurul cu arcuri din casă), cu cuvertura lucrată „de mână”, de sub care iese un cearșaf „de margine” cu bordură din dantelă croșetată, scrobită și călcată cu atenție și migală, cu perne umflate „pe colț” învelite cu fețe albe, apretate și brodate tot manual.
Pe pereți, carpete lucrate în trecut de mâna gospodinei, iar pe jos preșuri din „coade” țesute la război, tot în casă, ori covoare din lână, înflorate. Există și case unde modernismul și-a făcut simțit prezența, fără îndoială.
Femeile din comuna Băcani erau, cu ani în urmă, neîntrecute meștere în lucrul cu ața. Iarna, aproape că nu găseai casă în care, lângă sobă femeia să nu coase. Schimbau modele între ele, își împărtășeau reciproc secretele lucrului, își împrumutau etamină, pânză de sac și ață, până când primea marfă la „cooperativă” (magazinul satului) sau până când una pleca la oraș pentru târguieli. Era o emulație de nedescris, iar opera lor de atunci ocupă, încă, loc de cinste în multe gospodării.
Am văzut pături și cuverturi de o frumusețe autentică, lucrate „din andrele”; carpete cusute „în puncte”, mileuri și fețe de masă croșetate fie cu macrame, fie cu ață de papiotă. Adevărate dantelării, opere de artă populară care ar putea concura cu succes în orice târg de profil din lume.
Tanti Maricica Balan, una dintre cele mai pricepute în acest domeniu, a lucrat zeci și zeci de cuverturi, carpete, fețe de masă, de pernă, perdeluțe. Are în casă tot felul de obiecte de artizanat lucrate de mâna ei: pernuțe rotunde acoperite cu saten, vaze cu flori făcute din sârmă, ghirlande de flori confecționate fir de mătase vegetală pe suport din sârmă spiralată (cu ajutorul unui cui). Unele dintre cele mai admirate obiecte care au ieșit de pe mâna sa sunt păpușile. Acestea au fost cumpărate din comerț, însă ce transformare! Tanti Maricica le-a făcut rochii de epocă, le-a cusut păr din mătase, pe care, apoi, l-a împletit sau l-a învârtit în cocuri elaborate. Și rochiile și părul sînt din fir de mătase vegetală, peste care a cusut paiete sau mărgeluțe. Adevărate minunății pentru care străinii dornici de obiecte lucrate manual ar da sute, poate chiar mii, de euro.

Complotul boieresc de la Suseni

Nu se poate să vorbim despre comuna Băcăni fără a pomeni despre singura familie boierească a cărui amprentă e purtată de comună și în zilele noastre: familia Palade. Urmașii marelui vistiernic Toader Palade dețineau numeroase proprietăți pe teritoriul comunei, iar viața acestei familii s-a împletit strâns cu localitățile comunei Băcani, secole de-a rândul, satul Băcani fiind, pe de-a-ntregul moșia sa.
Două clădiri dăinuie și astăzi. Una este o casă în care a funcționat în anii 70′ grădinița comunei, iar alta aste conacul de la Suseni, cel mai vechi conac boieresc din județul Vaslui și din fostul județ Tutova.
Conacul de la Suseni a intrat în istoria românilor în urmă cu peste trei secole, ca fiind locul unui complot național, pus la cale în timpul nunții unuia dintre fii lui Toader Palade.
Conacul este astăzi proprietatea particulară a unui agent economic din județul Vaslui.

Vasile Georgescu-Bârlad, fiu al Băcaniului

Cel mai de seamă om pe care l-a dat comuna este Vasile Georgescu-Bârlad. Absolvent de Drept, el și-a închinat viața actelor de binefacere și apărării valorilor morale stârpite de regimul comunist.
După absolvirea facultății s-a înscris în Ordinul Avocaților din județul Tutova, practicând o strălucită carieră de avocat la Bârlad, timp de 40 de ani (1907-1947).
În cartea „Valori spirituale tutovene”, Traian Nicola scrie că Georgescu-Bârlad a ocupat diverse funcții înalte: președintele organizației Tutova a PNȚ, deputat (1929-1932), senator de drept, prefect de Tutova (1920), primar de Bârlad (1932).
Ca avocat s-a implicat în numeroase acțiuni: a inițiat crearea unui sindicat profesional prin care a putut ajuta material pe tinerii și pe bătrânii avocați fără venit; a apărat în procese drepturile obștilor țărănești de împroprietărire; a îmbogățit biblioteca Baroului Tutova etc.
După inundațiile catastrofale din primăvara anului 1932 a înființat „Cartierului Nou”, situat pe dealul vestic al Bârladului, actualul Cartier Deal, pentru mutarea locuitorilor sinistrați. Cu această ocazie, a colectat pentru ei importante sume de bani. Pentru evitarea altor inundații a inițiat și a condus lucrarea edilitară „Abaterea cursului Râului Bârlad” pe o lungime de 2 km, lucrare efectuată gratuit de către cetățeni și trupe de geniu. Pentru asta i s-a conferit titlul de Cetățean de onoare al orașului.
„Sfatul Negustoresc” din Bârlad i-a mulțumit public pentru faptul că a convins Adunarea Deputaților să reducă impunerile fiscale în 1929, după un an de secetă cumplită. Activitatea sa socială, educațională, politică a fost apreciată de oameni de înaltă valoare: Arthur Atanasiu (ambasadorul României la Cairo), Constantin Argetoianu și G.G. Mironescu, care au fost miniștri, prim-miniștri, consilieri regali.
Odată cu declanșarea campaniei electorale din 1946, viața lui Vasile Georgescu-Bârlad a devenit un calvar. Regimul comunist instaurat atunci, care lucra intens la anihilarea tuturor partidelor politice, altele decât cel comunist, i-a devastat casa în mai multe rânduri. În 1947 a fost încarcerat în închisoarea „Zarea” din Craiova, după care, la vârsta de 63 de ani, a fost eliberat. A urmat o perioadă în care s-a ascuns continuu de comuniștii care îl urmăreau. Este iarăși arestat, de astă dată împreună cu fiica și cu fiul său, dar sunt eliberați. Este urmărit în continuare și, în 1951 este condamnat la 2 ani de închisoare pentru „acte preparatorii la crima de uzurpare de ordine constituționale”. A fost bătut crâncen în închisorile de la Jilava și Malmaison.
Traian Nicola scrie: „Este mutat în închisoarea de la Botoșani unde, gardianul de serviciu, după o bătaie sălbatică pe care i-a dat-o, crezând că este mort, l-a dus la morgă dezbrăcându-l. A doua zi, constatând că este viu, l-a udat cu o găleată de apă și l-a omorât cu patul puștii”. Avea 78 de ani. De-a lungul vieții, meritele i-au fost răsplătite cu peste 20 de titluri și distincții.