Se spune că cea mai frumoasă perioadă a vieții este timpul pe care ni-l petrecem pe băncile liceului. Nu vreau să vorbesc despre lucrurile pe care fiecare adolescent le trăiește și experimentează în perioada asta. Fiecare simte în felul lui.
Pentru mine perioada liceului, vorbind strict de școală a fost una încărcată uneori cu bucurii, stres, dar mai ales cu frustrare. Nimeni nu se așteaptă ca un copil proaspăt ieșit din liceu să simtă frustrare, asta pentru că nu e normal. Și nu simt frustrare pentru că s-a terminat. Din contră.
Am învățat în cadrul unui renumit liceu din oraș, ba chiar colegiu național. Sună pretențios,nu? Este. Eu una iubesc liceul ăla. Acolo am întâlnit oameni și oameni. Am învățat și cele mai importante lecții, și nu țin de școală. Am dat peste persoane ce mi-au fost ele însăși lecții de viață. Sunt mândră să spun că mi-am găsit modelul în viață. Am avut parte de cea mai minunată profesoară, care nu m-a învățat doar istorie, m-a învățat despre viață. Cu câtă pasiune profesa doamna de istorie nu mi-a fost dat să mai văd în altă parte. Deși dumneaei merită pagini întregi pline cu laude să îi fie dedicate, nu despre asta este vorba astăzi, pentru că în timpul liceului unii oameni m-au făcut să gust forțat din ceea ce se numește ‘indiferență’ ‘ipocrizie’ și ‘dezinteres’. Am avut nenorocul de a nu avea cel mai bun îndrumător , atât eu cât și colegii mei de clasă. Frustrarea intervine în momentul în care aveam o oră de istorie și după, una de limba și literatura română. Doamne ce discrepanță între cele două. Pe cât de greu mi se părea al Doilea Război pe atât de ușor îl învățam. Asta pentru că profesoara mea știa ce face. Povestea lecțiile ca și cum ar fi fost filmul dumneaei preferat. În schimb nu am putut niciodată să-l înțeleg pe Eminescu, ori pe Blaga, sau ce a vrut Rebreanu să transmită prin romanul Ion. Singurul pe care l-am înțeles a fost Bacovia, pentru că exact starea aia de angoasă o aveam la orele de română. Greu mai treceau. Și recunosc nu am fost cel mai eminent elev, nu am avut vreo înclinație extraordinară spre vreo ceva, orice. Ba chiar uneori , mă bucuram alături de colegii mei, că noi la română nu avem teme, noi la orele de română suntem puși la curent cu unele detalii din viața personală a unor oameni care nu ne stârneau interesul nici cât Eminescu. Evident unii dintre noi eram puși nu numai la curent dar și la punct. Era atât de vizibilă diferența dintre superioritatea cadrului didactic și inferioritatea noastră, muritorii de rând care nu-l citise vreodată pe Tolstoi sau nu știau că Dorian Grey e de fapt un roman scris de unu Oscar Wilde. Suntem doar niște adolescenți care trăiesc în cea mai superficială formă de societate de până acum, părinții ne trimit la școală ca să învățăm, să ajungem oameni, voi, profesorii aveți obligația de a ne învăța, nu de a ne face ‘statuie în fața școlii’ când greșim un răspuns, nu așa se face carte. Am ajuns în zilele în care un profesor ni se adresează cu ‘băi fraților’, om fi frați dar sper din suflet că nu suntem la același nivel. Deja este evident că vorbesc despre o singură persoană, nu vreau să dau nume pentru că vreau ca persoana respectivă să se simtă și să se schimbe sau să renunțe la învățământ că i-a trecut vremea. Tu, ca diriginte, nu mă ameninți pe mine ca elev. Nu-mi spui ‘dacă nu vine mama la ședință, îți scad un punct la purtare’. Eu personal am o relație foarte bună cu mama, bazată pe încredere și sinceritate. Dumnezeu îmi e martor că mama știa situația mea școlară chiar de la mine. Mama muncește mai mult decât toți oamenii pe care îi cunosc. Eu sunt de la țară iar femeia asta, pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o drept mamă a făcut sacrificii enorme ca fata ei , ‘fără cei 7 ani de acasă’, să învețe în oraș timp de 12 ani de zile. Tu, ca profesor nu mi-ai plătit chiria în cei 4 ani de liceu, nu-ți cere nimeni asta. Tot ce am vrut a fost să vă faceți datoria. Așa e corect și normal. Știu și eu cât de mic este salariul unui profesor, dar asta nu e o scuză ca să nu vă faceți datoria cum trebuie. Fiecare își alege drumul în viață, dacă banii sunt ceea ce vrei ca să poți profesa cu drag ,atunci meseria de profesor e ceea ce NU trebuie să alegi. Eu în aceste rânduri, rog a se observa, nu am contestat niciodată cunoștințele persoanei respective. Nu aș putea pentru că pe bună dreptate știe tot ce e de știu despre literatură. Dar tocmai asta face ca vina să fie și mai mare. Dacă tu, nu zic ca profesor, dar ca om într-o perioadă în care totul este la pământ în țara asta, în care noi , cei tineri, reprezentăm viitorul, știi și ai puterea de a ne transforma și pe noi în oameni mari și nu o faci, atunci ăsta este păcatul tău cel mai mare.
Eu vreau ca liceul să-mi fie drag o viață, vreau ca generațiile ce vin din urma mea, și așa prea afundate în tehnologie și în alte vicii, să fie capabile să citească o poezie și să înțeleagă tot ceea ce eu nu am putut.
Călin Mădălina-Elena , clasa a 12 a G