În plină pandemie, scotocind grijuliu în garderoba ideologică, prin care sfidează și îi înjosesc infatuat pe creștini, și negăsind ceva potrivit, designerii seculariștii au recurs la o variantă stilistică imprevizibilă și de ocazie: s-au înveșmântat ipocrit și ostentativ cu haina evlaviei care, cred ei în aroganța lor, poate aduce salvare neamului și chiar întregului mapamond. Cu alte cuvinte, toți plesnesc de evlavie.
Cine spune că pandemia nu face și minuni, se înșală amarnic. Suntem martorii unor „schimbări de paradigme” nemaiîntâlnite în societatea postdecembristă. Aproape că suntem vrăjiți și riscăm să rămânem blocați într-o contemplație perpetuă în fața unor asemenea schimbări radicale.
Mai concret, despre ce este vorba? Un filosof, despre care, sincer, nu mai știam absolut nimic (și chiar regret această neglijență), s-a metamorfozat în fratele întru credință: este vorba de „profeticul” Emil Moise. Instantaneu și aparent fără nicio memorie a parcursului construirii identității sale publice, a început să se îngrijoreze până la insomnie și anxietate de sănătatea „episcopilor, preoților și a dascălilor din subordinea BOR”. Brusc și fără prea mult răgaz pentru a putea pricepe minimal metamorfozarea, Biserica devine relevantă din punct de vedere social pentru domnia sa.
Ceea ce m-a impresionat, într-un mod cu totul aparte, este că a glisat grijuliu această preocupare „legitimă”, în vreme de contaminare iminentă, și către dascăli (către cantori, cum se spune în Ardeal). Astfel, îmbrățișarea este completă și indiscutabil legitimată: nimeni nu este privat de o asemenea dragoste integratoare și „revigorantă”, cu glazură de progresism stângist radical.
Exceptând tendințele tâlhărești și simțul profetic, am convingerea că în atitudinea fratelui nostru întru credință Emil Moise s-a „reîncarnat” un personaj celebru din romanul „Crimă și pedeapsă” scris de F.M. Dostoievsky. Raskolnikov, că despre el aducem vorbire, după o perioadă de spitalizare, de pe la mijlocul Postului Mare până în Săptămâna Mare, relatează un vis pe care l-a avut: peste omenire s-a abătut o ciumă, care își avea originile în „străfundurile Asiei” și care pătrundea vertiginos înspre Europa. Microbul ciumei conținea „inteligență și voință”, atacându-i, cu precădere, doar pe anumiți oameni. Aceștia, odată contaminați, deveneau nebuni și posedați. Atins de boală, fiecare om în parte, se considera „inteligent și sigur că stăpânește adevărul”. Întreaga lume s-a transformat într-un haos de nedescris. Scăpau de această molimă cumplită doar cei aleși, puțini la număr, „meniți să fie începutul unei noi omeniri și al unei noi vieți, să înnoiască și să curețe pământul” (Crimă și pedeapsă, Polirom, 2011).
Păstrând proporțiile și eliminând orice adjectiv infamant, fratele întru credință Emil Moise este pătruns de convingerea că virusul, care ne tulbură liniștea și cutumele, îi preferă, în mod predilect, pe slujitorii Domnului: „În acest context este clar că preoții ortodocși din România au fost cea mai expusă categorie de persoane la contaminarea cu virusul Cov-19”. Aceștia, adică preoții, pentru a fi în spiritul totalitarismului progresist, sunt nebuni și posedați. Singurii vrednici de a scăpa de această molimă și de a regândi lumea din temeliile ei sunt cei care au beneficiul incandescenței becului iluminismului și sunt branșați la energia marxismului cultural.
Și pentru ca visul să fie perfect, fratele nostru întru credință Emil Moise, împreună cu alți confrați de ideologie egalitaristă, au făcut un pas măreț înainte și au identificat responsabil și obsesiv protector agentul patogen al acestei pandemii: lingurița de împărtășanie.
Pentru a face față cu brio pandemiei, acest „amplificator de viruși”, care este lingurița euharistică, trebuie eliminat imediat pentru a nu atenta la siguranța sănătății publice a conaționalilor noștri.
În ceea ce privește stoparea pandemiei, aproape că nici nu mai este nevoie ca oamenii de știință să inventeze antidotul la coronavirus, pentru că leftiștii totalitari români au dat deja lovitura de grație: distrugeți toate lingurițele cultice și așa veți scăpa de virusul mortal.
Dacă mi se îngăduie o mică ironie și recunoscând riscul unei asumate forțări, putem crede că soluția s-ar afla tot în ograda Bisericii, nu în laboratorul atotputernicului zeu al științei, care așteaptă legat de mâini și de picioare până vine soluția salvatoare de neam și criză medicală de la leftiștii radicali români. Tot așa precum nu s-au gândit nici în cel mai „frumos” coșmar al neomarxiștilor că veni-va vremea ca Biserica să ajute spitalele, chiar dacă marota iluminiștilor moderni era „vrem spitale, nu catedrale”. [Întreb între acolade ca nu cumva să se simtă ofensat fratele nostru întru credință Emil Moise că devin intruziv în ceea ce privește activitățile civice ale domniei sale: care este partea de contribuție financiară a Asociației sale la atenuarea crizei medicale cu care ne confruntăm?]
Unii au nevoie și de justiție pentru a scăpa, „conform legii”, de inamicul numărul unu al nației române în vreme de molimă: lingurița de împărtășanie.
Ceea ce mă îngrijorează până la exasperare este că Organizația Mondială a Sănătății, pur și simplu, ignoră cu bună știință această măreață realizare a membrilor mișcării neocomuniste și neomarxiste române. Un asemenea boicot, în plină criză medicală și umană, este impardonabil și demonstrează un cumplit dispreț față de întreaga umanitate, începând din Asia, trecând prin Europa, Australia și terminând cu America.
Este de la sine înțeles că „prietenii” Bisericii, prin această viclenie progresistă și profund intolerantă (vai, am recurs la un abuz de am îndrăznit să îi etichetez pe „apostolii” toleranței și ai diversității de opinie și de credință cu un asemenea adjectiv care este „genetic” și exclusiv „predestinat” doar creștinilor) vor să ne convingă că ideologia dă viață, iar credința ucide. Din fericire, istoria umanității ne demonstrează, cu vârf și îndesat, altceva: întotdeauna ideologiile totalitare (fascismul, comunismul și toate ismele), inclusiv corectitudinea politică, ucid, în mod sigur și fără preferințe, în numele unei vieți noi, în numele omului nou și în numele unor concepte noi de gândire.
Fratele întru credință Emil Moise și partizanii săi din ramura ideologică recent statuată și mincinos autodefinită prin referendum intern ca fiind „de centru dreapta modern” cred în valoarea libertății religioase pentru orice altă credință și mai puțin pentru cea ortodoxă. Mai precis, aceasta nu poate fi aplicată niciodată pentru „clericii Bisericii Ortodoxe Române (preoți și călugări)”, ca să citez din textul unui denunț deja celebru, prin absurdul lui, și care a identificat antidotul la coronavirus: scoaterea, prin decizie de tribunal, a linguriței de împărtășanie din cultul Bisericii.
Niciodată nu m-am gândit – probabil pentru că nu am putut anticipa duhul vizionar-oniric al hristofobilor – că se poate intra în șoc anafilactic, cu spasme ideologice și cu răspândire națională, ca urmare a unei alergii severe, care s-a radicalizat, în așa măsură, încât, în subsidiar, nu mai contează lingurița, cât Cine este în linguriță: Hristos, Doctorul trupurilor și al sufletelor. Contează că cei mai gălăgioși, fricoși și precauți, ca într-un teatru absurd, nu sunt cei care se împărtășesc în mod curent, ci cei care nici măcar în coșmarurile cele mai înfricoșătoare, ca cel al lui Raskolnikov, nu se vor împărtăși nici măcar cu Hristos, darmite din aceeași linguriță cu toți credincioșii.
Cred că acțiunea virusopatică a moleculele organice din ADN-ul progresiștilor totalitari țintește în această direcție: deformându-l structural prin ideologie și tâlhărindu-l pe creștin de Împărtășanie, de Liturghie, de fapt, îi provoacă infarct miocardic și îl deposedează de însăși rațiunea de a fi în Biserică: împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului. Ca să mă exprim sentențios, îi asigurăm pe salvatorii neamului de molima care ne bântuie că „nu mor caii când vor câinii”.
Sursa: https://www.marginaliaetc.ro/