În memoria tuturor celor care au plătit cu viața opoziția față de regimului totalitar comunist! Partidul Comunist Român și Vasluiul (I)

Avertisment! Acest studiu de mari dimensiuni este o istorie reală, neplăsmuită, a unui partid care, prin metodele folosite împotriva unor cetățeni români în anii săi de dominație, poate fi echivalat ca cruzime și intoleranță cu fascismul, nazismul sau bolșevismul stalinist. Autorul a folosit documente autentice, necercetate până acum, toate provenite din arhivele interne ale pomenitei grupări politice.
Indiscutabil, cea mai importantă formațiune politică autohtonă a ultimilor 60 de ani a fost partidul comunist deoarece după eliminarea, de cele mai multe ori brutală, a oricărei forme de opoziție, a condus destinele acestei țări pe un drum care, deși nu a dus nicăieri, a înglobat milioane de oameni.
Din nefericire, dând dovadă de o necunoaștere strigătoare la ceruri a Istoriei României, asistăm astăzi cu uimire la expresii de genul „De-ar veni rușii, că americanii sunt niște hoți (criminali, capitaliști odioși etc.)”, „Rușii au fost dintotdeauna prietenii noștri de nădejde” ori alte bazaconii tragice, denotând înclinația unora către umilință și servilism, dar și spre masochism (cu toate că numai despre o plăcere sexuală nu putem vorbi în continuarea acestor materiale). Trebuie spus că rușii nu au  venit niciodată pe meleagurile noastre pentru a da ceva, ci NUMAI PENTRU A LUA!!! Fără bani!
Ocupațiile imperiale țariste și cea sovietică În lunga și zbuciumata lor istorie, bietele noastre principate, Moldova și Țara Românească, s-au trezit  dintr-odată că hrăpăreții ruși s-au  auto-declarat „protectorii” lor, pe lângă faptul că mai aveau și puterea suzerană turcească deasupra capetelor. Moscalii știau bine de ce ne-au declarat „protejații” lor: o mare parte dintre războaiele din secolele al  XVIII-lea și al XIX-lea s-au purtat și pe teritoriile principatelor românești, iar nevoia de aprovizionare gratuită sau cu o plată simbolică a furniturilor era repede îndeplinită prin stoarcerea până la sânge a sudorii sărmanului țăran român.
Rușii au fost nemiloși cu oamenii și sălbatici prin originea lor asiatică și tocmai de aceea, din cele mai vechi timpuri, ai noștri le-au spus „PORCI” și tare ne temem că bietul animal nu merită această insultă. Mai mult decât atât, acești crunți năvălitori ne-au furat, la 1812, teritoriul dintre Prut și Nistru numit generic „Basarabia”, deși titulatura este total inexactă, această fâșie de pământ fiind, de fapt, aproape jumătate din Moldova medievală, cea lăsată moștenire de marele Ștefan al III-lea Mușat nepoților și strănepoților săi.
După usturătoarea înfrângere a lui Dimitrie Cantemir din iulie 1711, de pe câmpia de la Stănilești, peste Moldova a venit marea urgie a domniilor fanariote, care în principatul vecin și frate se instalaseră deja, prin trimiterea pe tronul lăsat vacant de ultimul domn pământean, Ștefan Cantacuzino (1714-1716), a lui  Nicolae Mavrocordat. În septembrie-octombrie 1739, Grigore Ghica al II-lea a fost nevoit să părăsească tronul Moldovei din cauza PRIMEI  OCUPAȚII MILITARE RUSEȘTI, cea a mareșalului Münich. A doua ocupare a străvechiului teritoriu moldav de către prădalnicii moscali s-a produs între 1769-1775, când feldmareșalul P.A. Rumianțev și-a bătut joc în cel mai neomenos chip de talpa țării: țăranii. În plus, acest adevărat tâlhar cu înalt grad militar a contribuit prin semnătura sa la cedarea Nordului Moldovei (inclusiv a mănăstirii Putna, unde era și este mormântul lui Ștefan cel Mare!) în contul Imperiului Habsburgic. Vinovați de înaltă trădare a intereselor moldovenilor s-au făcut și otomanii, ca putere suzerană și nicidecum ca putere proprietară a principatului. Grigore al III-lea Ghica, având marele curaj de a protesta împotriva acestei cedări grosolane, a fost ucis în 1777 de călăul turc trimis la curtea domnească de la Iași.
Nu s-au închis bine rănile sărmanilor moldoveni că, în octombrie 1788, sosea cu mare fală și pompă temuta oaste rusească strânsă de prin sălbaticele stepe, care a stat pe spinările gârbovite ale băștinașilor până în martie 1792. Peste 14 ani, în 1806, un alt suin cu grade mari, generalul Michelson, i-a împilat din nou pe pământeni cu uriașele sale cereri de provizii pentru războiul cu turcii, care a durat până în 1812. Firește, „plățile” se făceau cu hârtii fără absolut nicio valoare, pe care unii ofițerași aplicau sigiliile diverselor unități militare și atât. Bani, ioc. Nota bene, în luna mai a ultimului an de ocupație, rușii ne-au luat și jumătate din Țara Moldovei, îndemnându-ne să zicem mersi că nu au trecut-o pe toată în contul lor.
Domnitorul Ioniță Sandu Sturdza, urcat pe tron în 1822, a fost silit să ia calea pribegiei în 1828, pentru a face loc generalilor ruși Pahlen și Kiseleff, care au inaugurat cea de-a cincea ocupație militară moscălească, tot din cauza unui conflict cu eternii dușmani, turcii. Timpul alocat distrugerilor, asasinatelor, violurilor și altor grozave împilări: șase ani, adică din 1828 și până în 1834. A șasea ocupație din secolul al XIX-lea a fost între octombrie 1853 – septembrie 1854, dar cea mai lungă dintre toate și cea mai teribilă prin consecințele ei dezastruoase a fost aceea prilejuită de staționarea în țara noastră a zeci și sute de mii de ruși-sovietici, adică aceea dintre august 1944 – august 1958.
La vecinii noștri, români ca și noi, dar despărțiți de firava apă a Milcovului, teribilii prădători de la Răsărit, rușii, au fost stăpâni între 1769-1744, 1806-1812, 1828-1834, 1853-1854 și, la fel ca în Moldova, și între 1944-1958, când s-a adăugat și Transilvania. Drept este că, sporadic, principatele au fost ocupate și de oștile austriece, turcești sau nemțești, dar nimic nu  s-a comparat cu duhoarea morții și sărăciei aduse de prădalnicii ruși. Ei bine, aceștia au fost „marii prieteni” ai comuniștilor români, care au împrumutat la punct și virgulă metodele NKVD-ului sau ale  KGB-ului de mai târziu.
Zeci de mii de oameni morți în  patru decenii de dictatură roșie… La ce au folosit atâtea mișelii? Doar la propășirea unor nulități morale și atât. De aici, începem istoria comunismului pe meleagurile fostului județ Vaslui, adică cel de dinaintea anului 1950, an al noii împărțiri administrativ-teritoriale a țării după modelul stalinist, pe regiuni și raioane.

Aproape începuturile
Nici arhiva Poliției, nici cea a Legiunii de Jandarmi, ambele cu sediile la Vaslui, nu consemnează  existența vreunei organizații ilegale sau a vreunei activități subversive a unor elemente comuniste înainte de 23 august 1944, ceea ce denotă faptul că nici n-au existat, deși, la fel ca ciupercile care ies cu duiumul după ploaie, imediat după ocuparea orașului de către armata rusească, au început să se ițească lichelele oportuniste care-și revendicau apartenența la acest partid absent în peisaj.
Vă prezentăm aici, în premieră  absolută, recunoașterile inexistenței partidului, citând din „Raportul de activitate a Partidului Comunist din România, organizația Vaslui”, document care nu a fost decât un remember „in extenso” al celor întâmplate la sfârșitul verii și în toamna anului 1944: „Prima organizație care și-a început activitatea după 23 August 1944 a fost Apărarea Patriotică. Inițiată de un grup de tineri entuziaști, unii proveniți din lagăre (aici era vorba cu certitudine de evreii de la reședințele plaselor, comasați în Vaslui, n.n.), ceilalți simpatizanți progresiști, toți acești prieteni au activat cu elan neostenit și abnegație la curățirea orașului de dărâmături, înmormântarea victimelor bombardamentului (cel din 20 august 1944, efectuat de aviația rusească; bilanț: 76 de morți și aproximativ 300 de răniți, n.n.), aprovizionarea orașului cu apă potabilă, pansarea răniților și restabilirea ordinei”.
Firește, acest raport triumfalist „uitase” de faptul că, la înmormântarea victimelor nevinovate, participase personal primarul Constantin Capră, așa cum reiese din informarea sa asupra situației din Vaslui, trimisă Inspectoratului Regional Administrativ Galați. De asemenea, timpuriii mincinoși de partid, ce vor face o fructuoasă carieră mai târziu, îi „uitaseră” pe umilii gardieni publici, care au decopertat aproape cu mâinile goale molozul rezultat din căderea caselor, în căutarea supraviețuitorilor dezastrului provocat de ruși, dar și a cadavrelor celor care avuseseră neșansa să se afle la locul nepotrivit și la momentul nepotrivit. Dar, cum raportul bolșevicilor fusese întocmit abia în februarie 1945, este lesne de înțeles de ce i-a omis pe cei care, cu adevărat, au dus greul.
În modul cel mai ipocrit cu putință, cel ce întocmise documentul (nesemnat, din păcate) punctase dezorientarea politică a bieților tovi, care, cică, „…fără legătură și posibilitatea de a se informa la vreun for superior de conducere, au lucrat ca și mai înainte considerând că activitatea lor SE ÎNCADREAZÂ PE LINIA PARTIDULUI COMUNIST (subl.ns.), considerându-se membri de partid”. Deci, cu toate că nici nu se vorbea despre acest partid, cei care își ajutaseră semenii într-un fel sau altul aveau, deja, ipotetice carnete roșii în buzunar. Mare minciună! Dar iată că peste dezorientații vasluieni scoborâse o lumină ce emana din aura de mare și autentic bolșevic a unui  tovarăș: „Munca a fost extrem de intensă dar fără plan, haotică. Această stare a durat până la 10 octombrie 1944, CĂND A REVENIT LA VASLUI TOV. BREITMAN (subl.ns.)”.

Elena Zelinescu – o băiețoaică pe baricade
Despre această femeie, devenită ceva mai târziu o mare activistă comunistă de rang superior stabilită taman la București, am scris câteva pagini și în lucrarea „Uniunea Tineretului Comunist și Vasluiul” deoarece ne-am împiedicat de ea prin noianul de documente arhivistice. Foarte tânără și extrem de arivistă, trăitoare în casa părinților ei, de pe strada Eternității, Elena Zelinescu se pare că citise ceva literatură politică bolșevică pe ascuns, altfel nu se  explică aversiunea ei față de niște oameni pe care nu i-a văzut niciodată, dar pe care îi ura din toate puterile: vechii politicieni români, făuritori ai României Mari, după cum vom dezvălui publicului într-un alt episod.
Tatăl său, Gheorghe, era muncitor la spațiile verzi, sector condus pe atunci de tehnicianul Holban. Ca mai toate fetele din epocă, această activistă a absolvit doar patru clase primare și tocmai de aceea a fost transferată în clubul „select” comunist de la București. Cei cu studii ceva mai înalte deveneau repede suspecți și băgați la beci.
Iată ce scrisese raportorul despre (fosta) pașnică femeie la capitolul „întruniri și agitație de massă dela 1 Octombrie (1944, n.n.)”: „Cea dintâi manifestare în iureșul luptei a fost a tovarășei Elena Zelinescu, o copilă pe atunci la 22-23 August 1944 când avea abea 16 ani, aflându-se refugiată în satul Oprișița, județul Vaslui, pentru a fi ferită de bombardamente. Ea a adunat sătenii liniștindu-i și  explicându-le că Armata Roșie este IUBITOARE DE POPOR (subl.ns.), că ea vine să elibereze poporul de sub jugul boerilor și fasciștilor. La îndemnul tovarășei noastre, bătrânii, femeile și copiii, adunându-se au întâmpinat Armata Roșie eliberatoare la marginea satului, primind-o cu flori și urale de bun venit. Soldații sovietici au răspuns gestului prietenesc împrăștiind daruri copiilor, iar tovarășei noastre i-au dăruit un covor”.
Dibaciul întocmitor al raportului nu a explicat și DE UNDE provenea acel covor deoarece, după cum se știe, soldații nu pleacă la război înarmați cu covoare, ci cu arme și muniții. De asemenea, a „uitat” să  amintească de jafurile dragilor lui ostași ai prea puțin glorioasei armate roșii, comise asupra populației civile atât în drumul lor de la Bacău spre Vaslui, cât și în acel sat. (în episodul următor: componența primei „celule” comuniste locale)