“Bibliotecile școlare vor dispărea”

O întâlnire cu Voicu Gelu Bichineț în biroul său de director al Bibliotecii Județene „Nicolae Milescu Spătarul” este un exercițiu; o ocazie care nu poate fi ratată și care poate constitui reper și lecție practică în biografia unui aspirant la jurnalism. Profesorul de geografie și engleză din fruntea lăcașului de cultură vasluian, învățător la bază, este un cultivator al dialogului, al discuției deschise, al poveștii. Alături de calitățile care l-au recomandat pentru funcția pe care o ocupă Voicu Gelu Bichineț propune și o virtute cam rară pentru tagma sus-pușilor actuali: deschiderea. Omului acestuia chiar îi face plăcere să vorbească despre ceea ce face. și nu numai: vorbește despre liceul său, despre școala de astăzi, vorbește despre presă, scriitori, societate. Pixul unui reporter, oricât de antrenată ar fi mâna, cedează în fața avalanșei informaționale, întrebările pregătite din timp își pierd rostul. Interviul devine o conversație, de multe ori euristică, în care întrebările vin pe ambe sensuri și din care reporterul norocit va trebui să înțeleagă, dacă poate, ceea ce e de înțeles – tocmai exercițiul de care aminteam.

– Domnule Bichineț, este atractivă Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul”? Sunt mulți vasluienii care pășesc pragul instituției dumneavoastră?

– Sper să nu vrei să vorbim de numere! Avem o bază de date care poate oferi la minut numărul cititorilor noștri, ce și câte cărți a citit fiecare etc. Dar nu cred că la numărul cititorilor se rezumă evaluarea activității unei instituții de cultură ca aceea în care ne aflăm. Totalitatea activităților conexe pe care le desfașurăm aici fac din ea o atracție pentru vasluieni.

– Știu că aici se desfășoară multe alte activități. E o metodă de a atrage public?

– Nu asta urmărim în principal. Mie, personal, nu-mi place să las copilul pe stradă. El trebuie să facă ceva care îi este util, care să-i dezvolte personalitatea și gândirea, să-i folosească. Iată, aici îi aducem la șah, la pictură, la limbi străine, la origami. E treaba mea să fac toate astea? E asta menirea bibliotecii?

– Nu prea.

– Și atunci? Acum că e vară, e vacanță, unde să se ducă copilul? Uită-te-n jur: școlile cu bibliotecile lor – și despre ele aș avea ceva de spus – sunt închise, Palatul Copiilor e în renovare de atâta vreme, Casa de Cultură are alt profil, iar despre Casa Armatei nu pot spune mare lucru. Ce poate face elevul dacă nu îi oferi ceva, dacă nu vii în întâmpinarea nevoilor sale? Stă pe stradă. și atunci venim noi și propunem diferite activități. Pentru că nu se poate ca, participând la tot felul de acțiuni ale noastre, să nu ia odată și o carte. Măcar din curiozitate – mimetism aș putea spune – și tot ia. și apoi mai ia una, apoi alta… Eu atrag oamenii spre lectură că-mi pasă!

– Aminteați de bibliotecile școlare. Ce e cu ele?

– Părerea mea, și spun asta cu regret, e că ele vor dispărea. Fondul de carte se înnoiește greu pentru că nu sunt bani. Nevoia de cunoaștere îi va împinge pe elevi către alte instituții unde găsesc ceea ce le trebuie. Bibliotecile școlare au cărți de o anumită factură, caracterul lor fiind dat de publicul țintă, școlarul, pe când bibliotecile județene au un caracter enciclopedic, deservind mai multe categorii de cititori.

– Păi asta ar trebui să vă bucure pentru că e posibil să vă aducă dumneavoastră mai mulți lectori.

– Poate pe alții, că pe mine nu. Eu privesc biblioteca școlară ca pe un concurent în scop nobil, mai ales considerând și rolul său social. Când veniturile sunt astăzi cum sunt cartea devine un lux. și atunci omul vine și o ia de la biblioteca școlară sau județeană, care o fi ea, dacă o găsește. Că multe cărți sunt extrem de solicitate și uneori e nevoie de liste de așteptare, lucru care îmi creează două stări: de bucurie, pentru că e public interesat, și de tristețe, pentru că nu am pentru toți. Dar, asta e, dispariția lor se va alătura altor greșeli ce dăunează învățământului de la noi.

– Care ar fi…

– Disproporția dintre volumul de informații oferit elevului și interesul pentru formarea de abilități. Apoi portofoliul de referate care, după mine, este cancerul educației. Plus calitatea îndoielnică a multor cadre didactice. Pentru că nu toți absolvenții de studii superioare pot fi dascăli. Mulți licențiați au căutat, și au găsit, un refugiu în sistemul de învățământ. Pentru ei a fost un debușeu. Nu e corect pentru că, alături de familie, dascălul îndrumă cel mai bine tânărul într-o direcție bună.

– Credeți că un asemenea viitor sumbru îi poate fi hărăzit și bibliotecii Liceului Teoretic „Mihai Eminescu” Bârlad, bibliotecă generoasă ca spațiu și dotare, de ajutorul căreia v-ați bucurat în timpul liceului?

– Nu știu ce să spun. M-ar întrista așa lucru. Mai ales că, îți ofer un detaliu mai puțin știut, eu mă aflu zugrăvit alături de doi colegi pe peretele sălii de lectură a bibliotecii.

– Cum așa?

– Cine a frecventat biblioteca știe că pe un perete al său este pictat un grup al voievozilor români. Ei, prin ’78 sau ’79, eu împreună cu doi colegi am pozat pentru chipurile celor reprezentați acolo. Am fost model de ocazie.

– Revenind la activitatea bibliotecii pe care o conduceți, toate aceste întreprinderi sunt materializările propunerilor dumneavoastră, ale bibliotecarelor, ale cititorilor, ale cui?

– Propuneri vin de peste tot. Eu mă găsesc zilnic cu cei doi șefi de servicii și discutăm. Ce ar mai trebui făcut, ce a dat rezultate, ce propuneri ale doamnelor bibliotecare sunt, deoarece dânsele sunt cele care interacționează direct cu cititorii și le cunosc nevoile. Analizăm și, în funcție de resursele materiale și umane disponibile, punem în practică sau nu. Decidem împreună pentru că suntem un grup.

– Un lucru pe care l-ați vrea făcut?

– Cinemateca! Mi-aș dori tare mult să putem prezenta filme. Există cerere pentru asta, dar sunt cu mîinile legate. Româniafilm, societatea care deține drepturile de difuzare a filmelor românești, cere bani pentru a ne da filme, bani pe care nu îi avem. Noi nu putem taxa, prin lege nu avem voie să taxăm. și atunci… Eu aș vrea să putem proiecta, în mod special, ecranizări ale operelor scriitorilor români.

– Nu credeți că, vizionând filmul, nu vor mai citi opera?

– Deloc e mai bine? Să nu citească și nici să vadă măcar ecranizarea e mai sănătos? Sau e mai benefic să citească cine știe ce comentariu? Orice e mai bine decît nimic. Noi avem în arhiva noastră peste o sută de cd-uri cu filme artistice și documentare pentru care avem drept de difuzare, dar e puțin. Ne-am dori mai mult, însă deocamdată nu se poate.

– Vorbeați de grup, de decizii ale grupului. Cărțile pe care urmează să le achiziționați sunt alese tot de colectiv?

– Cărțile sunt achziționate în funcție de cerințe. Bibliotecarele sunt cele care notează titlurile care sunt solicitate si pe care noi nu le avem sau avem exemplare prea puține față de cerere. Când se face achiziție de carte luăm listele și vedem câte cereri a avut cutare carte, câte cealaltă. Apoi studiem și listele primite de la edituri și luăm decizia de cuviință.

– Am o curiozitate personală: cărțile Mihaelei Rădulescu ar putea face obiectul atenției dumneavoastră?

– Nu.

– Aș putea întreba de ce?

– Pentru că noi încercăm să cumpărăm cărți de valoare, care să spună ceva, opere ale unor scriitori. Nu orice cetățean care publică o carte este scriitor sau poate fi membru al Uniunii Scriitorilor. Mă rog, mai sunt accidente, sunt unii intrați pe acolo care nu și-ar avea locul, însă în ultimul timp am înțeles că statutul de membru al acestei înalte asociații se obține mai greu.

– Domnule director, fac cale întoarsă la întrebarea de început: sunt mulți vasluieni care citesc?

– Uite, îți dau un răspuns în procente calculate pentru o perioadă de cinci ani. Dintre vasluieni 12% sunt cititori activi. Ar mai fi cam 3% cititori în salturi și un procent de, să zicem, 4% cititori ocazionali, care au fișe la noi dar ne vizitează foarte rar. Cam 19% din populația Vasluiului, vorbesc de numărul real de locuitori și nu de cel din scripte, este înscrisă la noi. E mulțumitor.

– Ăștia 19% să fie toți cititorii Vasluiului?

– Nu. Eu zic că cititori mai sunt. Poate pe la alte biblioteci, poate pe acasă, dar nu cu mult mai mulți. Procentul de populație care are ca ocupație și cititul poate urca până la 30%.

– Restul sunt ignoranți?

– Da.

– Întorcându-ne la cititori, câți dintre ei sunt cititori pasionați?

– Mai bine de jumătate! Cei mai mulți dintre ei, lucru îmbucurător, citesc pentru că le place să citească. Restul citesc de nevoie. Fie sunt împinși de către părinți, fie că le impune școala și nevoia de a ști, fie că serviciul îi determină să se informeze asupra unui anume lucru.

– Poate crește numărul celor pasionați de lectură?

– Poate și trebuie să crească. Te întreb ceva: câte cărți crezi tu că ar trebui să citească un cititor decent într-un an?

– Știu eu, măcar douăzeci și cinci aș zice.

– Eu spun că între treizeci și cincizeci ar trebui să se afle. Iar un intelectual, un om care se vrea pregătit în munca lui și care se respectă, nu poate citi sub o sută de cărți. Eu pentru asta mă zbat. Să aduc la lectură cât mai mulți oameni. Eu sunt profesor. Când nu voi mai putea progresa, când activitatea bibliotecii nu va mai corespunde scopului văzut de mine voi pleca, mă voi întoarce la catedră.

A consemnat Dan A. Lipova