Dedicat Laurei și lui Andrei, care au nevoie,
mai mult ca niciodată, de lumina speranței aduse de Îngerul cel bun.
La început, spiritul pur al Creatorului plutea omniprezent, ubicuu, deasupra apelor scufundate într-o beznă nemărginită. Apoi, aprinzând o scânteie, El și-a dat seama că ”lumina este bună” (Geneza 1:4) și a separat-o de întuneric. Astfel, a început să dea sens capodoperei Sale, deoarece această licărire divină primordială era ”adânc însetată de viață” (L. Blaga), fapt ce a permis, cu adevărat, nașterea lumii. De atunci, din ziua cea dintâi, lumina coexistă cu viața, se confundă cu ea. Apoi, Atotputernicul a suflat ființă în lut și a adus pe lume omul, despre care Shelley spune, pe bună dreptate, că reprezintă ”o formă muritoare înzestrată/Cu iubire și viață, cu lumină și divinitate”. În cele din urmă, înainte de a se retrage în eternitatea-i placidă, a pus fiecare ființă omenească sub ocrotirea unui înger bun, pentru că, pe atunci, atât oamenii, cât și îngerii erau buni, trăind, cum ar spune Evanghelia după Tolstoi, în virtutea luminii.
Din motive pe care nu le putem pătrunde cu adevărat, dar pe care le putem intui, omul nu a rămas într-o legătură directă cu Creatorul său, într-o relație nemijlocită, ci într-una intermediată, situându-se într-un plan diferit: El, în cel al absolutului, al perfecțiunii, al desăvârșirii, într-o lume necreată, infinită și eternă; el, în planul relativului, al imperfecțiunii sau al căutării desăvârșirii, al fragilității, al timpului scurgându-se inexorabil, într-un univers paralel, limitat în timp și spațiu. Între Cel-fără-de-părți și creaturile sale a rămas un gol umplut cu un soi de ființe intermediare, bune din naștere, numite îngeri, cei care ”administrează” fiecare ființă umană în parte. Misiunea fundamentală a îngerilor constă în aducerea veștilor bune; spre exemplu, Gabriel l-a anunțat pe Zaharia de nașterea iminentă a lui Ioan Botezătorul, tot el a înștiințat-o pe imaculata Maria că a fost aleasă pentru ”înomenirea Domnului”, după cum el a însoțit-o pe aceasta prin Iad, pentru a-i arăta chinurile groaznice îndurate de păcătoși, în speranța că rugămințile ei fierbinți vor duce la iertarea acestora. Îngerii ne dau speranță când suntem deznădăjduiți, ne veghează somnul, ne duc sufletele la Judecata de Apoi și, nu în ultimul rând, devin avocații noștri în procesul care face trecerea dintre lumi. Ne întăresc atunci când ne cuprinde slăbiciunea, ne încurajează atunci când suntem pe punctul de a ne lăsa ispitiți, așa cum s-a întâmplat în timpul rugăciunii lui Isus din Grădina Ghetsimani. Ei ne ocrotesc cu blândețe și înțelepciune, se străduiesc să ne ”lumineze” calea, ne pot ajuta în situații-limită, așa cum s-a întâmplat cu Avraam, care, pus la încercare, se afla pe punctul de a-și ucide fiul, Isaac; însă nu-și asumă faptele noastre. Faptul că ne au în pază nu elimină liberul-arbitru, ce se regăsește, atât cât se poate, în fiecare dintre noi. Prin urmare, avem libertatea de a alege, însă noi ne facem responsabili de propriile opțiuni. Faptele noastre în viața terestră sunt cele care ne cinstesc sau ne necinstesc îngerii, care îi fac fericiți sau îi dezamăgesc, ei neputând fi răsplătiți în vreun alt mod.
Însă, deși se situează la limita superioară a lumii create, aflându-se, deci, ”deasupra” oamenilor, îngerii nu sunt ființe perfecte, chiar dacă au cel puțin un atribuit dumnezeiesc, acela de a fi acorporali, lipsiți de trup în sens uman; ei pot cădea în păcat. Exact acest lucru s-a întâmplat cu Lucifer, Luceafăr strălucitor, fiul zorilor, care ”a căzut din cer” (Isaia 14:12), din lumea binelui și a luminii, în planul inferior al răului și al întunericului. Însă, având în vedere că îngerii sălășluiesc în oameni, după cum spune apostolul Pavel, căderea lor, de fapt, a unuia dintre ei, a dus la căderea simultană a omului, care, astfel, a ajuns să păcătuiască.
Diavolul, îngerul cel rău, noul prinț al tenebrelor, a fost un înger bun, luminător, dar a ajuns să fie atins de trufie, de semeție, de un preaplin de sine. Trufia, spune Dostoievski în Frații Karamazov, e meșteșug diavolesc, e ”adevăratul chip al Satanei” (Kazantzakis), adică al aceluia care creează obstacole. Lucifer ”a căzut” în hăul întunericului ca urmare a propriei aroganțe. A fi arogant înseamnă a pretinde că ești ființă desăvârșită, a-ți ignora păcatele, slăbiciunile, pâcla ce se așterne, uneori, pe propriul suflet. A fi trufaș înseamnă a-i trata pe alții cu superioritate. Când l-a ”decăzut”pe Lucifer și l-a transformat în înger rău, Dumnezeu nu l-a pedepsit, cu adevărat, pentru că ar fi râvnit la propria-i perfecțiune, oricum intangibilă, ci pentru că acesta a îndrăznit să spargă egalitatea morală pe care El o instaurase printre toți ceilalți, care oricum se aflau ”dedesubt”, în planul inferior, cel al creației. Așa a intrat păcatul în lume, prin nemărginita iubire de sine a unui înger, care, astfel, devine iubirea de sine a diavolului, după cum minunat remarcă Sfântul Augustin. Or, cum ar fi putut comite acel înger păcatul originar al iubirii de sine dacă nu printr-o pretinsă superioritate în raport cu ceilalți semeni? Semenii lui erau ceilalți îngeri, nu Dumnezeu, cum își imagina el. Dumnezeu este Neasemuitul, neputând fi egalul cuiva. El este egal cu Sine însuși, dar nu cu oamenii sau cu îngerii; Creatorul nu poate fi egalul propriei creații.
De la căderea din cer a îngerului trufaș și răzvrătit, de la prăbușirea lui din lumină în beznă, până la izgonirea din Rai a omului, nu a mai fost decât un singur pas. Ruperea castei îngerilor, separarea ei în îngeri buni și îngeri răi, a făcut ca însăși natura umană, cea în care sălășluia inițial doar îngerul bun, să se spargă în două: cea originară, luminoasă, bună, creată prin scânteia divină ce a stat la baza nașterii lumii în ziua dintâi, și cea pervertită de iubirea de sine a diavolului, care se imagina pe un plan superior în raport cu semenii săi, visând să domnească inclusiv pe un scaun situat mai sus de ”stelele lui Dumnezeu”. Această schismă produsă în natura umană, bună și luminoasă prin actul originar al creației, a fost surprinsă admirabil de Tolstoi (Învierea): ”în Nehliudov, ca în toți oamenii, erau două ființe: o ființă morală, care-și căuta binele propriu în binele tuturor, și altă ființă, animalică, care căuta numai propriul bine și ar fi fost gata să jertfească pentru ea binele întregii lumi.” În omul care s-a lăsat ispitit de îngerul căzut încep să coexiste maniheic lumina divină și întunericul luciferic; el își pierde unitatea inițială. În el să dă o luptă continuă între bine și rău, între virtute și păcat.
Omul, ființă ”ondulatorie”, după cum bine remarcă O. Paz, se confruntă adesea cu ”atracția abisului” (Saramago). (În Apocalipsa lui Pavel, sufletele păcătoșilor erau aruncate în Iad, adică un hău, un abis, al cărui fund era atins abia după cincisprezece ani de prăbușire.) Nefiind suficient de puternic, el se lasă adesea ispitit de tentația întunericului, a păcatului, căzând în Infern. După moartea Beatricei, Dante se lasă pradă unei vieți vijelioase, pline de desfrâu. Astfel, pe la jumătatea vieții, el plonjează în bezna nopții, rătăcind prin pădurea întunecată a păcatelor. În călătoria lui, care va dura, din fericire, doar șapte zile, va întâlni tot felul de orătănii: o panteră (desfrânarea), un leu (mândria și violența), o lupoaică (avariția și lăcomia) etc. Infernul, pentru că aici ajunsese de fapt, tărâm al lipsei de speranță, pe poarta căruia era gravată fraza lasciate ogni speranza voi ch`entrate, al disperării, își găseau un ultim refugiu zgârciții și risipitorii, lacomii, păcătoșii din dragoste, mânioșii, șovăielnicii, leneșii, ereticii, trădătorii, violenții, pezevenghii, seducătorii de femei, înșelătorii, lingușitorii, ghicitorii, cei care își însușesc banul obștesc, ipocriții, hoții, sfătuitorii perfizi, semănătorii de dezbinări, falsificatorii. Așadar, îl regăsim, spre exemplu, pe Iuda (arghirofilul și trădătorul, care l-a vândut, în schimbul a treizeci de arginți, pe cel născut să mântuiască lumea), îl întâlnim pe Sisif, ”truditorul inutil al Infernului” (Camus), cel mai viclean dintre muritori. Dacă am scotoci mai bine, l-am regăsi pe Pilat din Pont, care ”s-a spălat pe mâini”, comițând păcatul indiferenței, al iresponsabilității. Poate că ar trebui să regăsim în el păcatul lașității, care l-a determinat pe Petru să-l renege pe Isus, în timpul simulacrului de proces din curtea lui Caiafa.
Infernul este tapetat cu potențialele noastre slăbiciuni, celor cărora le putem cădea pradă. De multe ori, o și facem. Evident, Iadul din natura umană, întunericul care acoperă bobul de lumină sădit în noi în ziua facerii lumii, nu înseamnă dureri fizice, ci ”morale”; nu suntem arși la propriu, în cazane cu smoală încinsă. Căderea în păcatele sus-menționate nu înseamnă moarte fizică, propriu-zisă, ci una morală. Lăsându-ne biruiți de îngerul cel rău, sufletul începe să se atrofieze, să se piardă, după cum spune Caron al lui Dante, corăbierul care asigura trecerea peste Aheron, primul râu al Infernului. Începe să arate ca o cocioabă abandonată, împăienjenită. Se usucă pe zi ce trece, se ofilește, pentru că, așa cum spune Cartea lui Enoh, îngerii decăzuți sunt ”stricători de inimi”. Lutul este supus pustiirii, se transformă treptat în banală ”humă păcătoasă” (Shakespeare) și ruginește, după cum spune Petrus Damianus. Devine un ”nimic vlăguit”, un ”peregrin al pierzaniei” (Apollinaire). Păcătoșii nu-și pierd viața complet, nu sucombă, dar nici nu mai trăiesc cu adevărat, deoarece viața înseamnă lumină. Descriind starea damnaților, sfântul Toma d`Aquino spune că aceștia ”vor fi ca niște oameni mereu pe moarte, dar niciodată morți”, adică vor trece prin experiența lui O. Wilde, care, în închisoare, trăia calvarul ”vieții fără viață”, adică un fel de pustiire interioară sau, folosind o expresie de-a lui K. Lorenz, un soi de moarte termică a simțurilor.
Un suflet căzut în bezna Infernului nu piere definitiv, în sens fizic, ci se află veșnic în pragul morții. Însă lumina zilei dintâi îi conferă întotdeauna șansa revenirii la viață, a învierii. Învierea înseamnă o regenerare spirituală, morală, o renunțare la viciu, la păcat, înseamnă o luptă continuă cu Woland, ”magul negru” al lui Bulgakov, care se află în noi și care ne îndeamnă neîncetat să luăm calea întunericului și a pierzaniei. A învia înseamnă posibilitatea unei a doua șanse, aceea de ne recuceri propriul înger bun. În cartea sa de poezii Cum să cucerești un înger, nerecomandată minorilor, B. Brecht descrie cu mare subtilitate povestea unei femei căzute în păcatul preacurviei, Evlyn Roe, care, dorind să renunțe la viața ei depravată, adică, să-și recâștige îngerul cel bun, părăsind întunericul stăpânit de îngerul cel rău, căzut, pleacă într-o călătorie izbăvitoare către țara sfântă. Pentru că nu avea bani, s-a îmbarcat pe o corabie, unde a trebuit să se culce cu toți marinarii. Cu alte cuvinte, își asuma ieșirea din beznă, din drumul către moartea sufletului, printr-un ultim păcat. La un moment dat, nemaiputând suporta rușinea la care s-a supus de bunăvoie, se aruncă în apa rece și moare. Însă, când ajunge la poarta Raiului, Sfântul Petru, care oricum nu o suportase în preajma lui Isus pe Maria Magdalena, presupusă a fi fost ea însăși prinsă în mrejele aceluiași păcat, îi refuză intrarea și o trimite în Iad. Acolo, îngerul cel rău, cel care păzește locul unde sălășluiesc sufletele celor păcătoși, cu prețul chinurilor veșnice, i-a refuzat intrarea, spunându-i că nu poate primi o asemenea sfântă. Așadar, sufletului plin de beznă al Evlynei, dar dornic de pocăință, chiar cu prețul umilinței, i se oferise șansa învierii și a primirii în Rai. Făcând acest lucru, îngerul cel rău spera el însuși la o a doua șansă. Or, dacă stăpânul întunericului, patronul Infernului, își pune astfel de speranțe, înseamnă că fiecare dintre noi poate să spere și să încerce să-și reînvie sufletul.
A învia înseamnă a da deoparte pâcla așezată pe sufletul nostru de slăbiciunile atât de bine descrise de Dante, care ne aruncă în beznă și care ne fac să bâjbâim, să orbecăim fără căpătâi. A învia înseamnă a spera că lumina va învinge întunericul, că ne vom recâștiga îngerul bun și că nu-l vom necinsti, după cum frumos spune Borges, la Judecata de Apoi. Viața noastră ar trebui să fie o luptă neîncetată cu întunericul ce ne pândește la orice pas și care coexistă cu scânteia divină, cu bezna din noi, cea stăpânită de îngerul cel rău. Doar printr-o asemenea luptă, însoțită de speranță, facem loc luminii, ne cinstim îngerul cel bun, luminătorul, care ne primenește sufletul și ni-l reînvie.
În drumul său spre Ierusalim, trecând prin Samara și Galileea, Isus este întrebat de farisei în legătură cu momentul venirii împărăției lui Dumnezeu, adică, al regatului luminii, ca și cum acest lucru s-ar fi putut produce în coordonate spațiale și temporale foarte precise. Însă, cel menit să-i scoată pe oameni de sub domnia îngerului cel rău le răspunde: ”Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Într-adevăr, în noi se află îngerul cel bun, cel care aduce lumina, speranța, viața. Nu trebuie să-l așteptăm sau să-l căutăm în altă parte! Este suficient să-i dăm o mână de ajutor în lupta lui nesfârșită cu partea noastră scufundată în întuneric.