„Seara, în timp ce ne întorceam, cu aceeaşi trăsură la Sebeş, atât eu cât şi fratele meu, ne simţeam purtaţi de conştiinţa că «pusesem temeiurile unui alt Timp», cu toate că n-am făcut decât să «participăm», tăcuţi şi insignifianţi, la un act ce se realiza prin puterea destinului. Faptul de la răscrucea zilei, cu tăria şi atmosfera sa, ne comunica o conştiinţă istorică (s.n.)”[1]
Ziua naţională a României nu înseamnă doar prilejul de a vorbi despre patrie şi neam, valori naţionale, fără ca să devenim noi înşine cei care cultivăm zi de zi valoarea, frumosul, autenticul şi respectul faţă de trecut sau prezent, aşa cum sunt ele, cu strălucirea şi penumbrele lor.
Nu e nevoie să vorbim nici cât de frumoşi sau cât de unici suntem pe această planetă, nici să ne autoflagelăm sau să ne lamentăm perpetuu cât de înapoiaţi şi netrebnici suntem printre popoarele Europei. E nevoie de limpezime la minte şi suflet. De discernământ, bunătate şi conştientizare a unui fapt: „O civilizaţie în care nimeni n-ar simţi nicio obligaţie faţă de trecut, de viitor, de cei din jur sau de orice altceva mai presus de satisfacerea propriilor dorinţe, este una periculos de fragilă”[2].
Astăzi nu avem voie nici să fim ţanţoşi pentru ceea ce au făcut înaintaşii noştri, atâta timp cât noi le întinăm făptuirile prin minciună, ură, laşitate, oportunism şi mediocritate. Nu avem voie nici să ne victimizăm gratuit, dând vina ca Adam pe Eva pentru neascultarea lui, ci să ne vedem cât se poate de lucid propriile imaturităţi, propria ipocrizie, propria răutate şi propria încremenire în trufie şi necinste.
E nevoie urgentă să ne vindecăm de prostie, care înseamnă mai ales lipsă de asumare şi diagnoză, atunci când conştientizăm că ne ducem în prăpastie.
Cineva a alcătuit „o listă a slujitorilor prostiei”, pentru care se impune să ne vaccinăm urgent, pentru că altfel vom intra în stare de agonie ca neam, ca identitate culturală şi naţională. Pentru a putea fi înlăturat şi marginalizat, inamicul trebuie reperat şi arătat permanent cu degetul. Prin urmare, care ar fi „slujitorii prostiei”? „Şmecherul. Le ştie pe toate şi se descurcă. Oriunde”; „tupeistul. Totul i se cuvine. Are mereu dreptate şi toate drepturile din lume. Evident, nu are nicio îndatorire şi nici nu greşeşte”; „zvonerul. Conspiraţionist sau nu”; „răspândacul. Se hrăneşte cu informaţiile zvonerului şi le trâmbiţează pe oriunde. Apariţia Facebook-ului a fost pentru el mană cerească”; „păreristul. Se pricepe la toate. Duşmanii lui naturali sunt experţii adevăraţi, care îi subminează autoritatea şi îi încurcă tâmpeniile”; „fudulul. Nimeni nu mai e ca el. Se crede special şi se poartă urât cu toţi cei din jur. Duşmăneşte pe oricine nu îi recunoaşte măreţia”; „insistentul. Vede că merge spre dezastru, dar nu se lasă. Nu ascultă de raţiune. Merge înainte, accelerând spre prăpastie”; „cârpaciul. Deviza lui este «Lasă-că-merge-şi-aşa». Alt principiu este «Lasă-că-ne-înţelegem-aşa»; „trăgătorul de concluzii. Generalizează pripit şi amestecă la grămadă cauze, efecte, diverse probleme şi aspecte”[3]; şi curiosul de serviciu. Nu ştie niciodată care este graniţa dintre privat şi public, dintre taină şi ceea ce se poate spune. Vrea să te întrebe orice, chiar şi de câte ori respiri şi clipeşti pe parcursul unei zile. În numele unei curiozităţi înfometate, el consideră că respectul pentru viaţa privată este doar o pretenţie prostească a celor educaţi.
În consecinţă, vă propun ca până anul viitor, când vom fi iarăşi în ambianţa de sărbătoare şi bucurie pentru tot ceea ce au făcut înaintaşii noştri, să eradicăm, clipă de clipă, aceste faţete ale prostiei mai întâi din noi înşine şi apoi din jurul nostru, pentru că doar prin primenire morală, vom avea şansa să constatăm că suntem conduşi de oameni cinstiţi şi nu avizi de a-şi pune poftele lor mai presus de nevoile neamului; că vom putea identifica semne ale bunăstării economice şi nu doar dorinţa de a ne îmbogăţi, furând statul sau înşelându-ne copios semenul; vom constata că vom cultiva un primat al spiritului pentru omul străbătut de fibrele morale ale credinţei, nu doar încăpăţânarea rigidă de a ne încleia în mărunţişurile relative ale vieţii, caracteristică omului redus la statutul de fiinţă biologică, carnală; vom putea avea bucuria păstrării rădăcinilor sănătoase, care nu pot fi smulse doar pentru că unii vor să creştem ca vlăstare din apele otrăvite ale ideologiilor seculare şi efemere; ne vom reaminti cu demnitate că viaţa este un dar şi presupune libertate conjugată cu responsabilitate, nu vicii dezlănţuite, care trebuie apărate şi ratificate, cu orice preţ, în numele unui umanism permanent revoltat şi setat pe a anula (cancel culture) tot ceea ce nu este în conformitate cu duhul unei societăţi în care valorile tari se doresc a fi relative şi fluide, iar trecutul o realitate discutabilă şi fără sens, pretabilă dispreţului şi ignoranţei.
Acest lucru sau această stare înseamnă patriotismul: să cultivăm valoarea şi să ne vindecăm de prostie, ca nu cumva să se împlinească vorba de duh a lui Creangă: „Ştiu că sunt prost. Dar când mă uit în jur, prind curaj”. Doar în felul acesta, putem să spunem şi noi ca şi Lucian Blaga, după ce s-a întors din Alba Iulia de la Marea Unire din 1 decembrie 1918, că „am pus temeiurile unui alt Timp”.
Dumnezeu să ne aducă linişte, curaj, lumină în suflet şi bucurie frumoasă de sărbători. La mulţi ani, România! La mulţi ani, români, oriunde v-aţi afla pe meridianele lumii.
[1] Lucian Blaga, Hronicul şi cîntecul vîrstelor, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, p. 233.
[2] Rod Dreher, Opţiunea Benedict. O strategie pentru creştini într-o lume post-creştină, traducere din engleză de Smaranda Nistor, Bucureşti, Editura Contra-Mundum, 2021, p. 107.
[3] Adrian Stănică, O listă, în „Dilema veche” 25-31 martie 2021, p. 12.