De peste Prut, cu dragoste și umor
La început a fost romanul… Scriitorul Aureliu Busuioc, longeviv și la propriu șI la figurat, și-a conservat potențialul creativ până la o vârstă memorabilă șI, asemenea lui Goethe, sper apusul existenței trecătoare, ne-a dăruit o operă de excepție, romanul “Hronicul găinarilor”. Titlul este derutant, arhaicul “hranic” se îngemănează cu “găina”, un termen argonic, cu o adesă precisă, căpătată într-o perioadă mai nouă, asupra unei categorii de infractori, care nici măcar în lumea lor de extremă marginalizare nu se bucură de ceva minimă considerație. Despre disprețul pe plan social nici nu mai este cazul să amintim. Totodată, avem de a face cu un dublu înțeles, satul Găinari, nume simbolic pentru o localitate fondată în 1812, anul unui mare jaf teribil, șI “găinarii”, care au proliferat sub umbrela, pătate uneori de sânge a acestuia. Fiindcă, așa cum va spune mai târziu mareșalul polonez Smyzgli, făcând o tragică paralela între nemți șI ruși, dacă cei dintre ne vor lua trupurile, celalți ne vor lua trupurile șI sufletele. Tocmai acest mare pericol poate fi citit printre rânduri, deoarece pervetiții prin natura lor îi pot perveti șI pe ceilalți. Dar alături de cruntul 1812, când a început stăpânirea rusească, celălalt pilon al construcției romanului este mult mai cruntul 1940, când ocupația rusească s-a prezentat în haina sovietică. Țarul Alexandru, care mai intra totuși în câte o biserică, este înlocuit în 1940 de crudul ateu Stalin. Putem presupune, cerând o permisiune profund șI simbolică autorului, o paralelă care nu se pare posibilă șI reprezentativă, între cei de mai sus șI doua personaje înrudite din “Hronicul Găinarilor”. Pantelei Avâdanei șI urmașul său Pătru Avâdanei, cu numele rusificat Piotr Panteleevici Avadanov. Cel dintâi este un hoț ca hoții, departe însă de culmile la care va ajunge urmașul său îndepărtat, din toate punctele de vedere. De la delicte obișnuite, se ajunge la crimele de ordin politic, le vor cădea victime primarul si preotul. Rusificarea numelor este ea însăși o sursă de umor, una dintre aceasta poate fi exemplificată mai sugestiv șI în alt plan cu transformarea lui Pierde-vară în Perdevarenca “Găinarii” ar fi rămas între paginile cății deci nu-i scotea de acolo șI nu le dădea întruchipări firești, evoluând pe scene românești de pe o parte șI alta a Prutului, reputatul regizor Petru Madârci, totodată autor al scenariului prin care narațiunea lui Aureliu busuioc a intrat în lumea dramaturgiei.
Iată cum a început totul, după propria sa mărturisire: “Când în anul 2011, Aureliu Busuioc mi-a încredințat montarea unui spectacol radiofonic la București, la Radio România Cultural pe baza romanului “Hronicul Găinarilor”, m-am simțit un privilegiat al sorții. I-am așteptat cu multă emoție șI neliniște părerea despre audiția spectacolului șI vreau să cred că opiniile exprimate la superlativ, de criticii de teatru de pe malul Dâmboviței imediat dupa premieră, i-au adus, în acea clipă, lui Aureliu Busuioc, un surplus de bucurie șI satisfacție.
Punerea în practică a dezideratului final, transpunerea scenică a fost, după mărturisirea regizorului. Un vis care a durat ani de zile, o căutare acerbă de soluție care s-a concretizat în redarea romanului pe scena Teatrului “Mihai Eminescu”, învingând limitele de timp impuse de natura spectacolului.
Reprezentația de la Vaslui, s-a impus valoric din momentul ridicării cortinei. Decorul realist de Andrei Suruceanu a cumulat o serie de simboluri sugerând parcă fragilitatea aparentă a unei construcții care rezistă totuși, implicând însă în permanență suișuri șI coborâșuri, căpătând rol de tribună politică, de autoritimism prin poziționarea personajelor.
Evoluția personajelor ilustrează îmbinarea armonică a unor elemente reprezentative pentru teatrul în aproape toate fazele evoluției sale. Mai întâi cele trei personaje care, costumate în stilul tradițional al teatrului medieval din Europa occidentelor, au rolul acelei “choros” din tragediile antice grecești. La fel ca aceasta, comentează cele întâmplate șI face previziuni asupra unui viitor încărcat de evenimente tot mai dramatice. Dar, aici manifestându-se din start originalitatea coruptiei regizorale, pe fondul aparenței evocând Antichitatea și Evul mediu, intervențiile “choras”-ului sunt deosebit de moderne, mergând de la precizarea contextului unor evenimente istorice până la aluzii directe privind contemporaneitatea. Remarcabilă este șI varietatea lingvistică, de la expresii arheice la cele moderne.
Costumația celorlalte personaje realizate de stela Furdui, este adegvată șI ea momentelor istorice, de la cea populară, respectându-se vestimentația sătenilor, la uniformele militare rusești,inclusiv celebrele haine de piele ale comisarilor bolșevici. De aici sincronizare perfectă “pe viu” de orchestra predominat de coarde.
Alături de “choras”, începuturile teatrului, rădăcinile sale, sunt redate prin fregvența poziționării personajelor în adevărate procesiuni care se instituie ad-hoc, simbolizând stări colective de bucurie, sau, în contrapondere, cazuri de bocitoare.
Totul este susținut de coregrafia de înalta clasă a maestrului Dumitru Tanmașan, care ilustrează încă reușesc șa fie șI dăunători șI soliști totodată.
Dacă rolurile masculine ilustrează evident caracteristicile de ansamblu ale spectacolului, dintre actrițe, Mihaela Strămbeanu în rolul “farmazoane” Parascheva, acoperă scena în cel mai bun sens al cuvântului, pe tot parcursul primei părți. Interesantă este șI lucrarea din foalele dar în mod direct de la Ion Creangă, a termenului de farmazoană în sensul de privighetoare.
În mod surprinzător o autentică vrăjitoare în primul rând prin farmecul său personal pus desigur în valoare șI de costumație șI ambiguitate unor replici sau a unor momente pantomimică. Prin farmecul său dar șI prin sugerarea unor proclici descrise din lumea magiei negre – care are un loc important în etnografie mai puțin cunoscute – influiențează întreaga comunitate, știe să degaje orice inteție care i-ar fidefavorabilă. Își exercită dominația fiecare asupra bărbaților prin elemente extrem de sugestive de mimică șI pantomime, îi salvează pe hoțul Pantelei (Petru Oritric) de furia mulțimei care vrea șI acționează conform unor străvechi cuterne judiciare. Actul său de aparenta milașcanie va sta la baza unei evoluții ulterioare cu urmari catastrofale pentru comunitate. Să vedem aici simbolizarea unor atitudini care apoi, dezvoltate monstruos vor produce atât rău?
Acesta este evident șI dominator în partea a doua a spectacolui. De la centrarea în jurul Paraschivei șI a lui Pantelei se trece la tragismul copleșitor al istoriei. În prima parte, momentul 1812 este evocat doar, anul 1940, cu urmările sale în timp, se află într-un dramatic prim plan. Presiunea ocupației sovietică cu efecte psihice dintre cele mai diverse se transmite, prin măiestria actorilor, șI spectatorilor din sală. Dar uimitoarea este și fabuloasaelementelor comice în contextul evenimentelor dureroase, sublinierea ridicolului care i-a caracterizat pe tirani în cele mai abominabile dintre acșiunile lor.
Presiunea exerciților de cele relatate își pune ampreta șI asupra soluțiilor artistice din partea a doua. Dar în prima au existat scene în care prelungirile deveneau uneori stângenitoare, în a doua parte balul este mai antrenant, mai dinamic, istoria atat de prezentă, obliga la o rapidă succesiune a momentelor dramatice.
Se cuvine să subliniem unele efecte scenice, aparent secundare, dar extrem de sugestive. Cei veniți Transmistria, din așa-zisa Republică Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească au un anumit limbaj, o stralucire a limbii române,așa cum o preconizează șI astăzi unei pretinși lingreiști de peste Prut, de genul lui Stali, care s-au mai potolit în ultimul timp. Unul dintre militarii ruși sugerează clar prin cartumeție, mechiaj șI compeilament imaginea lui Stalin. Scenele în care treptat comunitatea este supusă compromisului apoi persecuției, ne duce cu gândul la “Rinocera” lui Eugen Ionescu. De altfel, elemente ale teatrului absurdului pretutindeni, în primul rând în compartimentul derutant al personajelor, în modul în care soluționează situațiile liniare în care se găsesc.
Să ne oprim puțin șI aspru efectelor muzicale realizate de Valy Boghean, uneori pe versuri de Magda Duțu. ȘI aici transpare dihotomia celor două părți. Mai întâi predomină melodiile falelarice, bineînțeles, prelucrate, sugerând un echilibru firesc șI elemente firești alei unei comunități de tip tradițional. Apoi devin total ilustrative melodiile rusești cu întregi lar agresivitate, subliniate șI de folosirea în paralel a vorbirii sau versurilor cu aceeași limbă, formează în esenta ei, veșmânt al capodoperei lui Dostoiewski sau Tolstoi, devine însă odinioară o imensă oversiune, datorită barbariilor comise de ruși de-a lungul istoriei, mai ales de când au devenit “boșevici” șI “comuniști”.
Cred că, în ansamblul său, spectacolul “Hronicul Găinarilor” nu se încadrează într-o categorie prestabilită, de genul comedie, drame, etc…Eterohenitatea elementelor, armonizate deplin, coexistența umorului spumos cu exercițiile criminale, dansul, muzica, tradiționalul șI modernul, toate ne conduc sper definirea ca teatru total realizat cu mijloace artistice superioare, atașat valoriilor perene dar, totodată, ancorat în realitate, militând pentru idealuri naționale stânjenite.
Dan Ravaru
