Legendele Bârladului – Magazinul Romarta, emblema luxului în Epoca de Aur

de Simona MIHĂILĂ

Vă mai amintiți de Magazinul Romarta? De pereții de sticlă prin care admiram siluetele grațioase ale manechinelor îmbrăcate cu tot ce puteai găsi mai frumos și mai elegant în anii comunismului? De aerul distins al mobilierului, de mărfurile expuse cu atâta măiestrie, încât nu mai știai dacă sunt de vânzare sau doar fac parte dintr-un decor impecabil?

Situat, așa cum bine știm, pe Bulevardul Republicii, în zona centrală, magazinul făcea parte dintr-un lanț național denumit chiar așa: Romarta.

Marca nu a fost creația regimului comunist, ci fusese preluată. La origine, Romarta reprezenta îmbinarea a două cuvinte prescurtate – Arta Românească. Era numele pe care vestitul colecționar de artă, Krikor Zambaccian, îl dăduse primei consignații de artă deschise de el însuși, după cel de-al doilea Război Mondial.

Confiscarea de către comuniști a brand-ului nu a însemnat și păstrarea esenței care l-a caracterizat, așa încât Romarta a pierdut în scurt timp orice legătură cu ideea de artă, conținută de denumire. A devenit, în schimb, un altfel de pilon: în tot ce a însemnat comerț, Romarta a fost brandul de lux al Epocii de Aur.

Doar orașele importante ale țării se bucurau de privilegiul de a avea un magazin Romarta. Bârladul și-a câștigat această onoare abia în 1983. A fost printre foarte puținele orașe care deși nu se puteau mândri cu atributul de “reședință de județ”, regimul a hotărât să deschidă aici un asemenea magazin.

Deschiderea Magazinului Romarta, o urgență

Mioara Stan își amintește ca și cum ar fi fost ieri cum a început totul. Era o tânără vânzătoare, extrem de pasionată de meseria ei (pe care nu oricine o dobândea oricum) la Magazinul General din Bârlad, la raionul de marochinărie-galanterie. Auzise, ca toate colegele ei, că în oraș avea să se deschidă un magazin Romarta.

“Într-o zi, vine la mine directorul Diaconu și îmi spune scurt: tu o să pleci la Romarta. Mi-a cerut sa aleg câteva fete, dar să nu zăbovesc prea mult, să ne mișcăm rapid. Nu știu de ce – căci pe atunci nu se dădeau și nici nu se cereau prea multe explicații – trebuia deschis foarte repede magazinul. Aveam puțin timp la dispoziție până la inaugurare”, ne-a povestit Mioara Stan.

Mai exact, totul trebuie să fie gata într-o săptămână: “Am muncit, de dimineață și până seară, în genunchi, pe mozaic. Am ras vopseaua cu lama și cuțitul. Ne întorceau stoarse de puteri acasă, pentru ca a doua zi, să o luăm de la capăt”.

Ziua inaugurării – o mare de oameni și camioane întregi de marfă de lux

Mioara Stan spune că nu va uita niciodată prima zi. O zi de toamnă, răcoroasă. O mare de oameni umplea trotuarele de o parte si de alta a străzii. Panglica a fost tăiată fără un fast deosebit, însă evenimentul nu a dus lipsă de ingrediente care să-l facă memorabil.

Ușile din sticlă ale magazinului s-au deschis dimineață la 8 și s-au închis noaptea la 11. Vânzătoarele au rămas, chiar și peste ani, cu convingerea că puțini au fost bârlădenii care nu au călcat pragul Romartei în ziua inaugurării.

“Cred că doar copiii și oamenii neputincioși nu au venit atunci. Nu reușeam să închidem. Nu li s-a dat tuturor drumul înăuntru pentru că nu ar fi încăput. Li se permiteau să intre în serii de câte 20 – 30 de oameni. Altfel, cine știe ce s-ar fi întâmplat. Dar un lucru este cert: a cumpărat toată lumea. A fost marfă pentru toți. Nu cred să fi ajuns cineva acasă, să-și fi dorit și permis să-și cumpere ceva și să nu fi apucat. A fost o abundență de produse”, povestește Mioara.

Pe cât de multă, pe atât de frumoasă a fost marfa: “A fost de vis. Numai lucruri bune, luxoase, ediții limitate. După inaugurare, timp de două săptămâni am fost aprovizionați zilnic. Camioane întregi de marfă. Mărfuri românești, chinezești, nemțești”.

Magazinul era împărțit pe raioane strict specializate, la care vindeau 14 vânzătoare: galanterie (pălării, umbrele, mănuși), tricotaje femei-bărbați, lenjerie femei, cosmetice, confecții femei-bărbați, încălțăminte de lux, țesături fine din lână și mătase, blănărie, menaj fin, în special porțelanuri etc.

Pentru decorarea vitrinelor nu erau acceptați decât absolvenți de licee de artă

Fiind un magazin unde se vindeau doar produse de lux, rarități ce nu găseai la fiece colț de stradă, magazinul Romarta avea și un interior pe măsură. Întreg mobilierul era făcut, pe comandă specială, la Rădăuți. Lambriurile, stâlpii de susținere erau tapetați cu pluș vișiniu.

Vitrinele erau permanent îngrijite. Vitrinierii, obligatoriu abolvenți de licee de artă, specializați în decorarea vitrinelor, veneau săptămânal să schimbe decorurile. Atât pentru marketing (termen neutilizat în vorbirea curentă din acele vremuri, însă onorat ca esență și concept), cât și pentru conservarea produselor.

“Aveam grijă de marfă care nu era voie să se uzeze, să se decoloreze sau să se prăfuiască. Aveam o grijă deosebită pentru păstrarea calității produselor. Era de neconceput vreun fir de praf în magazin. Țin minte că plușul vișiniu care îmbrăca pereții era foarte pretențios, orice scamă era vizibilă pe el. Îl ștergeam cu grijă cu periuța”, își amintește Mioara Stan.

Vânzătoarelor le era interzis să stea la taclale în fața clienților

De altfel, curățenia trebuia făcută zilnic. Se spăla pe jos, se mătura. Personalul magazinului avea o obligație de serviciu care nu s-a mai păstrat după Revoluție: măturatul și stropitul trotuarului înainte de deschidere. Pentru a se achita de sarcină, vânzătoarele veneau la serviciu cu 15 minute înainte.

Conduita vânzătoareleor era un alt capitol asupra căruia autoritățile comuniste insistau. Uniforma era obligatorie. La Romarta, doamnele care vindeau purtau iarna halate tip sarafan, de culoare gri, peste care puteu pune niște veste cu motive tradiționale, sau din cojoc. Vara, purtau halate de culoare mov, cu mânecă scurtă.

“Nu aveam voie să mâncăm în fața cumpărătorilor. Nu vorbeam cu colegele în fața clienților. Era inadmisibil așa ceva”, își amintește Mioara Stan, cu o voce din care răzbate deplinul asentiment pentru aceste reguli pe care le-a respectat cu sfințenie. Nu pentru că așa cereau șefii, ci pentru că a înțeles că respectul pentru client nu este doar un slogan.

Experiența evreilor, cartea de căpătâi din școlile de comerț urmate de viitoarele vânzătoare

Mioara Stan face parte din generația vânzătoarelor cu școală în domeniu. Regimul comunist nu admitea la tejgea decât profesioniști, iar unul dintre lucrurile bune pe care le-a făcut întru îndeplinirea acestui deziderat a fost să se folosească de experiența unora dintre cei mai desăvârșiți specialiști în domeniu: evreii.

“Erau școli profesionale de comerț, cu durata de doi ani, pe discipline: organizarea comerțului, aranjarea vitrinelor, merceologie, aritmetică comercială, limba română. Era important să vorbim corect românește, să ne exprimam clar. Eu am făcut Școala de comerț de la Iași. Unul dintre directori era evreu. Un om extraordinar. Era profesor de matematică și punea foarte mult accentul pe matematică comercială. Ne punea să calculăm cu ceasul pe masa, contra cronometru. Pe atunci nu aveam calculatoare. De altfel, de la evrei am învățat eu meserie”.

Mioara Stan povestește că, în toți anii cât a lucrat vânzătoare (inclusiv în cei de după Revoluție), a ținut seama de o învățătură evreiască: “Evreii spuneau așa: <Când te supără un client, îi dai marfa pe masa, te întorci cu spatele și spui în gand tot ce vrei tu. Cand te întorci cu fața din nou la el, îi zâmbești și îi arăți și mai mult din marfa ta. Atunci omul va fi cucerit de amabilitatea ta și nu va pleca din magazin cu mâna goală”. Toată viața mi-au rămas în minte cuvintele acestea”.

Cele mai luxoase brand-uri comuniste

Abundența de la începuturile Romartei există și acum în amintirea tuturor celor care trăiau în Bârladul primei jumătăți a anilor ’80. Brand-urile momentului erau: Tricodava București (tricotaje), Someșul Cluj (lenjerie intimă din bumbac), Adesgo București (ciorapi fini), Dorobanți (stofe), Țesătura Iași (metraje din bumbac), Guban (vestita încălțăminte din piele).

Se aducea inclusiv marfă chinezească. Cine nu-și amintește de renumitele bumbacuri chinezești? Vorbim de producția de lux din China, nu de ceea ce a invadat piața românească din ultimele decenii.

“Mai primeam lenjerie Triumph, pulovere de lână Shetland, parfumuri fine de la firme din afară”.

Regimul comunist și-a sabotat singur afacerea cu mărfuri de lux: marfa, pe liste și pe sub mână

Feeria Romarta nu a durat nici patru ani. După 1985, produsele s-au împuținat, atât ca diversitate, cât și cantitativ. Tot ce mai ajungea pe rafturile magazinului nu mai prezenta interes pentru consumatori.

“Cel mai mare stres al nostru, al vânzătoarelor, erau așa-zisele controale. Și până atunci fuseseră controale, dar se încadrau într-o anume rutină, erau corecte, urmăreau respectarea regulilor. După ce marfa s-a împuținat, organele de control stăteau permanent pe capul nostru, dar nu mai erau interesați ca regulamente. Sub pretextul controalelor, puneau mâna pe tot ce primeam. Puțina marfă pe care o primeam, noi nu apucam decât să o vedem. Restul o dădeam <pe listă>”.

Cu epoleții de milițian la înaintare, pentru un spray Impuls

“Prima dată veneau cei de la partid. Treceau pe la toate raioanele si-și alegeau tot ce era mai bun: cele mai frumoase blănuri, cele mai fine parfumuri. Țin minte că se aducea Nina Ricci, Lady Camea, Impuls. Ne chemau colegele de la raionul de parfumuri doar ca să le mirosim. Nu ne puteam opri nimic. Apoi veneau de la Miliția economica, de la primărie, nomenclaturiștii. A fost un coșmar”, rememorează Mioara Stan.

Ea nu poate uita nici acum, după mai bine de un sfert de secol, o întâmplare tristă care a marcat-o: “Odată mi-am oprit si eu, cu mare efort, un pulover roșu din lână Shetland. Mă pomenesc la magazin cu un milițian de la Economic, care mai luase patru astfel de pulovere. Mai voia numaidecât unul. Mi-a fost teamă să mint și i-am mărturisit că nu mai există decât un singur pulover pe care l-am oprit pentru mine. M-a obligat să i-l dau”.

Amabilele vânzătoare de altădată, devenite “dușmanii” clienților

Atât pentru ea, cât și pentru colegele sale, cel mai greu de înfruntat nu au fost lipsurile, pe care au reușit să le îndure la fel ca toți ceilalți. Cele mai cumplite situații erau cele în care clienții le învinuiau pe ele pentru lipsa mărfurilor.

“Toți aceștia care veneau în control și luau tot ce găseau pentru ei și familiile lor, se lăudau în oraș. Soțiile lor, fii, fiicele, nepoții îmbrăcau tot ce procurau cu forța, iar când erau întrebați de alții de unde au cumpărat, răspundeau senini: <Cum de unde? De la Romarta>. Și ne trezeam că vin oamenii peste noi, că ne iau la rost că așteptăm ciubuc și câte și mai câte acuzații nedrepte. Nimeni nu ne credea că nu avem. Clienți vechi de ani de zile, obișnuiți să fie serviți frumos, să le facem recomandări, să scoatem pe tejghea totul ca să poată alege nu înțelegeau acum de ce nu-i mai servim la fel. Și lumea se supăra”.

Revoluția a curmat toate aceste neplăceri, aducând, în loc, altele mai mari, despre care fostele vânzătoare nu mai vor să-și amintească. Vor doar să-și hrănească spiritul cu amintirea unor vremuri când comerțul era ridicat la rang de artă, când meseria de vânzător nu era doar o ocupație, ci un melanj de clasă, de amabilitate, de bun-simț și de diplomație.