O formă larg răspândită a acțiunii sociale negative e etichetarea. Atunci când nu-ți place ori nu-ți convine cineva, scoți din tolba cuvintelor jignitoare pe cel mai degradant și-l înfigi direct în fruntea adversarului. În clipa de față, în mediile culturale abundă etichetele de comunist și fascist. Prin comparație cu vastul repertoriu de epitete zoologice din ședințele de demascare ale comuniștilor e un pas înainte.
Expresii precum „viperă lubrică“, „hienă dactilografă“, „șacal înzestrat cu stilou“ ori cuvinte ca „năpârci, lipitori, păduchi“ erau de largă circulație în conflictuala lume a bolșevicilor. Ele țineau de tehnicile primitive de anihilare a adversarului, de dez-umanizare a lui. Așa cum afirma Vladimir Tismăneanu, „zoomorfismul ca formă de deriziune și degradare a celui stigmatizat făcea parte din recuzita stalinistă.” Or, cum spunea același politolog, există un „stalinism pentru eternitate…”.
Astăzi, fenomenul a luat forma „degradării prin interdicție” (m-am ocupat de ea cu alt prilej). Într-o lume de procesomani, e riscant să faci apel la vechile concepte ale deriziunii. În schimb, dacă-ți fixezi adversarul într-un insectar conceptual, rămâi și cu satisfacția umilirii lui, și cu aceea a impunității. Deși sunt egal de criminale, ideologiile de extremă stângă și cele de extremă dreaptă au parte de tratamente diametral opuse. În timp ce a fi descris drept „fascist” ori „nazist” atrage automat consecințe de natură juridică și administrativă, a fi „comunist” e pe deplin acceptabil – ba chiar, în cercuri din ce în ce mai largi, dezirabil. Ceea ce mie, unuia, îmi spune un singur lucru: că în lumea noastră strâmb alcătuită nu contează dimensiunea și persistența răului, ci opinia grupurilor ajunse, în vâltoarea istoriei, în poziția de a-și impune doctrina. A fi „fascist” e nașpa, a fi „comunist” e cool.
Nu mai revin asupra banalității că toate cele trei mari ideologii ale secolului al XX-lea – comunismul, fascismul, nazismul – sunt născute din aceeași tulpină, a stângismului revoluționar al secolului al XIX-lea, combinate cu diverse elemente locale. Când fostul premier Victor Ponta, școlit de urmașii lui Leonte Răutu, m-a defăimat, cu binecunoscuta lui nerușinare, numindu-mă „fascist bătrân” și „neo-nazist”, i-am replicat că nu pot fi nici una, nici alta, deoarece nu sunt de stânga. Aștept în continuare să-mi demonstreze că fascismul provine din altă parte decât din socialism-leninismul lui Mussolini. De altfel, Jean Sévillia a stabilit contextul desemnării fasciștilor ca fiind de dreapta. La origine se află Stalin, care i-a numit astfel pe adversarii săi din partidul comunist, contestatari (timizi, de altfel) ai dezastruoaselor sale politici.
În lipsa argumentelor, discuția din spațiul public (nu doar la noi) a coborât la nivelul păruielilor din mahalalele imunde ale interbelicului. Lumea pare lovită de streche: oricât de mărunt și neînsemnat ai fi, e obligatoriu să ai un adevăr al tău, din care nu cedezi nicio fărâmă. E veacul orgoliilor exacerbate, al triumfului subiectivității și al egoismului feroce. Vremea cavalerismului, a politeții, a respectului pentru opinia celuilalt a apus. Trăim în lumea ciomegelor mici, a loviturilor îndesate și a călcării nepăsătoare peste cadavre. Alianța dintre ofuscați și nerușinați a provocat un nesfârșit șir de războaie de cucerire a zonelor care până acum erau marcate de neutralitate. Nu mai există spații în care să te poți declara nealiniat sau indiferent. Ești cu noi sau ești împotriva noastră. Calci totul în picioare, mărșăluind așa cum dictează politica resentimentului, sau ești călcat în picioare.
Una dintre cele mai acute ilustrări ale acestei situații se găsește pe Facebook și celelalte site-uri de socializare. Deși prima ei funcție, plasată la îndemână, e like, cele mai frecvente postări sunt din sfera lui dislike: subiectul gravitează întotdeauna în jurul impunerii voinței proprii și al anihilării părerilor neconvenabile. În mod pervers, când îți deschizi un cont, ți se promite intrarea într-un paradis al dialogului și armoniei. În câteva ore, constați că ai ajuns într-un balamuc dominat de narcisiaci paranoici, de tembeli cu pretenții și de dezaxați irecuperabili. Ferească Dumnezeu să exprimi o părere mai fermă, oricât de bine argumentată. În câteva clipe, năvălesc peste tine hoardele ascunse în burta monstruoasă a cyber-space-ului, mutanții înfometați de notorietate și paraliticii cu veleități de decatloniști. Zgomotoși, impertinenți, arțăgoși, îți întorc pe dos postarea și biografia, bătându-se cu tine pe burtă. În viața lor banală, își mișcă neputințele dintr-un loc în altul, făcând umbră pământului degeaba. Pe Internet, sunt mai agili decât Spiderman și mai iuți decât Speedy Gonzales.
Apărați de cvasi-anonimat, lasă impresia că sunt paralei, și nu niște amărâți de veleitari care-și expun marfa pe o tarabă neobservată de nimeni. Ce-i conduce e falsul sentiment că sunt urmați în aberațiile lor de cohorte de admiratori și susținători. În fapt, abia dacă trezesc interesul unei mâini de gură-cască – recrutați, la rândul lor, din două categorii: prostănacii care stau cu mâna pe tastatură și „dau like” pe nemestecate, fără să priceapă o iotă din ce au citit, și resentimentarii care-și încarcă din astfel de gâlcevi ridicole bateriile urii și ale disprețului.
Cum toată lumea etichetează pe toată lumea, finalmente se ajunge la o ecuație de sumă zero. Pentru cineva din afară, zbaterile isterice și bătăliile la baionetă par, în cel mai bun caz, expresii ale imaturității. Ele sunt însă excrescențe ale culturii vrajbei, semințe ale urii care a intrat în societatea românească odată cu căderea comunismului. În cele câteva zile vrăjite din decembrie 1989 s-a iscat un val de căldură care a dus la dezghețarea gunoaielor. Ele au năvălit puhoi peste societatea românească. Ceea ce arată că așa am fost întotdeauna, doar că închisoarea comunistă a ținut în frâu instinctele populației, nelăsând-o să-și manifeste „la liber” imensa poftă de a insulta și calomnia. La astfel de delicatese aveau dreptul doar activiștii și securiștii. O privire aruncată prin presa interbelică arată o societate întru totul identică celei de azi, balansându-se între patosul urii și năravul maladiv al distrugerii.
Tehnologia funcționează în cazul viciilor noastre profunde și străvechi ca un accelerator de particule. Ea aduce la suprafață și face vizibile lucruri care, într-o derulare normală, nu și-ar releva atât de ușor malignitatea și demența. În România comunistă au existat câteva sute de mii de turnători și de infractori. În cazul primei categorii, Facebook-ul i-a dublat, în timp ce numărul răufăcătorilor a crescut și el, prin prostul exemplu dat de partidele cleptomane și de sistemul catastrofal al numirilor politice. Așa a ajuns cultura nu doar să nu conteze, ci să fie considerată un lucru de rușine. Avem un pictor de succes? Ei bine, tăbărâm pe el și-l îmbăloșăm cu veninurile noastre acre. A scos vreun scriitor capul în lumea mare a literaturii? E numai bun de călcat în picioare. Scenariul funcționează ca un ceasornic, indiferent de situație și context.
În mod normal, remediul acestei stări ar fi – așa cum am spus-o de sute de ori – educația. Numai că aceasta produce rebuturi morale și profesionale pe bandă rulantă. Ar trebui să vină cineva de pe altă planetă să ne reseteze reflexele urii și pizmei. În ritmul de autodistrugere actual, praful și pulberea se va alege de tot ce s-a acumulat în scurtele răgazuri în care la putere nu s-au aflat nemernicii și incompetenții. Elitele au fugit întotdeauna din România. Acum se pleacă în masă. Te și miri, când vezi listele de alegeri, de unde au apărut atâția indivizi pe chipul cărora citești șarlatania. Gândul te duce imediat la existența unei Românii subterane, cu propriile legi și cu propria populație, care se intersectează cu noi doar atunci când apare ceva de prăduit. Visam, cu naivitate, la un nou pașoptism, la o revoluție a tinerilor. Ce te faci, însă, când semnalele venite dinspre populația tânără sunt nu doar descurajante, ci înspăimântătoare?
Recenta inițiativă de a-i consulta pe elevi și părinți în privința materiilor ce trebuie păstrate pentru studiu e un indice al monstruoasei incompetențe ce domnește de sus până jos. În orice lume normală, ești ministru, inspector general și director de școală tocmai pentru că știi ce trebuie făcut pentru educația tinerei generații. Dacă nu știi, înseamnă că ai ajuns acolo în mod fraudulos. Și că ești nu doar incapabil, ci și laș. Starea actuală decurge dintr-un șir de decizii dezastruoase. Îmi aduc aminte cum mi-am atras antipatia membrilor facultății mele atunci când am prezis catastrofa universitară generată de „sistemul Bologna”. Astăzi o trăim din plin și ne învârtim năuci în căutarea unor soluții de genul aberației (democratice, evident!) a „externalizării” curriculei.
Există câteva domenii – și învățământul e unul dintre ele – unde ar trebui să domnească disciplina de fier. Condus după ureche, ținând cont doar de interesele unei găști de analfabeți ahtiați după funcții și grade academice, învățământul a intrat pe mâna impostorilor. Cu firave excepții, achizițiile de personal didactic din ultimii douăzeci de ani stau sub semnul precarității profesionale și fraudei. Decenii în șir, a existat scuza că profesorii au salarii de mizerie și că sunt niște eroi care prestează o muncă dificilă fiind batjocoriți de societate. Perfect adevărat. Dar lucrurile nu mai stau așa. Acum, salariul unui profesor universitar e aproape cât al unui ministru. Se simte acest lucru în sporirea spectaculoasă a calității educației? Nici vorbă. Orele sunt ținute de aceiași profesori rutinați în fața acelorași elevi plictisiți, pe care nu-i mai motivează nimic. Mărirea spectaculoasă a veniturilor nu se resimte decât în buzunarele profesorimii. În rest, aceeași încremenire de cimitir. În domeniul sanitar, și el egal de văduvit până acum doi ani, măcar s-a întâmplat ceva: șpăgile au crescut proporțional cu salariile!
Text publicat în premieră în revista ROMÂNIA LITERARĂ