„Bisericoșii” care nu renunță la obiceiurile păgâne

Din dorința de a-i face pe plac lui Dumnezeu, „bisericoși” până în măduva oaselor, cei mai mulți vasluieni sunt încă prada unor obiceiuri care nu au nicio legătură cu creștinismul. Sclavi ai unor practici a căror logică nu pare să intereseze pe nimeni, atât timp cât vine din străbuni, puțini vasluieni (și în general, moldoveni) sunt dispuși să accepte că cea mai mare parte din ceremonialul nunților, botezurilor, înmormântărilor nu are nicio legătură cu biserica, cu credința în Dumnezeu, cu creștinismul, ci mai degrabă, cu tradiția populară.

Roxana CUCU

E adevărat, întrucât cei mai mulți preoți nu intervin absolut deloc în desfășurarea acestor ritualuri, lumea a ajuns să facă o incredibilă confuzie între ceea ce vrea Dumnezeu de la noi și ceea ce am văzut la bunica și străbunica.

Procesiunile despre care vorbim sunt, de cele mai multe ori, simbolice, însă, dintr-un exces de zel care, de asemenea, e departe de învățăturile creștine, mulți le transformă în reale parade de avuție.

„Preoții nu susțin obiceiurile care contravin credinței ortodoxe și nici intențiile oamenilor de a epata, însă nu pot interveni decât cu sfaturi duhovnicești”, ne-a declarat Teofil ștefănică, preot paroh al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” (Biserica Domnească) din Bârlad. El îi sfătuiește pe credincioși să se informeze la preotul paroh, pentru a afla care sunt obiceiurile bune și creștinești.

Taina Botezului, poarta către viața creștină și integrarea socială

Odată cu primirea numelui, copilul botezat este integrat în familie și primește un patron spiritual, dar totodată încheie și prima sa legătură de rudenie spirituală: nășia.

Botezul marchează începutul unei noi vieți, aceea de creștin. Printre românii creștin-ortodocși circulă numeroase mituri despre botez și efectele sale. Mulți cred că un copil este botezat ca să primească un nume și ca să doarmă bine, să nu mai plângă, să fie sănătos, să poată fi scos din casă fără a fi deocheat. Însă botezul nu reprezintă biletul de ieșire din casă, ci ocazia de integrare în comunitatea creștină. Logica ne obligă să aruncăm un ochi și în curtea altor religii unde botezul nu există, dar asta nu înseamnă că bebelușul nu doarme liniștit sau cade victima „deochiului”.

„De la mine fin, de la Dumnezeu creștin”

Știm că există o serie de obiceiuri pe care românii le practică după botez, și ne referim aici la scăldatul copilului sau „scoaterea din mir”, la formule de genul „De la mine fin, de la Dumnezeu creștin”, până la tăierea moțului.

Aceste practici atrag cel mai mult atenția și interesul celor implicați, pe lângă organizarea unei petreceri care să adune atât oameni, cât și bani sau alte daruri „pentru copil”. Ne punem atunci întrebarea: cât din toate acestea este divin și cât profan? Oare busuiocul, petalele de flori, mierea, banii și alte minuni puse în cădița unde este „spălat” copilul îi pot schimba destinul? Răspunsul îl primim tot de la părintele Teofil ștefănică: „Aceste credințe provin de la păgâni și contravin învățăturilor biblice, pruncul primind deja aceste daruri de la Duhului Sfânt la botez”.

O altă dilemă, frecvent întâlnită, este legată de crișmă (pânza în care este înfășat copilul după botez), și anume: ce se face cu ea a doua zi?

„Rolul crișmei este acela de a simboliza puritatea celui nou-botezat. Copilul trebuie să stea înfășat în ea până a doua zi, când este folosită de către nașă la baia celui mic. Crișma nu este un obiect sfânt, ci doar unul care amintește de haina albă îmbrăcată timp de mai multe zile de către cei care erau botezați”, ne-a declarat preotul Teofil ștefănică.

Alte obiceiuri care urmează după botez sunt: stinsul lumânării de tocul ușii (încheierea activității din acea zi a nașilor), aruncarea apei de la scăldatul copilului la rădăcina unui pom fructifer (tradiția spune că acesta va rodi ma mult), toate având o simbolistică și nu un scop propriu-zis.

O noutate în acest domeniu este aducerea în cadrul petrecerii de botez a ursitoarelor. Trei fete alese pe sprânceană pentru a fi cât mai gingașe și mai drăguțe, vin să aducă un plus de încărcătură emoțională celor prezenți, dar mai ales părinților. Acestea își fac apariția contra unei sume frumușele și îi dau copilului numai „binecuvântări”.

Conform definiției dată ursitoarelor, aflăm că acestea provin din mitologia greacă și reprezintă niște zeități care hotărăsc soarta nou-născuților. Prin urmare, ele fac parte din zona credințelor păgâne.

Tot din această zonă este și obiceiul ca atunci când împlinește un an, copilului să i se ia din moț, și să i se așeze în față o tavă cu tot felul de obiecte și el să aleagă ceva, pentru a vedea ce talent are, ce va ajunge când va fi adult. Aceste obiceiuri cu siguranță nu își au rostul, dar cu siguranță fac deliciul celor prezenți.

Ia-ți mireasă ziua buna!

Ceremonia nunții îmbină tradiții și obiceiuri, în funcție de zonă și religie și este văzută ca „ceasul de amiază” al vieții, când omul este cel mai lucid, și datorită acestei lucidități înfăptuiește cel mai greu căsătoria. Inelul este simbolul universal al acestui moment, reprezentând prin forma sa circulară, perfecțiunea și dragostea nesfârșită.

În trecut, nunțile se derulau după tipare bine stabilite, tradițiile erau sfinte, mai ales în mediul rural, unde se respectau cu strictețe obiceiurile. O nuntă era prilej de sărbătoare și de bucurie pentru tot satul, cu mic cu mare îmbrăcau straie de sărbătoare și se alăturau mirilor. și mai mult decât atât, nunta era prilej de discuție îndelungată pe banca de la poartă, unde erau puse în balanță toate detaliile evenimentului.

La nunțile din zilele noastre nu mai sunt respectate întocmai toate obiceiurile, iar evenimentul în sine se vrea a fi unul fastuos și elegant, alunecând uneori spre un spectacol grotesc și chiar forțat, o ocazie rară de făcut bani unde stridentul și penibilul sunt maeștri de ceremonii. Se mai păstrează lăutarii care însoțesc alaiul mirelui până la casa miresei, gătitul miresei, ruperea turtei care simbolizează zestrea miresei, dat fiind faptul că în trecut mireasa primea ca zestre și grâne, dar și dezgătitul miresei. De actualitate este însă obiceiul furatului miresei. Acest lucru se petrece într-un moment de neatenție a mirelui, când grupul de prieteni sau chiar cavalerii de onoare iau mireasa și îi cer mirelui să o răscumpere, cel mai adesea oferindu-se băutură. Aruncatul buchetului este și acesta un moment cheie al nunții, poate cel mai așteptat de fetele necăsătorite. Acestea nu mai țin cont de vestimentație sau de bunele maniere, îmbulzindu-se să-l prindă, în speranța că vor fi viitoare mirese cât mai curând.

Obiceiuri și superstiții la înmormântare

Incapacitatea de a înțelege și de a explica marea trecere, moartea, a fost motivul apariției a numeroase ritualuri funerare. Acestea s-au păstrat aproape neschimbate din cele mai vechi timpuri până în prezent.

Atunci când un om moare, rudele pot trece uneori prin momente de derută, deoarece intervin păreri și tradiții diferite în legătură cu obiceiurile de înmormântare. Pentru a fi evitate asemenea situații este indicat să fie cerută părerea unui preot. Printre obiceiurile ce țin de acest moment se numără: privegherea defunctului timp de două nopți, ocazie cu care rudele și cunoscuții își pot lua rămas bun, dar există și credința că morții nepăziți devin strigoi. Din același motiv oglinzile din casă sunt acoperite și nici o pisică nu este lăsată să se apropie de cel decedat. La sat priveghiul include și activități ludice, așa numitele „jocuri de priveghi”, practicate de tineri pentru a-și alunga somnul, dar și servirea celor prezenți cu vin și ceva de mâncare.

În coșciug, sub capul defunctului, se așează un săculeț de pânză cu diverse obiecte care au aparținut celui decedat și care i-ar fi de folos în „marea călătorie“: săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care a fost pieptănat, foarfeca cu care i s-au tăiat unghiile, o oglindă, uneori cosmetice dacă este vorba de o femeie sau aparat de ras pentru un bărbat.

În timpul cât mortul este în casă, se așază un vas de apă sub sicriu sau la geam. Când coșciugul este scos, vasul se sparge pentru a alunga frica celor care rămân să locuiască în casa defunctului.

Conform celor spuse de preotul Teofil ștefănică, spargerea vasului provine din credința evreiască și reprezintă vasul folosit pentru spălarea trupului celui decedat. Vasul era spart în primul rând din motive de igienă.

La înmormântare se obișnuiește să li se ofere săracilor unei diferite obiecte: prosoape, batiste, banuți,, colaci și lumânări. Un alt vas cu apă rămâne acasă, timp de 40 de zile, deoarece se crede că „mortul vine și bea apă“. Toate acestea, la care se adaugă, fără îndoială, multe alte obiceiuri zonale, sunt reminiscențe pre-creștine care denotă ignoranța și perpetuarea unei mentalități păguboase din punct de vedere creștin.

În unele zone se dă de pomană, peste sicriu, un cocoș. Acesta ar avea rolul să-l alunge, prin cântarea lui, pe diavol, care caută să prindă sufletul mortului. De multe ori, în fața casei mortului se pune o „punte“, un covor, ca sufletul să poată trece de la o vamă la alta. De asemenea, la lumânările care se dau preoților se leagă năframe, ștergare, prosoape, cu scopul ca sufletul să se folosească de ele la trecerea prin vămi.

O altă superstiție este aceea dacă mortul nu a devenit rigid, se aruncă cu grâu pe tot parcursul drumului, pentru a evita ca el să „tragă“ după el și alți membrii ai familiei. La plecarea convoiului, familia celui decedat aruncă bani, pe care, de regulă, îi adună copiii nevoiași.

În timpul slujbei din biserică, atmosfera de reculegere și de rugăciune este tulburată de alte obiceiuri. Când preotul citește rugăciunea de dezlegare, unii credincioși se reped să dezlege panglica de la picioarele și mâinile mortului. Preotul are datoria să explice că rugăciunea nu se referă la legătura de la picioare, ci la iertarea (dezlegarea) păcatelor.

Monezile joacă un rol important în ritualul de înmormântare: sunt puse în coșciug, de cei veniți la priveghere, sau în biserică, atunci când se dă „sărutarea din urmă. Aceasta este o reminiscență a tradițiilor pre-creștine, potrivit cărora morții plătesc trecerea peste râul infernului. Romanii puneau în gura mortului sau în sicriul acestuia un ban crezând că acesta îl va da lui Charon, păzitorul de la poarta „împărăției umbrelor“, anume ca să-l treacă cu o luntriță peste fluviul Acheron sau peste apa Stix (greci).