Miturile Bârladului

Buncăre, fantome care bântuie noaptea, lăcașuri subterane, spirite nelinistite, iată doar câteva dintre povestile fabuloase transmise din generație în generație și care continuă să producă fiori pe șira spinării. Pragmatismul de astăzi le-a imprimat unora dintre ele o tentă amuzantă, iar aura de mister care a înfiorat tinerețile bunicilor și străbunicilor noștri s-a mai diluat.

Simona MIHĂILĂ

Pe lângă atătea locuri de legendă, o istorie pe cât de greu încercată pe atât de fascinantă, oameni de calibru – de la președinți de stat, miniștri, academicieni, inventatori până la scriitori și artiști de geniu, pe lângă spiritul cultural de răsunătoare faimă, Bârladul nu și-ar desăvârși renumele de urbe milenară, dacă nu și-ar trece în palmares miturile. Ca orice așezare veche, orașul își are poveștile lui fabuloase, istorii neautentificate, dar care, transmise din generație în generație, dăinuie și astăzi.

Viteza uluitoare în care se scurge timpul le-a atenuat din forța asupra psihicului colectiv; pragmatismul de astăzi le-a imprimat unora dintre aceste povești o tentă amuzantă, iar aura de mister care a înfiorat tinerețile bunicilor și străbunicilor noștri s-a diluat.

Cu toate acestea, miturile Bârladului există. Unele străvechi, altele actuale, unele sinistre, altele înduioșătoare, vesele sau triste, credibile sau nu, fabulosul aduce emoție și culoare în era digitală în care trăim.

Se pare că Bârladul are multe, chiar foarte multe, mituri. Am selectat doar câteva dintre ele, pentru moment.

Leul care a murit din dragoste pentru copii

Din acest mit a rămas astăzi doar un nume: Gura Leului. Cine dintre bârlădeni nu a auzit de Gura Leului, de intersecția care poarta si acum acest nume? Se spune că totul a început acum vreo două secole, cu o trupă ce circari care poposise la Bârlad pentru o serie de spectacole. Printre animalele cu care-și făcea numerele era și un leu. A ajuns cel mai iubit animal adus de circari. În fiecare seară, după spectacol, copiii îl vizitau la cușca și-i aduceau fel de fel de bunătăți.

Tare s-a mai atașat leul de copiii din Bârlad. Așa de tare încât nu a mai vrut să plece. În clipa în care trupa de circari a vrut să pornească mai departe, leul a început să ragă atât de tare, de prelung, de sfasietor cum nimeni nu-l auzise până atunci.

Se spune că răgetul leului s-a auzit până în celălalt capăt al orașului. Circarii și-au dat seama că se întâmplă ceva și au mai zăbovit încă o zi. Apoi încă una și tot așa. De câte ori voiau să plece, leul se agita și răgea de răsuna întreg orașul. Copiii continuau să vină la el, să-i aducă bunătăți și să-l mângâie printre zăbrelele cuștii. Ce se mai minunau circarii că animalul nu se repede să sfâșie mânuțele care îndrăznesc să se strecoare în cușcă! Plecarea a fost amânată destul de mult, așa că, într-o seară, circarii au hotărât: a doua zi aveau să-[i vada negresit de drum, fără a se mai lăsa înduplecați de „mofturile” regelui junglei. Numai că, în dimineața următoare, leul a fost găsit mort în cușcă. Si pentru că era tânăr, sănătos și bine hrănit, toată lumea a fost convinsă că leul a preferat să moară decât să plece.

Circul s-a dus mai departe. Localnicii au înmormântat leul chiar pe locul unde stătuse cușca. Exact de acolo, mai târziu, a izvorât un firisor  de apă. Limpede, curata, rece, numai buna de prins in causul palmei si de astamparat setea.

Un artist, impresionat de povestea ae carei ecouri au dainuit decenii la rand, a înfrumusețat izvorul cu un cap de leu din piatră, iar apa țâșnea chiar din gura acestuia. Dacă povestea e adevărată, ori ba, nu se știe. Cert este că izvorul a existat până în anii ’80, cu tot cu capul de leu. Pana cand comuniștii au sistematizat zona.

 Cișmeaua și-a demonstrat utilitatea cel mai mult, după primul război mondial, atunci când, la un moment dat, lipsa apei a fost o mare problemă. Documentele vechi au consemnat că cișmeaua de la Gura Leului se afla atunci printre puținele surse de alimentare cu apă din oraș.

Fantoma cu părul lung

Un alt mit vorbește despre existența unei fantome în pădurea care leagă Bârladul de Perieni. Bătrânii suțin sus și tare că, mai ales în nopțile de vară, aici apare o tânără fată, îmbrăcată cu o cămașă lungă, albă, din in și are părul blond, despletit. Cica a fost vazuta, cel mai adesea, stând pe marginea unui puț secat, pieptănându-se încet. Fata avea un păr foarte bogat și mulți flăcăi ar fi fost vrăjiți, în trecut, de frumusețea ei. Așa de reală li se părea, încât se apropiau să-i vorbească, dar de cum se apropiau, cădeau în puț și dispăruți erau pe veci.

Legenda spune că fata a trăit aievea. Când avea 17 ani, s-a îndrăgostit nebunește de fiul unui boier al locului. În întâlnirile lor secrete, fiul de boier obișnuia să o dezmierde și să-i mângâie părul blond și lung.

În cele din urmă, feciorul i-a trădat dragostea. Îndurerată, fata a fugit în pădure. Și-a tăiat cu furie pletele atat de sarutate de iubitul mincinos și s-a aruncat în fântână.

Bătrânii spun fata nu-și găsește liniștea nici acum și își răzbună dragostea trădată aruncându-i în puț pe toți flăcăii care se apropie, atrasi de fermecatoarea ei aparitie ireala. În trecut, cand aceasta poveste nu-si stinsese inca ecourile, fetele obișnuiau ca, după ce își tundeau părul, să meargă în pădure și să-l arunce în puț, pentru ca fantoma să nu le răpească flăcăii.

Cotu’ Negru sau ceața din Valea Perilor

Cotu Negru este denumirea unei străvechi zone a Bârladului, situată în capătul cartierului Deal I. Cu sute de ani în urmă se numea Mahalaua din Sus de Cacaina, deoarece era foarte aproape de Valea Seacă, pârâu pe care bârlădenii îl cunosc sub denumirea de „gârla Cacaina”.

Nu se știe exact când localnicii au ales să-i spună Cotu Negru. În orice caz, cu mult înainte de 1900. Se pare că motivele sunt un melanj de știință și mit.

Cacaina străbate centrul orașului (pe lângă fostul Cinema „Victoria”), urcă și străbate câteva străzi din Deal. În zona Poradim, se observă o cotitură bruscă și destul de strânsă a pârâului. Văzut de sus, Cotu Negru apare cuibărit în curbura (cotul) gârlei Cacaina. Se poate ca adjectivul „negru” are aici sensul de ferit, dosnic, obscur.

Sau poate că nu. Bătrânii ar fi auzit din moși-strămoși că zona, fiind atât de izolată, era pentru mulți infractori o tentație. Aici se strângeau bandele spre a pune la cale tâlhăriile, crimele, jafurile și violurile. Erau ajutați și de ceața groasă care acoperea zona de multe ori. Se știe că din capătul acestui cartier pornește o pădure foarte întinsă. Mulțimea de copaci făcea ca zona să fie ceva mai răcoroasă ca restul urbei, dar principalul efect era prezența ceții. Lumea spune că, văzut de departe, cartierul părea foarte întunecos.

Dealul Spânzuraților

Cine mai stie oare ca Biserica „Sfinții Voievozi Mihail si Gavril”, din zona Cerbul de Aur, dăinuie, de peste 200 de ani, pe un petec de pământ încărcat de suferință, un loc al osândei. Până la începutul secolului al XVIII-lea, acesta era locul execuțiilor publice. Aici se afla Spânzurătoarea orașului, o entitate in sine, locul unde erau executați răufăcătorii. Chiar și după multă vreme de la abolirea pedepsei cu moartea, localnicii îi spunea colinei „Dealul spânzurătorii”.

De altfel, aceasta nu este o poveste. Sunt documente, dar au avut loc și săpături, chiar recente, care au scos la iveală nenumărate schelete umane.

Bătrânii jură că părinții lor au trăit vremuri în care, mai ales noaptea, se auzeau gemete și tânguieli. Toate au încetat după ce locul a fost purificat și sfințit prin ridicarea bisericii care are, la rându-i, o istorie incredibilă.

Biserica a fost ctitorită de o femeie bogată și bună la suflet, pe nume Catrina Drahnea. Locuia în Tecuci. In timpul unei călătorii la Ierusalim, în vis i s-a arătat Arhanghelul Mihail care i-a spus: „Mergi la Bârlad și, în partea de miazăzi a orașului, vei vedea o colină căreia i se spune Dealul Spanzuraților. Du-te și fă acolo o biserică!”.

Se spune că în timp ce alaiul de credincioși venit să asiste la slujba de sfințire a bisericii în frunte cu soborul de preoți și ctitorul bisericii, s-a petrecut o întâmplare tulburătoare. În momentul în care alaiul a ajuns în latura de miazănoapte a bisericii, în exterior, Catrina Drahnea a aruncat o privire la ctitoria sa și întorcându-se spre cei din jur a spus: „Mi-am găsit în sfârșit odihna!”. După care, s-a așezat pe o bancă de lângă biserică și a închis ochii pentru totdeauna.

Un lucru la fel de interesant este că dealul pe care se află biserica a stârnit și interesul seismologilor. Chiar la intrarea în lăcaș a fost încastrat în pământ, în urmă cu mai mulți ani, un așa – numit „punct gravimetric”. In mod inexplicabil, dealul respectiv reprezintă un punct în care emisia de unde gravitaționale a pământului este extrem de pronunțată. Lucru ce permite seismologilor să obțină date importante despre echilibrul stratelor scoarței terestre.

Tunelurile secrete de la Cerbul de Aur

In apropiere de Dealul Spanzuratilor, cu sau fara legatura cu istoria lui, se spune că aici a existat cândva o vastă rețea de tuneluri. Începea de sub clădirea care a adăpostit fostul restaurant „Cerbul de Aur”, trecea pe sub biserică și se ramifica până în strada Dragoș – Vodă. Nimeni nu mai știe cine, de ce și cînd anume au fost construite aceste tuneluri. Cert este că mare parte s-a surpat și, în momentul de față, doar în curtea bisericii își mai ițesc capul din pământ gurile sistemului de aerisire.

Unii dintre localnici susțin că până în ’89 tunelurile ar fi fost folosite cu sârg de fosta Securitate. Si nici acum, responsabilii cu Apararea Civila, nu ar fi straini. Dar nimeni nu spune nimic. Totul e secret de stat!

Bătrâna asasinată de pe Poșta Veche

Un alt loc care stârnește fiori pe șira spinării este capătul de sud al străzii Poșta Veche. Acolo se află o casă foarte mare și veche unde, pe la mijlocul anilor ’80 a fost asasinată o bătrână. Cazul a făcut vâlvă în oraș. Viața bătrânei a fost luată de trei tineri care au intrat în casa ei pentru a-i fura aurul și banii. Felul in care au omorat-o tulbura si acum, deoarece femeia si-a dat duhul in chinuri, sub torturi groaznice Oamenii spun ca bătrâna avea rude în străinătate, lucru rarisim in acele vremuri, și ca  deținea destule avuții.

Mulți ani de atunci, unii bârlădeni care au trecut prin zonă susțineau că, din senin, fără a fi nici o adiere de vânt, crengile copacilor se mișcau și că, uneori, noaptea, umbra bătrânei ar fi văzută prin curte. E drept, actualul proprietar nu a trăit asemenea impresii, deoarece stăpânește casa de mulți ani, i-a adus îmbunătățiri și se bucură, probabil, liniștit de colțul de natură din curte.

Un mit al Bârladului a ajuns celebru chiar pe internet

Un mit al Bârladului a devenit celebru chiar și pe internet. Se referă la clădirea Liceului Teoretic „Mihai Eminescu”. Mulți bârlădeni cred că imobilul ar fi fost, in trecut, acoperire pentru o bază militară secretă. Se spune că sub liceu ar exista un buncăr unde se poate ajunge cu ajutorul unor trape secrete aflate chiar în incinta clădirii.

Se mai spune că și dealul Țuguiatei ar fi împânzit de tuneluri subterane, iar zona centrală e străbătută, tot în subteran, de o adevărată rețea de beciuri. Acestea ar fi fost în trecut ale comunității evreiești din Bârlad.

Reale sau nu, miturile orasului fac parte din farmecul lui. Alaturi de cele care se nasc acum, chiar in momentul in care noi le citim pe cele vechi si credem ca alte asemenea nu ar mai fi cu putinta, vor fi istoria, credibila sau nu, pe care o vor invata copiii nostri.