Liceenii de acum, liceenii de atunci

„Generația actuală e una fără modele și fără repere”. Un dialog cu Mihaela Tudor, profesor de limba și literatura română, despre elevul de azi și elevul de altădată

Era de așteptat ca după mai bine de 20 de ani de când ai părăsit băncile liceului să fii mai sigur pe tine și mai relaxat atunci când stai față în față cu cea care ți-a fost dascăl și diriginte. Dar când te trezești în fața ei, chiar și în altă postură decât cea de elev, e imposibil să nu te cuprindă emoția. Asta s-a întîmplat când, după ani și ani, am avut ocazia să stau de vorbă cu Mihaela Tudor, fost profesor de limba și literatura română la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Bârlad. Am regăsit-o așa cum o știam: așezată, domoală, analitică și dezarmant de rațională. Și asta mi-a întărit convingerea că am făcut cea mai bună alegere pentru un dialog despre cum erau elevii odată, despre aspirațiile lor, despre felul cum vedeau ei viața și despre tinerii de astăzi.

Ideea interviului mi-a fost insuflată de un articol semnat de ea și publicat într-un număr vechi al revistei „Aripi tinere” (tradiționala publicației a liceului), din care a sintetizat în câteva cuvinte spiritul elevului dintotdeauna: „A fost odată o lume care seamănă, într-un fel, cu cea de astăzi și niște adolescenți zburdalnici, visători, care credeau că nu au nici un fel de responsabilitate față de minutele, ceasurile, zilele timpului lor, pe care-l credeau răbdător cu ei și foarte lung”.

– „Et in Arcadia ego” („Și eu am fost în Arcadia”) se numea acel articol. Cum era elevul de altădată acolo, în Arcadia, denumire cu care ați substituit termenul de „liceu”?

– În primul rând, însăși „Arcadia” era altfel. Pe vremea mea, în liceu era căldură suficientă, parchetul era paluxat și ceruit săptămânal. Biblioteca aceea cu zeci de mii de volume, numai văzând-o îți deschidea gustul pentru lectură; Complexul Școlar era iluminat până noaptea târziu, timp în care puteai studia liniștit la sala de lectură, fără teama că pierzi autobuzul sau a rău-făcătorilor.

– Dar elevul de odinioară cum era?

– Înainte de a răspunde trebuie să spun că, în anumite privințe, o comparație între cei de atunci și aceștia de acum este nedreaptă. Fiecare generație este produsul unui stadiu de dezvoltare socio-economică și politică, a științei și tehnicii, este legată de o anumită mentalitate. De aici decurg diferențierile. Desigur, nu aceasta este scuza limbajului neadecvat și a ținutei șocante existente în liceele noastre. Generațiile de altădată erau cele ale uniformei școlare. Elevii erau mai studioși, mai conștiincioși. Era generația lui Guttemberg, adică generația cu cartea în mână, a studiului în bibliotecă. Noi nu aveam tentația televizorului și a calculatorului, ci pe cea a cărții, a filmului vizionat la cinematograf. Distanța de atunci până acum este mare. Avem de-a face cu era lui Bill Gates, cel care a construit imperiul informaticii. De aceea există beneficiul cărții electronice, dar mulți preferă spectacolul de televiziune, din păcate.

– Care erau aspirațiile tinerilor din trecut?

– Erau cele legate de pregătire, de a studia temeinic pentru a putea merge mai departe. Își canalizau forțele pentru a atinge un ideal care li se contura încă de atunci în minte. Pentru ei nu era important doar să-și trăiască clipa. Făceau totul cu mai multă responsabilitate. Dar cred că și familia se ocupa mai mult de copil. Îndrumările începeau din familie și continuau în școală. Sigur, existau și atunci elevi dezinteresați.

– Caracterizați raportul elev-profesor existent în acele vremuri.

– Noi eram mai reținuți față de profesorii noștri. Rar intram în cancelarie. Atitudinea față de profesori în școală, în autobuz, pe stradă, era una foarte decentă și de respect. Față de profesorii mei păstrez și acum atitudinea de atunci. Eu, dacă am venit în școală imediat după ce am ieșit de pe băncile facultății, am fost colegă cu foștii mei profesori. Întotdeauna am avut față de ei comportamentul elevei de odinioară: „Cu tot respectul”.

„Ai vrea să închizi ochii și urechile, ca să nu mai vezi și să nu mai auzi”

– Ce rol mai joacă bunul-simț în atitudinea adolescentului actual?

– Fără a eticheta o întreagă generație, nu cred că acum se mai poate vorbi de foarte mult bun-simț. Mulți tineri nu fac nici cea mai mică încercare de a-și cenzura limbajul, acest vocabular nepotrivit, de prost-gust, pe care îl folosesc oriunde și oricând, față de toată lumea. Câteodată parcă ai vrea să închizi ochii și urechile ca să nu vezi și să nu mai auzi anumite lucruri, exprimarea lor trivială, total inadecvată.

– Cine credeți că e responsabil pentru asemenea „devieri” de comportament?

– Fără să am intenția de a jigni, cred că aici ar trebui să intervină părintele. E o chestiune care ține de educația primară. Dacă nu ai cei șapte ani de acasă, e greu să-i recuperezi în școală și e deplasat, ca părinte, să ai pretenția să-i dea dascălul. Dar la fel de des întâlnite sunt cazurile în care părinții nu au nici o vină. Trăim niște vremuri când latura educației este neglijată din cauza sărăciei, a necazurilor, a grijilor zilei de mîine. Vina o poartă și anturajul în care își petrece tânărul timpul. Ei sunt la vârsta competiției, când simt nevoia să-și expună această latură a teribilismului. Iar asta, după părerea lor, iese în evidență făcând lucruri ieșite din comun, șocante. Și în acel moment scapă din vedere limitele.

– Totuși, în acest moment, atât cât se poate, nu ar trebui să intervină profesorul?

– Categoric. Ar fi o ocazie orele de dirigenție unde unele probleme se pot rezolva la modul apropiat, părintește și cu puterea exemplului. Numai așa putem reuși. După cum e vremea acum, e cazul să renunțăm la acel autoritarism care era pe vremuri, să micșorăm distanța dintre catedră și elevii din bănci, noi să facem pași spre ei. În ce mă privește, cred că am reușit întotdeauna să mă acomodez cu generațiile și nu am scos numai una. Încerc să mă adaptez la felul lor de a vedea și de a gândi și cred că acesta e unul din succesele relației dintre dascăl și elev: să te apropii de ei, dar în acealși timp să îi și ridici fără să fii moralizator.

– Vorbeați de teribilism. La vîrsta adolescenței, acesta e antidotul-minune împotriva timidității care e o adevărată catastrofă în efortul de a „evolua” în fața colegilor de sex opus. E perioada primei iubiri.

– Nu mai știu cât de sinceri sunt tinerii de astăzi. Mulți mimează. Chiar și sentimentele. Nu știu cât mai sunt de îndrăgostiți, cât de mult mai cântărește o plimbare pe sub castani, mână în mână. Nu mai remarc acea stare de jenă față de părinți, de profesori. Totul e afișat în văzul lumii. Tocmai asta mă face să le pun la îndoială sinceritatea. Ei imediat ajung la instinct. De aceea nici nu le place poezia lirică, poezia de dragoste. Pentru ei e o bagatelă.

– Chiar așa, în ce măsură mai sunt liceenii preocupați de lectură?

– Am observat o puternică inapetență pentru această ocupație. Acum preferat e televizorul și calculatorul. Ar putea citi cartea electronică, dar nu o fac. Sunt clase, chiar compacte, în care elevii sunt puși pe studiu, însă nici măcar ei nu mai au pasiunea lecturii. Poate doar pentru cititul din necesitate, pentru o notă atunci când știu că vor fi ascultați la lecție.

– Pentru mulți elevi învățătura nu mai este importantă: doar au modele în societate care, cu puțină carte sau deloc, duc o viață de lux. Cum pot fi ei convinși că studiul și cultura mai sunt necesare?

– E o problemă pe care, cu siguranță, și-o pun mulți din cei îngrijorați de soarta tinerilor. Dar aici, societatea în care trăim este de vină. Aș pune accent pe rolul distructiv al informației lipsite de calitate, difuzată de televiziune. Sunt anumite emisiuni, difuzate chiar la ore de vârf, care îi antrenează pe tineri în niște concursuri aberante. De exemplu, să mănânce viermi sau carne crudă ca să câștige nu știu câte milioane de lei. Este o încurajare de a câștiga bani într-o manieră facilă, de a atrage venituri fără muncă, de a te ridiculiza în fața unei țări întregi. Trăim o perioadă de tranziție cam lungă și bulversată. Ceea ce a fost nu mai este, ceea ce va fi nu se vede încă și de aici deruta. Nu aș vrea să generalizez, dar trebuie să spun că generația actuală mi se pare una fără repere și fără modele. Sau dacă are modele, termenul nu mai are sensul clasic, ci înțeles de „anti-model”.

„Lipsa uniformei uniformizează la fel de mult”

– Este importantă uniforma școlară? Se poate vorbi de un impact psihologic pe care aceasta ar putea să o aibă asupra elevului?

– Uniforma are frumusețea, farmecul său. Te diferențiază de alte categorii de tineri, te poate face mândru că ești licean. Probabil că nici acest lucru nu mai cântărește mult, pentru că acum statutul de licean e relativ ușor de obținut.

– De ce tinerii noștri sînt speriați de o ținută unică obligatorie?

– Generația actuală este cea a blugilor. E o generație care pretinde că uniforma i-ar știrbi din personalitate. Când, de fapt, blugii sau alte piese de îmbrăcăminte cu o croială pentru toate siluetele, șepcile cu cozoroc la spate, faptul că mestecă gumă și vorbesc vulgar sunt elemente ale unei uniforme care-i aduce la dimensiunile unui „pat al lui Procust” actual. Toate aceste accesorii comune nu-i ajută să iasă din stereotipie. Dimpotrivă, îi uniformizează la fel de mult. Pentru mulți, o claie de păr în dezordine, de culoare dubioasă, înseamnă pieptănătură. }inuta e șocantă și imediat remarci lipsa gustului estetic. Ca să nu mai spunem că victimele acestul libertinaj vestimentar sunt, pînă la urmă, tot ei. Se fac să se simtă prost unii față de alții. Părinții unora au posibilități materiale, iar a-și îmbrăca odrasla după ultima revistă de modă nu este un sacrificiu. Pentru aceștia e foarte important să-și etaleze toaletele, dar îi fac pe alții, mai puțin avuți, unii din mediul rural, să se simtă prost și să-și creeze complexe de inferioritate.

”Poate că noi înșine, la vremea noastră, i-am șocat pe adulți și am spart tipare”

– Ce simțiți atunci când scoateați la lecție o elevă cu unghiile lungi, lăcuite, cu părul vopsit strident, cu picioarele dezgolite și pe tocuri înalte?

– Da, sunt foarte multe care adoptă acest „look” pentru că e „cool”. M-am obișnuit dar, dacă se întâmpla ca șocul să fie prea mare, îi spuneam că e o distanță cam lungă între vârsta ei și vestimentație, că e un contrast supărător între un machiaj de cucoană și fața ei de copil. Iar dacă mai adăugam și cunoștințele sale limitate, atunci efectul era chiar comic, dacă nu ridicol. De obicei, încep cu sfaturi și, dacă nu dau roade, încerc și cu ironia. Dar una peste alta, nu am legat niciodată cunoștințele și capacitatea de a verbaliza ceea ce știe, cu felul cum apare.

– Având în față imaginea liceanului de astăzi, la ce-ar trebui să ne așteptăm de la viitor?

– La o masă comună de indivizi care încearcă să-și rezolve cu ușurință problemele. Văd, însă, și o categorie serioasă, dar ceva mai mică, ce va pătrunde cu forțe proprii în cercuri înalte din societate, economie, politică. Sper din toată inima ca viitorul să nu fie dominat de prostul gust.

– Referindu-ne la psihologia elevului de liceu, ce ați muta din prezent în trecut și ce ați aduce din spiritul tînărului de altădată în cel al tînărului de acum?

-Aș aduce din trecut, mai multă decență, mai multă, responsabilitate și politețe, iar din prezent aș duce în trecut o mai multă siguranță de sine. Dar pentru că nu se mai poate vorbi decît de viitor, aș vrea ca generațiile actuale și cele ce vor urma să aibă drept călăuze prin labirintul inițiatic al drumului alegoric aceleași simboluri propuse de scriitorul italian Dante Alighieri: Vergilius – spiritul rațiunii și Beatrice – grația divină și virtutea.

Simona MIHĂILĂ