Legendele Bârladului – Inima comerțului bârlădean de altădată: strada Ștefan cel Mare

de Simona MIHĂILĂ

Strada Ștefan cel Mare din Bârlad este încă una dintre străzile de legendă ale Bârladului. Aici a fost, decenii la rând, inima comerțului bârlădean, locul unde toți oamenii din oraș veneau atunci când voiau să cumpere ceva. Desigur, mergeau și pe Strâmba, o altă stradă a cărei trăsătură dominantă era comerțul, comparată, pe bună dreptate, cu Lipscanii din București.
Deosebirea era că pe Ștefan cel Mare nu erau doar prăvălii și dughene, mai mult sau mai puțin mizerabile, în care mărunțișurile erau principala marfă a negustorilor. Aici găseai și magazine mari și luxoase, cărora li se dusese vestea în toată Moldova.
Așa își amintesc bătrânii noștri de astăzi, cărora tare le mai este dor să mai arunce o privire în „paradisul cumpărăturilor” din tinerețile lor. Să intre în magazin, vânzătorul să îi primească îndatoritor, să le scoată pe tejghea ultimele noutăți, să-i mintă frumos cum că marfa-i tocmai de la Paris sau din București. Apoi, să intre într-o cofetărie unde să mănânce o jofră (prăjitură aproape nemaiîntâlnită astăzi) „de să te lingi pe degete”, să bea un pahar cu bragă rece. Sau, dacă e ora prânzului, să meargă într-unul dintre restaurantele de pe stradă unde, cu doar ceva mărunțiș puteai mânca pe săturate un borș cu tăiței și o „limbă de vită cu mult, mult sos”.
Vremuri de demult rămase în amintirea celor care le-au trăit drept cele mai frumoase, în ciuda atracțiilor din ziua de astăzi, la care ei nici nu au gândit vreodată.

Cei care nu reușesc să se dumirească despre ce loc vorbesc bătrânii, atunci să afle că este vorba de strada care trece prin fața Primăriei Bârlad, pe lângă Biserica Ovidenii, legând centrul orașului de Podul Pescăriei.
Redăm un fragment din amintirile puse pe hârtie de bârlădeanul Neculai Dragomir și tipărite „Barladul, odinioară și astăzi”, fragment care reușește să reconstituie puțin din atmosfera străzii Ștefan cel Mare, la sfarșitul secolului XIX: „Aflată în mijlocul orașului, ea se desfășura pe o întindere de aproximativ 300 de metri, de la strada Regală perpendiculară pe Râul Bârlad, până la Podul Pescăriei. Pavată cu piatră cubică, cu trotuarele asfaltate (pe atunci doar pe strada principală mai vedeai asflat), mărginită pe ambele laturi cu clădiri vechi, din care numai câteva cu etaj, datorită ușoarei înclinări către râu, era o stradă curată, deși fără canalizare, ploile având grijă să care la vale tot ce apa putea duce din ceea ce viața de oraș lăsa pe străzi. Strada era mult frecventată prin faptul că făcea legătura cu partea de jos a orașului și prin strada Paloda, cu Piața Sf. Ilie, având un specific aparte, reprezentând centrul cultural și comercial al orașului”.
Pe această arteră erau toate librăriile din oraș, toate tipografiile, două farmacii (din cele cinci din întreg orașul), două bănci, Camera de comerț și cel mai mare hotel al urbei. Nu prea existau cârciumi, care, în alte zone (cum ar fi strada Gării) abundau.

„Chifteluțe calde și fripturi la grătar”, de la „mustăciosul Vasile bucătaru'”

În schimb, bârlădenii și cei care vizitau târgul, aveau la dispoziție un restaurant foarte căutat. Lumea îi zicea „restaurantul Budăi”, după numele patronului. Aici venea zilnic, să servească dejunul, destul de multă lume. Printre mușteriii fideli se număra „trio-ul” Toto Negură, profesor vestit de matematică, pictorul Constantinescu-Lungu și Iosif Vexler, cel mai renumit fotograf al Bârladului, despre care am scris pe larg în episodul „Nu clipiți! Zâmbiți, vă rog” din „Legendele Bârladului”.
„Persoane simpatice, conștiincioși și respectați în meseria lor, îmbrăcați corect, chiar cu oarecare eleganță, cu pălării cu borul mare, îi întâlneai adesea pe stradă, mereu împreună, în ținuta lor impunătoare, pășind agale, politicoși, surâzători la fiecare salut, chiar și al elevilor”, povestea Neculai Dragomir.
La tipografia Lupașu, aflată pe partea dreaptă a străzii, se puteau citi, în vitrină, afișele și ziarele Partidului Liberal, iar la tipografia Peiu, situată pe partea opusă, pe cele ale Partidului Țărănist. La aceste tipografii, precum și la cea a fraților Chiriac se tipăreau și revistele Academiei Bârlădene.
Mai încolo, pe partea dreaptă a străzii, era atelierul de mobilă al fraților Maftei, unul dintre cele mai bune ale orașului.
„De la băncile Moldova și Banca de Credit, aflate pe partea stângă a străzii, salariații ies de la birou. Obosiți de cifre și doritori de puțină relaxare, o parte din ei coboară la vale și intră, în frunte cu Placă și Similache, în celălalt restaurant aflat lângă Hotelul Traian, la Vasile Dragomir. Aici vor găsi chifteluțe calde și fripturi la grătar, preparate de vestitul mustăcios, Vasile bucătaru’. Din curtea restaurantului se aude motorul fabricii de sifoane, una din cele trei existente în oraș, pe lîngă cele ale lui Ghiorgatos și Xenachis”.
În continuare, tot pe această parte a străzii, se afla Camera de comerț, unde comercianții și industriașii țineau consfătuiri pentru a stabili prețurile la cereale. De obicei, aveau grijă să cumpere cât mai ieftin de la producători, pentru ca, mai târziu, să le revândă mai scump.

Vestitele librării ale bărboșilor frați Petrof, în concurență cu cea a „domnului Eminescu”

Cele două farmacii de pe stradă erau Droc (în colț cu strada Regală) și Silvestru, în josul străzii, colț cu Paloda. Ambele purtau numele proprietarilor lor. Peste drum de farmacia Silvestru se găsea masiva clădire a Hotelului „Traian”, cel mai mare din oraș la acea vreme.
În partea de jos a străzii, între Paloda și Podul Pescăriei, în mai multe dughene cu mărunțișuri, comercianții îi invitau pe clienți să cumpere tot felul de mărfuri: dulciuri, mături, frânghii, gaz, borș, stambe și altele.
Între aceste prăvălii se afla, pe partea dreaptă, și cea a lui Bizim, care avea niște fete frumoase, cu ochi verzi, de li se dusese vestea în târg. Acest Bizim este negustorul care l-a inspirat pe Victor Ion Popa atunci când a scris celebra piesă „Tache, Ianche și Kadîr” și care l-a întruchipat pe turcul Kadîr.
Pregătirile pentru prima zi de școală nu începeau fără a da o raită pe Ștefan cel Mare. Explicația este că aici se găseau librăriile orașului și, tot din zonă, elevii își puteau cumpăra și uniformele.
„E început de an școlar și strada freamătă de tinerețe. Grupuri, grupuri, elevii și elevele, îmbrăcați în uniforme noi, se îndreaptă grăbiți spre librăria Nicolae Petrof. Îmbulziți în fața frumoaselor vitrine, discută cu înflăcărare asupra noilor manuale școlare sau cărți de literatură. Pot fi văzuți aici reliștii: Bucă Barbălat, frații Negulescu, Perju, Tailer, Ciorăscu. Sau moderniștii: Ioan Manta-Roșie, G.G. Ursu, Emil Tudor, frații Damaschin, George Ivașcu, Cicerone Mucenic și mulți alții, elevi care mai târziu vor face cinste orașului și țării”, își amintește Neculai Dragomir.
În librările, Nicolae Petrof, cu statura sa masivă, rotofei, cu barba stufoasă și părul cărunt, dat peste cap, recomandă și servește politicos clienții. Alți elevi, mergeau spre librăria Sava Petrof, fratele lui, ceva mai tânăr, dar tot la fel de bărbos. Alții mergeau la Librăria „Eminescu”, al cărei vânzător tânăr, subțire și cu un mic barbișon se simțea plin de sine când elevii i se adresau cu „Domnul Eminescu”, după numele librăriei. Cei care doreau cărți vechi, mai ieftine sau mai rare, intrau în anticariatul fraților Blecher.
La parterul Hotelului „Traian” era ceaprazeria Varlam, de unde elevii își cumpărau chipiuri și unde se puteau privi cu admirație într-o oglindă foarte mare. Dar nu înainte de a se tunde alături, la frizeria lui Călin „comunistul”.