Cum se distrau bârlădenii de altădată la bâlci și care erau dulciurile preferate ale bunicilor noștri!

de Simona MIHĂILĂ

Pe 29 august este cea mai agitată și mai aglomerată zi de peste an la Bârlad. Este sărbătoarea Sfântului Ioan sau “Sân’ Ioan de vară”, ziua în care, de sute de ani, are loc temeiul bâlciului anual de la Bârlad. Ca în fiecare an, dis-de-dimineață încep să sosească sumedenie de țărani, îngrămădiți în căruțe sau veniți cu “rata”. Vin familii întregi, de la cel mai mic, la cel mai bătrân.

Așa a fost bâlciul dintotdeauna. Locul unde plebea și lumea bună se distrează pe același petec de pământ; locul unde preț de câteva ore toată lumea care calcă aici uită de funcții, studii, clasă și rang social.

Nimeni nu poate spune exact când a apărut bâlciul sau iarmarocul (în prezent, ambele denumiri au aceeași accepțiune). Se știe că este o tradiție seculară și că în perioada medievală era la fel de gustată și de așteptată ca și astăzi. În orice caz, un lucru este cert: în vremuri străvechi i se spunea doar târg sau iarmaroc și că rolul său primordial nu-l avea relaxarea, ca acum, ci tranzacțiile comerciale. Abia după ce-și făceau târguielile, oamenii începeau să caute și ceva distracție înainte de a porni iarăși la drum.

„Iarmarocul oamenilor”: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați

Treptat, pe lângă negustori și vânzătorii de distracții, iarmarocul a mai căpătat o particularitate foarte… gustată: mâncarea. Așadar, după ce cumpărau sau vindeau un animal, țăranii petreceau câteva ore distrându-se și mâncând tot felul de bunătăți: halviță, baclava, gogoși, friptură, cârnați. În plus, copiii și femeile putea bea bragă cât îi “țineau” burțile, iar tații degustau cu plăcere un “șâp’șor de răchie” sau o carafă de vin bun.

Iată cum descrie bâlciul de la Bârlad Ion Delamisa în cartea “Zăpezile copilăriei”, bâlci pe care îl numește “iarmarocul oamenilor” (celălalt era al animalelor aduse la vânzare): “Valul de oameni ne împinge înainte. Zgomotul crește, pocniturile se îndesesc, îndemnurile se înmulțesc, strigătele s-aud din ce în ce mai deslușit: «Aici, aici, numai treizeci de bani intrarea și vedeți ce n-ați mai văzut: femeia cu coadă de pește, calul care știe să numere, omul cu două capete!». Parc-am intrat în altă lume. Sus, pe un fel de pod suspendat, fete îmbrăcate în pantaloni de mătase, galbeni, roșii, albaștri și tricouri vărgate pășesc legănându-se, prinse de mâini cu bărbați în haine negre și cu pălării înalte pe cap; altul tuns cu făină pe față, cu nas mare, face tumbe. Într-un colț, cântă muzică de marș. Cei de pe pod se învârtesc roată, sar, se dau peste cap, strigă. Muzica tace. Cel uns cu făină pe față pune la gură o pâlnie mare de tablă și strigă prin ea: «Artiștii intră înăuntru, reprezentația începe. Intrați, douăzeci și cinci de bani intrarea generală. Grăbiți-vă că nu mai sunt locuri!». Alături, pe o podișcă, un bărbat cu un turban albastru pe cap înghite flăcări, apoi își bagă o sabie adevărată în piept, dar nu cade mort. Mai încolo, roata norocului. Cu 10 bani poți să câștigi o solniță de sticlă verde, o farfurie înflorată sau o cană cu toartă; cu 20 de bani, un lighean, o căldare”.

Gogoșile și vata de zahăr, eternul deliciu!

Gogoșile reprezintă o amintire dragă în mintea unui copil care a mers într-un bâlci de altădată: “La o masă acoperită cu tablă, un bătrân cu fes pe cap vinde gogoși. «Gogoși dulci, gogoși calde». Cu mânecile suflecate, cu capul gol, un bărbat ia de pe o tavă de lemn gogoșile rotunde, le întinde în mâini și le dă drumul în cazanul cu ulei fierbinte. O femeie le apasă cu o lingură de sârmă. Gogoșile se rumenesc. Femeia le scoate și le presară cu zahăr pisat dintr-o cutie cu capacul găurit, le ia cu o bucată de hârtie și le întinde celui care le-a plătit”.

Ce anume din această descriere nu recunoaștem cei care am mâncat gogoși de la un bâlci al anilor 2000? Totul se petrece întocmai și în ziua de astăzi. Pe atunci mai era halviță, astăzi avem prăjituri cu ciocolată; atunci erau baclavale, astăzi avem chips-uri și floricele; atunci era bragă, astăzi avem cola. Cârnaților li s-au adăugat vestiții mititei românești, fleicile de carne la grătar și frigăruile. Vata de zahăr de atunci o mâncăm și acum, cu aceeași plăcere.

Cu timpul, activitatea de negoț și-a mai pierdut din însemnătate, dar asta nu a diminuat cu nimic din farmecul și popularitatea acestui eveniment anual.

Tehnologia a făcut ca locul scrâncioburilor legate cu sfoară sau cu lanțuri, al bărcilor din lemn, al toboganelor, să fie luat de “mașinării ciudate”, manevrate electric. Mai mult, acestea au ajuns atât de sofisticate încât, în unele, doar cei cu un stomac de fier și cu cap “de lemn” rezistă în zguduiala și în rotirea lor infernală.

Cel patru iarmaroace de la Bârlad

În existența sa, Bârladul a avut, pentru o lungă perioadă, denumirea oficială de Târg al Bârladului. Și în ziua de astăzi, locuitorii satelor din împrejurimi spun – atunci când vor să vină în oraș – că “merg la” sau „în târg”. Chiar și bârlădenii mai vârstnici continuă să spună, atunci când vor să plece în centru, că “merg în târg”.

Din “Istoria Bârladului” (Oltea Rășcanu Gramaticu) aflăm că, uneori, se iveau conflicte între negustorii bârlădeni pentru păstrarea locului de târg, cât mai aproape de locuințele lor. În 1825, târgoveții bârlădeni se “jăluiesc” domnitorului Ioan Sandu Sturdza, pentru acei din partea de jos (adică de est) a orașului de a “se regula și pentru partea acea de târg un maidan, unde să-și adune carele și lumea ce aduce felurite lucruri de vânzare, ca și dânșii să poată face alișverișuri”.

Termenul de iarmaroc apare pentru prima dată în documente, în 1837, când domn al Moldovei era Mihail Sturdza. În acel an, pe 10 februarie, el fixează patru zile de iarmaroc pe an, decizie comunicată ca răspuns în urma unei jalbe a “Obștii negustorilor și târgoveților orășeni din orașul Bârladului”: “Am luat aminte la cerire prin jalbă a obștei neguțătorilor din orașul Bârladului cu rugămintea de a statornici și acel oraș, precum și în alte târguri, patru zile de ermaroace în cursul anului. Și găsind neapărată împlinirii cuprinderii de așa hărăzire orașului Bârlad, cu un lucru ce privește folosul obștescu, hotărâm și legiuim patru zile de ermaroace în cursul anului, în acest oraș și anume: întâiul la Sf. Gheorghe, pe aprilie 23, al doilea la Sf. Ilie, iulie 20, al treilea la Ziua Crucii, septembrie 14 și al patrulea la Sfinții Voievozi, noiembrie 8”.

Statornicirea zilelor de iarmaroc avea rațiuni economice și sociale, căci numai împrejurările excepționale reuneau un număr suficient de vânzători și cumpărători.

În 1863 este stabilit un singur iarmaroc pe an, între 20 și 29 august, și unul săptămânal pentru vite. Reducerea zilelor de iarmaroc se explică prin faptul că posibilitățile de circulație a mărfurilor se înmulțiseră și deveniseră mai rapide.

Bâlciul nu este, de fapt, un substitut pentru cuvântul iarmaroc. Odată cu trecerea anilor, denumirile s-au confundat. Însă, în realitate, bâlciul era o activitate care se desfășura în paralel cu iarmarocul, în același loc. Adică, vânzătorii de distracții – circari, păpușari, iluzioniști, prestidigitatori, proprietari de scrâncioburi, iar mai târziu, de bărci și tobogane – au profitat de iarmaroace pentru a atrage clientela adunată aici.