„Jazz-ul e muzica pentru care m-am născut”

a consemnat MIHAELA NICULESCU
Interviu acordat ziarului Est News de către Răzvan Ionescu, bârlădeanul stabilit în Norvegia și care, mâine, va fi protagonistul unui eveniment de înaltă ținută artistică.

Pe 13 februarie, înainte de Valentine’s Day, bârlădenii sunt invitați la un concert plin de dragoste, un concert de jazz susținut vocal de concitadinul lor Răzvan Ionescu. Răzvan este un tânăr de 36 de ani, care a reușit să se afirme în muzică singur, mânat de o încredere fantastică în propriile forțe. Prin muncă, dăruire dar și multe renunțări, a ajuns producător, compozitor, solist vocal și pianist în Norvegia. A compus pentru artiști din mai multe țări și continente, și-a făcut propriul studio de producție și s-a întors pentru un timp acasă, decis să împărtășească aceste reușite cu bârlădenii lui dragi.
Primul său album a apărut în 2010 – „Here and There”, iar al doilea – „Standard Love” va fi lansat mâine, în sala teatrului „Victor Ion Popa”, în cadrul concertului de jazz cu același nume.
Răzvan Ionescu își dorește să organizeze un turneu în țară pentru promovarea noului album, iar primul oraș ales a fost Bârladul.

– Bine ai venit la Bârlad! De această dată nu numai pentru a-ți vedea părinții și prietenii, ci și pentru a le oferi bârlădenilor ceea ce știi tu să faci cel mai bine – muzică.

– Așa este. Sunt aproape două săptămâni de când sunt la Bârlad, orașul meu natal. În Norvegia este casa mea iar aici sunt acasă. Sufletul meu a rămas aici. Eram oarecum dator bârlădenilor să le ofer muzică de calitate după atâția ani. Aici m-am format. Am studiat opt ani vioara și secundar pianul, la Școala de Muzică „N. N. Tonitza”din Bârlad, și am absolvit Liceul Industrial, care se numește acum Colegiul Tehnic „Alexandru Ioan Cuza”. Încă din timpul liceului, am încercat să mă perfecționez. L-am însoțit de multe ori pe tatăl meu, care este saxofonist, în Franța unde îl acompaniam. A fost o perioadă care mi-a folosit, mi-a adus ceva experiență. Din anul 2000, am decis să fiu pe cont propriu. Am cântat doi ani în Cipru, apoi am plecat în Franța, și din 2002 am ales să plec în Norvegia pentru a-mi desăvârși cariera, și am rămas acolo.

– De ce ai ales Norvegia? Tu ești latin, iar norvegienii sunt un popor cu origini germanice…

– Nu m-a interesat poporul, ci activitatea muzicală care există în această țară. Faptul că sunt latin, exotic oarecum pentru ei, m-a ajutat. Am fost bine primit, iar eu m-am adaptat relativ ușor. Auzisem că în Norvegia se face muzică de bună calitate. Eu am ajuns în această țară nordică în urma unei selecții de la Varna – Bulgaria. Din 150 de participanți la acea audiție, am fost singurul ales. Impresarul Daniel Fănățeanu este omul căruia îi sunt recunoscător. Nu știam că este român, pentru că am vorbit la telefon în limba engleză cu el. Am aflat apoi că este român și locuiește în Norvegia.

– Ce fel de muzică se compune și se ascultă în Norvegia?

– Se pune accent pe muzica internațională, dar norvegienii iubesc muzica lor folk – populară, o muzică ce aduce mult cu muzica franțuzească. Ciudat, nu? Tineretul preferă incontestabil muzica pop și rock. M-a uimit faptul că muzica lor ușoară este promovată mult la radio și este interpretată în limba engleză. Norvegienii sunt, de mici, familiarizați cu muzica bună. În grădinițe, de exemplu, copiii ascultă Beatles. Muzica se studiază serios în școală, așa că, în adolescență ajung să aibă o cultură muzicală solidă. Nu e de mirare că, de tineri, cunosc muzica internațională.

– Ai spus că te-ai acomodat relativ repede și că nu ai fost etichetat în vreun fel. Cât de greu ți-a fost să răzbați pe piața muzicală ca producător și compozitor?

– Dacă ai încredere în tine, nu trebuie să te temi că ești în Norvegia sau în altă parte. Am început prin a cânta în hoteluri, la diferite evenimente, în zona Rogaland. Pot să-ți spun un secret? Nu m-am bazat niciodată pe note. Am compus pur și simplu și am scris partitura doar dacă a fost nevoie. Am compus zi și noapte și încet, încet am început să fiu cunoscut. Numele meu de scenă este Ray Johnson. La cinci ani de când m-am mutat în Norvegia, mi-am deschis propriul studio de producție. Am compus pentru artiști din Norvegia, din România, Suedia, Islanda și SUA. Niciodată nu lucrez mai puțin de opt ore pe zi. Cea mai mare inspirație o am la mijlocul nopții, nu întâmplător casa mea de producție se numește Midnight Records.

Fan Laurențiu Duță

– Ești compozitor, pianist, producător, interpret vocal. Lucrezi pentru alții dar și pentru tine. Câte albume ai scos până acum?

– Două. Primul, „Here and There” , în 2010. Este un album vioi, dar cuprinde și câteva balade, album care a fost foarte căutat de magazinele online pentru distribuire. Al doilea album se numește „Standard Love” și va fi lansat mâine, 13 februarie, la Teatrul „Victor Ion Popa”, începând cu ora 18.30. Doresc să organizez un turneu în România pentru promovarea acestui album și era firesc să-l lansez prima dată în orașul meu natal.

– De ce ai ales jazz-ul?

– „Standard Love” este un album de jazz standard. Formula aceasta clasică a jazz-ului este cea mai accesibilă și cea mai frumoasă. De ce am ales jazz-ul? Pentru mine jazz-ul este muzica pentru care m-am născut. Frank Sinatra, Ray Charles, sunt nemuritori…

– Vei concerta pe scena teatrului alături de niște ași ai muzicii instrumentale de jazz…

– Da, mă onorează să cânt cu unii dintre cei mai buni instrumentiști de jazz din România: Alex Man (chitară), Michael Acker (bas), Tavi Scurtu (tobe) și Cătălin Milea (saxofon). Va fi prezentă în concert și Tania Cepoi, tot o bârlădeancă ce colaborează cu casa mea de producție și care are o carieră muzicală în Suedia.

– Ești recunoscător Providenței pentru realizările tale profesionale?

– Sunt recunoscător părinților mei. Tatăl meu a fost cel care a văzut în mine calități muzicale și a dorit să le cultiv. A fost cel care mi-a asigurat un stagiu de pregătire luându-mă cu el la „muncă” în Franța. Familia mea a fost una muzicală. Mama a cântat ca solist vocal încă din liceu, a participat la multe festivaluri și concursuri, printre care și la „Steaua fără nume”. Coresponda cu mulți artiști, printre care și regretata Mihaela Runceanu. Cât privește Providența… Da, îi sunt recunoscător pentru faptul că m-a ajutat să-mi găsesc drumul la o vârstă destul de fragedă, la 23 de ani, în altă țară, ce-i drept…

– Îți este dor de România?

– O, da! Acasă e la Bârlad. Vreau să fiu cât mai des în România, și m-am gândit să mă axez în următoarea perioadă pe concerte de jazz în România. Sper să am succes.

– Ce părere ai despre muzica românească?

– După 1990, muzica românească a evoluat. Se cântă și în engleză și nu e rău. Se și compune. Laurențiu Duță îmi place. În Norvegia, de exemplu, muzica românească este apreciată. O dovadă e că piese ale Innei sau ale trupei Fly Project sunt des difuzate la radio. Ceea ce este valabil și pentru România și pentru Norvegia, și pentru tot mapamondul, este că, din păcate, casele de discuri obligă artiștii să cânte ceva anume, un ceva care aduce bani. Înainte se făcea cu sufletul muzica. Era de ajuns să apară artistul cu vocea bună și se crea magia. Acum, de multe ori, vocea rămâne pe locurile II-III, contează show-ul, proiectul, strălucirea aducătoare de bani. Eu mă încăpățânez să scriu și să interpretez muzica din suflet, pentru suflet. Nu poți transmite publicului emoții dacă nu pui suflet în ceea ce faci. Mâine presimt că sufletul bârlădenilor va vibra alături de al meu.