Legendele Bârladului – Biserica Domneasca și "secretul" din spatele ei

de Simona MIHĂILĂ

Între lăcașurile de cult din Bârlad, Biserica Domneasca ocupă un loc aparte. Pe lângă faptul că este ctitoria unui luminat domn al Moldovei, Vasile Lupu, de aceast biserică se leagă începuturile învățământului bârlădean, căci în clădirile sale anexe a funcționat prima școală din oraș. Astfel, localnicii au putut încă din acele vremuri să găsească la Biserica Domnească, pe lângă un lăcaș de reculegere sufletească, și un loc unde copiii puteau desluși tainele scrisului și ale cititului.

Biserica a fost zidită din temelie de domnitorul Vasile Lupu în 1636, având hramul Adormirea Maicii Domnului. Mai târziu, de aici avea să i se tragă denumirea de „Domneasca”, titulatură care s-a păstrat și în zilele noastre.
Însă, biserica nu a arătat așa cum o cunosc bârlădenii actualmente. Inițial, a avut trei turnuri, unul dintre ele adăpostind clopotele. Biserica a dăinuit în această arhitectură până la cutremurul din 14 octombrie 1802, când, potrivit izvoarelor vremii, lăcașul a suferit serioase stricăciuni: „Scricându-să și risipindu-să istov biserica, au fost trebuință ca să o doboare cu totul și să o zidească de iznoavă din temelie”.
Astfel, între 1806 și 1807, biserica a fost reconstruită din temelie, pe cheltuiala preotului paroh Ioan Damian și a unui grup de enoriași, printre care și domnitorul Alexandru Constantin Moruzi. Inițiativa refacerii sale a aparținut mitropolitului Moldovei din acea vreme, Veniamin Costache.
Lucrările au înaintat anevoios. În 1832, biserica avea să sufere din nou deteriorări serioase tot din cauza unui cutremur. Atunci, s-a hotărât mărirea bisericii, întrucât s-a considerat că era prea mică. În locul celor trei turnuri au fost construite bolți, iar clădirea a fost întărită cu ziduri groase de 1.50 de metri.
Importanța și rolul deosebit pe care această biserică le-a avut în anii următori au fost dovedite și de numeroasele privilegii și scutiri de dări de care s-a bucurat de-a lungul timpului.

Prima școală publică din Bârlad, în chiliile bisericii

Biserica Domneasca s-a dovedit a fi unul dintre păstrătorii unei vechi tradiții, caracteristică epocii feudale, și anume învățământul ecleziastic. Documentele vremii oferă destule indicii despre existența în clădirile anexe a unei modeste școli. Scutirile de taxe și privilegiile acordate au putut permite înființarea și funcționarea unui astfel de lăcaș rudimentar de învățământ. Există informații conform cărora în chiliile bisericii a activat o școală elementară, condusă de un dascăl.
Programa școlară, dacă o putem numi așa, se mărginea doar la citire și scriere, astfel încât copiii puteau deprinde „buchile” cărții. Bineînțeles, nu putea lipsi și educația de tip ecleziastic, copiii deprinzând cunoașterea catehismului și a cântărilor bisericești.
Pentru mult timp, Biserica Domneasca avea să joace un rol deosebit în propovăduirea nu doar a credinței strămoșești, ci și a „luminii” cărții. La un moment dat, au funcționat chiar două școli pe lângă acest lăcaș de cult. Una dintre ele era de psaltichie, iar la cealaltă se preda învățătură laică.
Chiar dacă, ulterior, au mai apărut școli ce funcționau pe lângă alte biserici din oraș, cele de la Domneasca reprezentau, pentru acele vremuri, elita. Așa se face că în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, din cei peste 200 de elevi, cât număra populația școlară a Bârladului de atunci, nu mai puțin de jumătate erau înscriși la școlile de la Domneasca. Trebuie spus că școala de psaltichie de la Domneasca, unde copiii învățau să cânte muzică religioasă, s-a bucurat de o reputație deosebită în acele vremuri. Conform documentelor vremii, cântăreții de strană de aici, psalții cum li se mai spunea, ajunseseră „să se întreacă cu acei de la Mitropolia Moldovei”.

Primul profesor de pedagogie, prima școală publică de băieți

Însă, dovada cea mai concludentă a importanței pe care Domneasca a jucat-o în istoria învățământului local, o reprezintă înființarea la 1 septembrie 1832 a primei școli publice de băieți din Bârlad, chiar în chiliile bisericii. Școala a fost condusă de primul profesor cu specializare în pedagogie pe care l-a avut Bârladul, Ioan Zăhărescu și cuprindea o clasă elementară și „clasul normal” de doi ani.
În total, școala avea 50 de elevi, la fel ca și celelalte două școli care s-au înființat în Galați și Roman în aceeași perioadă. Astfel, Bârladul se număra printre cele patru localități din Moldova, alături de Iași, Roman și Galați, care la acea vreme aveau școli publice. Iar acest merit, în cazul Bârladului, îl are cu prisosință Biserica Domneasca.
Ulterior, odată cu trecerea timpului, școala de pe lângă Biserica Domneasca avea să-și piardă, încet, încet, importanța și în final să dispară, aceeași soartă având-o toate lăcașurile de învățământ care au funcționat pe lângă biserici.
Însă, fără, îndoială, Domneasca rămâne un reper deosebit de important pentru viața spirituală și pentru dezvoltarea culturii și învățământului pe aceste meleaguri.

Cu „lemnușul” și „tartașul” în șopron, la învățat carte

O altă biserică care a jucat un rol important în dezvoltarea învățământului bârlădean a fost Biserica Sf. Nicolae Tuchiloaia, situată în cartierul Podeni. Și aici a funcționat o școală similară cu cea de pe lângă „Domneasca”, care era condusă de dascălul Frumusache.
În cartea”Istoria Bârladului”, profesoara Oltea Rășcanu Gramaticu amintește că respectiva școală era amplasată pe o adevărată „peninsulă” între multele gârle care împânzeau cartierul, născute care umare a deselor inundații ale Râului Bârlad: „Vara activitatea școlară se desfășura sub un șopron deschis pe două laturi, iarna sau pe vreme rea, într-o odaie joasă, pătrată, nepardosită, lipită pe jos cu lut, luminată prin două mici ferestre și încălzită prin o sobă – cuptor cu vatră care servea și pentru gătit, iar de aici se trecea într-un mic ietac unde învățau fetele”.
Cât despre dotările școlii, acestea se rezumau la o masă lungă și masivă din lemn de stejar, cu lavițe de jur împrejurul camerei, iar în camera fetelor erau două paturi, o icoană și o candelă.
În aceste condiții, mai mult decât precare, lumina învățăturii era adusă în sufletele copiilor bârlădeni.
Mai mult, manuale școlare nu existau, buna educație a „școlerilor” fiind condiționată direct de priceperea și inteligența dascălilor. Puținele materiale didactice constau în așa-numitul „lemnuș”, o bucată de lemn pe care se fixa coala de hârtie, împăturită în opt și „tartașul”. Acesta din urmă nu era altceva decât „Cartea de lectură”, alcătuită din câteva coli de hârtie, la fel împăturite în opt, pe care dascălul scria diferite texte pentru fiecare elev în parte.

Tocitul sub amenințarea „nuielușei”, tehnică obligatorie de învățat carte

Abia din anul II de școală elevii aveau la dispoziție „manuale”, mai exact ceaslovurile bisericești, din care învățau să citească și să scrie, iar în anul III se predau noțiuni generale de aritmetică.
Viața de școlar din acele vremuri nu era rezumată doar la partea teoretică, ci elevii aveau și anumite îndatoriri practice strâns legate de lăcașele de cult pe lângă care funcționau școlile: măturatul în biserică, cititor de strană, memorarea unor rugăciuni etc.
De altfel, sistemul de memorarea mecanică, sau „tocitul” cum i se mai spune acum, avea o importanță deosebită în activitatea didactică din acele timpuri. Tocmai de aceea se învăța cu glas tare, așa încât „atunci când începeau cu toții deodată și mai ales când varga își îndeplinea oficiul pe la picioare, nu se mai auzea nici în cer, nici în pământ”.
Fiecare elev trebuia să plătească o anumită taxă școlară, dar dacă părinții nu își permiteau, puteau să achite și în natură. Întrucât nu exista un program bine pus la punct, de cele mai multe ori elevii erau nevoiți să stea la cursuri de dimineață până seara, beneficiind doar de o scurtă pauză de prânz. Atunci, elevii avea posibilitatea de a trage un pui de somn, drept pat servindu-le rogojinile pe care fiecare și le aduceau de acasă.