Icoane din cutii de bere

Nicolae Moraru, din Bârlad, are o pasiune mai rar întâlnită: icoanele și cruciulițele făcute de mâna lui, din tablă. La 5 ani a cumpărat prima iconiță, iar de peste 20 de ani, de când este pensionar, a lucrat el însuși mii de portrete cu Maica Domnului, Iisus Hristos și alți sfinți. Tehnica este una specială: mulaje din tablă având drept suport diferite matrițe. Tabla, fie o cumpără, fie o procură din spay-uri, cutii de bere sau de suc, capace de borcane. Deși s-ar fi putut îmbogăți, moș Nicolae nu a vândut nici măcar o icoană în viața lui. „Eu nu vând, le dăruiesc”, spune el cu o hotărâre de neclintit.

Simona MIHĂILĂ

Când avea cinci ani, moș Nicolae i-a oferit sufletului său prima icoană. Tânjea de mult după ea, ori de câte ori îl vedea în piață pe omul care vinde icoane. Îl vedea tot timpul din locușorul său unde vindea lapte. Icoana înfățișa „Cina cea de taină” și era cât palma lui la vârsta aceea. A cumpărat-o cu bani câștigați din munca lui.

„Mă duceam în piață cu lapte de vânzare. Mama avea două vaci și mă trimitea să vând câteva sticle de lapte, ca să avem cu ce cumpăra gaz și alte lucruri trebuincioase pentru casă. Tata îmi făcuse și o găletușă, așa ca pentru mine. Ne punea la treabă de mici, ce să facem? Eu eram cel mai mare dintre frați și trebuia să o ajut pe mama. Mai ales că tata, care era constructor, pleca prin țară”, povestește moș Nicolae.

Un om bun, care îi cumpărase o sticlă de lapte, i-a lăsat un leu în plus. Tare s-a mai bucurat copilul de un așa noroc: „Era mare un leu pe atunci, în ’38. După câte mi-aduc aminte, era mai valoros decât dolarul atunci. M-am dus întins să-mi cumpăr iconița. Prima mea icoană. Comoara mea”.

Era o fotografie lipită pe un suport de lemn. O păstrează și astăzi, numai că a pus-o într-un loc mai ferit. Îi pare rău că, în timp, iconița s-a mai stricat. După moartea mamei, tatăl lui moș Nicolae a pus-o lângă candelă: „A mai curs ulei pe ea și s-a mai șters iconița. Dar pentru mine tot frumoasă-i”.

De atunci și până astăzi, bătrânul a cumpărat sute și sute de icoane. Nu-și explică de unde are pasiunea asta, dar simte sfințenia din fieare crucifix, din fiecare iconiță, din fiecare portret de sfânt. Poate că are vreo legătură cu faptul că este strănepot de mitropolit. Spune cu neascunsă mândrie că Veniamin Costache, primul mitropolit al Moldovei, a fost unchiul bunicii sale.

Oricum, icoana a fost pentru el cea mai curată alinare în viața asta plină de încercări.

Icoane din spary-uri și din cutii de bere

Moș Neculai Moraru are 80 de ani. A avut o viață agitată. Are patru copii și este la a treia soție. În tinerețe a fost pilot și instructor parașurist. El este cel care, în 1958, a scos prima promoție de parașutiști sportivi de aeronavă din Bârlad. A fost avansat la gradul de căpitan, dar viața a fost atât de plină de neprevăzut încât, după ani întregi de zbor, a ajuns să lucreze în diverse intreprinderi din țară ca sculer-matrițer specialist. Mai întâi a fost salariat la Intreprinderea de Fibre Sintetice Iași, apoi s-a mutat în Petroșani la o fabrică de piese de schimb pentru minerit, iar de la mijlocul anilor ’80 până în ’88 (când s-a pensionat pe caz de boală) a lucrat la Rulmenți Bârlad.

Până a ieșit la pensie a tot cumpărat icoane. Are o întreagă colecție, în diferite mărimi, forme, culori și tehnici. Nu rezistă niciunui model nou pe care îl descoperă și pe care să nu-l cumpere. Ba îl atrag și cele comerciale, cu LED-uri. I se par foarte frumoase.

Dar cel mai mult, lui moș Nicolae îi plac icoanele din tablă. Cele pe care el însuși le confecționează.

„Sunt bolnav când nu pot să lucrez. Dar e o mare dilemă: mă cert cu baba mea de câte ori ciupesc din pensie câte un milion ca să cumpăr tablă. Cam la trei luni îmi trebuie suma asta ca să mă pot descurca. O cumpăr de la tipografii”, povestește el.

Ca să mai facă economie, recurge și la alte soluții: folosește spray-uri goale, capace de borcane, cutii de bere sau de sucuri. Pe acestea le arde, mai întâi, ca să le scoată imprimeurile. Dar nu e foarte mulțumit din cauză că prin acest procedeu tabla se înnegrește.

Modelele după care lucrează nu sunt create de el, ci cumpărate sau primite de la cunoscuți. Ele sunt, de fapt, tablori mai mari sau mai mici, lucrate în basorelief, pe care le copiază prin turnare. După ce obține copia modelului, aplică deasupra acesteia folia de metal care, prin lovire ușoară cu un ciocan de cauciuc sau cu o bucată de plumb, capătă forma modelului. Plumbul îl folosește mai ales la basoreliefurile mai adânci de cinci milimetri, acolo unde cauciucul nu face față.

„Știu. Nu sunt un creator, sunt un multiplicator, dar lucrez cu pasiune. Și nu mai știu să mai fie vreunul în zona Moldovei”, explică moș Nicolae.

„Icoana nu se vinde”

Niciodată, în toată viața lui, nu a vândut vreo icoană, nici măcar din cele pe care îl însuși a dat bani: „Eu nu vând, eu dăruiesc. Niciodată nu voi lua nici măcar un leu, oricât de greu mi-ar fi. Icoana nu se vinde. Asta-i!”.

A păstrat puține din lucrările la care a muncit cu atâta migală. De obicei, le împarte la biserici pentru ca preoții să le ofere la rândul lor, copiilor care vin la spovedanie și la împărtășanie. Toți prietenii și rudele sale au în casă icoane făcute de mâna lui. Pentru că nu are bani, sute de icoane le dă călugărilor care vin în Bârlad ca să strângă fonduri pentru mănăstiri. Întotdeauna când le întinde pachetul le cere să se roage pentru el și să nu vândă iconițele prea scump.

Așa a înțeles el să ajute Biserica, în ciuda faptului că aceasta nu vrea întotdeauna să se lase ajutată altfel decât cu bani. Cu amărăciune în glas, moș Neculai povestește o întâmplare: „Am trimis și Preasfințitului (Episcopului Hușilor) vreo 40 de icoane, cu gând că o să mă ajute să reușesc să fac niște matrițe ca lumea. Că am o problemă cu matrițele astea, nu prea se găsesc turnători dispuși să lucreze decât foarte scump, iar eu nu am bani. Aș fi făcut, în schimb icoane pe care Episcopia să le vândă. Nu mi s-a răspuns, așa că fac ce pot eu, pe picioarele mele”.

Se „descurcă”, apoi dăruiește în stânga și în dreapta, cu o generozitate inexplicabilă pentru vremurile în care trăim. Așa ajung în casele oamenilor chipurile Maicii Domnului, a lui Iisus Hristos și ale altor sfinți. Celor care le primesc nu le rămâne decât să le ducă la biserică spre a fi sfințite, așa cum cer canoanele.

„Când plec cu trenul, sau la băi, sau în diverse călătorii, dăruiesc. E cel mai frumos lucru să dăruiești icoane. Ai o mare satisfacție, o împlinire sufletească, mărturisește moș Nicolae.

Pentru el nu au fost inventate cuvintele potrivite care să îi descrie sentimentul pe care i-l dă vederea unei icoane. Când e întrebat ce simte, moș Nicoale nu știe ce să spună. Privește departe și începe să plângă.