Dragi prieteni și confrați,
În aceste zile de toamnă scârbos politică, ar fi trebuit să fiu împreună cu voi la marele Festival zâmbitor de la Vaslui, unde am venit pentru prima oară în urmă cu 40 de ani, convocat de neuitatul Valentin Silvestru, ca să citesc ceva, puțin, dar vesel, din ceea ce începuse ca să devină proza mea umoristică, cel puțin așa-mi lasă prietenii impresia, fiindcă nu vor să mă supere, și, în general, ei nu supără pe nimeni, în afară de scrobții de serviciu, care nu-nțeleg ce-nseamnă un festival de umor șii cât poate fi acesta de serios.
Pe când mă pregăteam să vă arăt, încă o dată, că-s cel mai cel, indiscutabil și irevocabil, în privința umorului, destinul a întors brusc spatele soartei, s-a supărat pe biata de ea și m-am trezit într-o dimineață rece și tristă ca o odaie goală în poziția culcat pe o targă și dus la Unitatea de Primiri Urgențe, cu două țevușoare în nas, pentru a primi un supliment din oxigenul patriei. Doctorii au fost foarte amabili cu mine, au făcut un schimb de mormăieli colocviale, din care n-am înțeles mare lucru, fiind preocupat cu o operațiune extrem de complicată, inspirat-expirat, și m-au trimis la Spitalul clinic de preumoftiziologie (rostiți cuvântul acesta de trei ori legat și invers), cu aceeași mașină înscrisă în raliul sănătății, la clasa vechituri cu sirenă. Aici aventura mea a continuat. Am fost introdus în diverse aparate, după care un domn doctor tânăr, serios și foarte atent la tusea mea tabagic-lătrată mi-a pus în vedere să pun țigările jos, ceea ce am și făcut, iar o femeie de serviciu le-a adunat pe un făraș și, probabil, le-a dat la oamenii săraci sau la rezidenții care n-au cu ce să-și cumpere nici măcar un verb la viitor.
Astfel a început noul capitol al existenței vieții mele contemporane și strict actuale, sub semnul unei grămezi importante de NU, ceea ce mi-a luminat optimismul șezând cu obrajii în palme și lăcrimând demn, asemănător cu un funcționar de la primărie, care a aflat că e mutat de probleme de spațiu locativ la număratul frunzelor galbele căzute în parcul mare.
Cu ocazia întoarcerii la domiciuliu, un fost cuibușor de nebunii, încă impregnat cu miros de veselie și tutun, am primit instrucțiunile de folosire a bătrâneții, capitolul I, începători. E al naibii de fascinant și înduioșător când ți se explică simplu și nefilozofic, de ce un suspin poate deveni o bășină nemotivată, iar insomniile se pot folosi pentru croșetat chiloței de lână urșilor panda ori pentru scotocit în cutiile cu scrisori de acum 100 de ani, în care, cu o țigară în colțul gurii, dădeai picioare în fund viitorului asemănător cu vecinul de pestre drum, ducându-și viața rezemat într-o cârjă – primăvara înfrunzită. Mi s-a spus că, după un timp, am voie să mă părăsesc, să ies din împijămăleala în care mă aflam și mă îmbrac straie civile pentru a păși între contemporani, dar pentru început nu mai mult de 10 minute, fiindcă prezentul dăunează grav sănătății, mai ales dacă locuiești pe o stradă unde într-o oră umblă 60 de autobuze, iar 100 de copii fug de la școală în direcții ulterioare. În rest, bătrânețea asta, convalescența nemuririi de care te credeai capabil, e plăcută, călduță și precisă: medicamente la ore fixe, exerciții optimiste de respirat, meniuri cu verdeață multă ca să faci fotosinteză agreabilă, în rest dezbateri la televizor sau discuții absolut excitante cu medicul de familie și farmacista din piață.
O aventură recentă a fost cea în care am îndrăznit din nou să pătrund din nou în tumultul luminos al pieții! Ce spectacol, ce de legume și fructe, zarzavaturi, ca și mine, cu câte o sacoșă de 1 leu în mână, căutând elixirul nemuririi. și ce prețuri, și ce discuții pentru viitoarea borcaniadă! Tâmpitul de mine nu am găsit altceva de făcut decât să mă opresc lângă o ladă mare și urâtă, plină cu fructe expiate: prune zbârcite și posomorâte, struguri cărunți cu hemoragie de must, mere scofâlcite și m-am grăbit spre casă, oricum era ora când trebuia să-mi beau ceaiul din diferite plante extraordinar de bun pentru habar nu am ce.
Dragule Gelu Voicu Bichineț, dacă mai este loc, citește și scrisoarea asta deschisă, deschisă de nevastă-mea înainte s-o pun pe calculator, și să le spui la bibliografie celor prezenți că nici nu-mi pasă de festivalul vostru, fiindcă sunt al naibii de fericit: azi am urcat, pe jos, 3 etaje în cinci minute (dă-l în mă-sa de lift) și nu am gâfâit ca altădată, cum o făceam de parcă aș fi avut contact sexual cu zâna mașinilor pe butuci, o femeie atât de grasă, încât unui camion, până a ocolit-o, i s-a terminat benzina. Habar n-aveți voi acolo, la festivalul vostru, ce-nseamnă să mănânci, în adâncă ilegalitate, un dărab de slană (vivat colesterolul, vivat alegerile prezidențiale!).
Vă iubesc, mi-e dor de voi și încerc să-mi închipui întâlnirile voastre literare, sclipiri de inteligență voioasă și har, pe care numai duminica sufletului le poate naște pentru acum și pentru mâine.
Cornel UDREA
