Negustoreasa de carte veche de pe trotuar

Singurul anticariat din Bârlad supraviețuiește onor cărților de duzină, semnate Sandra Brown sau Sven Hassel. Eminescu, Balzac, Cioran au ajuns să valoreze cât o paine, dar și așa, părăsesc cu greu rafturile anticariatului.

Florineta Cojocaru este singurul comerciant de carte veche din Bârlad pe care vremurile noi nu au reușit să-l doboare. De peste două decenii, femeia îndură neclintită ca o stâncă ploi torențiale, ger sau caniculă. Și-a pornit afacerea cu gândul că scriitorii de valoare ai universului îi vor seduce pe bârlădenii însetați de cultură. În chioșcul ei de doi metri pătrați, la intersecția străzilor Republicii cu Dr. Weinfeld, locul fără vad comercial unde Florineta Cojocaru a fost izolată de autoritățile locale în urmă cu mai bine de 10 ani, ea i-a adus în pe Eliade, pe Balzac, pe Cioran, pe Eminescu, pe Dickens, Moliere, Pirandelo, Goethe, Iorga, Țuțea, Călinescu și câți alții. De unde să fi știut ea că, odată intrați, aceștia nu vor mai „vrea” să plece dintre pereții de sticlă ai chioșcului?

Ca pe majoritatea negustorilor de carte, dezamăgirea dispariției gustului pentru lectură în rândul publicului, a lovit-o din plin. A văzut cu ochii ei cum Eminescu e trădat pentru Sandra Brown și cum Ibrăileanu nu valorează pentru consumatorii de banal mai mult decât o pâine feliată.

Într-un interviu acordat ziarului nostru, singurul comerciant de carte veche din Bârlad povestește peripețiile supraviețuirii unei afaceri care îmbogățește suflete la un preț de nimic.

– Vă considerați un anticar sau un comerciant de carte veche?

– Anticar? Nu. Sunt un comerciant de carte veche. A fi anticar include și alte aspecte la care eu nu mă pot raporta.

– Atunci, de ce vindeți carte veche și nu nouă? Există motiv special pentru care ați ales acest tip de comerț pe care, după cum bine știu toți bârlădenii, îl practicați de mulți ani?

– Totul a pornit dintr-o întâmplare, iar motivul a fost și a rămas unul absolut pragmatic. Am lucrat la FEPA. Am intrat în șomaj la începutul anilor ’90, la fel ca mulți alții. Cu doi copii mici și doi șomeri în casă, într-o bună zi m-am trezit că nu mai am ce să pun pe masă. Eram disperată. M-am uitat în jurul meu și tot ce aveam mai de preț era biblioteca. Mi-o clădisem încă din primii ani de școală, când îmi sacrificam pachețelul ca să cumpăr o carte. Eu, prin formație nativă, sunt filolog: mi-a plăcut să citesc de mică, să învăț, să descopăr lucruri din cărți. Am ales zece cărți din biblioteca mea dragă și am plecat să le vând în talcioc, printre moldovenii de peste Prut care vindeau bulion și papiote de ață. Așa a început totul. Încet, încet mi-am vândut aproape toate cărțile. Descoperisem că pot să-mi câștig pâinea în felul ăsta și mi-a încolțit în minte ideea că poate și alții ar vrea să-și vândă cărțile, iar eu aș fi un bun intermediar. Pas cu pas m-am adâncit în această afacere. Impropriu spus o afacere, căci nu era decât un mijloc de subzistență. Păcat ar fi însă, să nu recunosc că nu au fost și momente bune. Perioade, chiar.

– Nu v-ați gândit că vânzarea de carte nouă ar fi fost mai profitabilă?

– Nu am avut timp să mă gândesc la altceva. Mă apucasem de asta, pe asta merg și în ziua de astăzi. Mai ales că veniseră peste noi timpuri în care nu era timp să te gândești și la altceva decât să te salvezi. Tăvălugul venea din spatele nostru și dacă nu făceai ceva să te salvezi, te strivea.

– La ce vă referiți?

– Mă refer la faptul că, în 1997, în urma unei dispoziții locale, toți cei care vindeam la măsuță trebuia ori să dispărem, ori să ne facem chioșcuri. Aveam la dispoziție două săptămâni. La vremea aceea, trei milioane de lei vechi, cât costa investiția, însemna colosal pentru mine. Așa că a trebuit să-mi vând apartamentul și să-mi fac chioșc, așa cum a cerut primăria.

Balzac – la gunoi, Sandra Brown – best seller

– Există vreun secret al acestei activități? Ceva care o face să reziste totuși, cu toate greutățile, în timp?

– La început, am mers pe conceptul de cultură. Mi-am zis că dacă e să vând carte veche, atunci să fie și valoroasă. Mă străduiam să găsesc carte rară, în așa fel încât omul să găsească la mine ceea ce librăriile obișnuite nu-i pot oferi. Dar n-a mers. Cumpăram cartea cu bani serioși și nu reușeam să o vând. În cele din urmă am fost nevoită să tratez cartea ca pe sacul de cartofi. Să caut ce se vinde. Așa se face că rămân în permamență în criză de carte facilă, comercială, gen Sandra Brown, colecția „El și EA”, „Romantica”. Ca să faceți o comparație, am avut trei exemplare identice de „Opere (V)” de Balzac. Nu am reușit să dau nicunul timp de peste doi ani. Iar prețul era rușinos de mic. În jur de șapte lei. Acesta este doar un exemplu. Dar în aceeași situație se află, de exemplu, „Bietul Ioanide”, al lui Călinescu, așa stau pe raft cu Eminescu, Vlahuță, Stănescu. Tot ce se caută este cartea din programa școlară și cartea facilă.

– După atâția și atâția ani trebuie să-i fi găsit și o parte frumoasă a acestei activități.

– Partea cea mai frumoasă este pentru mine faptul că umblu cu o carte pe mână, că o răsfoiesc, simt mirosul de hârtie, de tipar. Apoi, este contactul cu iubitorii de carte, intelectuali sau nu, care se opresc în dreptul chioșcului meu și cu care intru în vorbă. Chiar dacă nu cumpără nimic, se uită, răsfoiesc o carte, întreabă, schimbăm impresii, discutăm. E plăcut ca, în toată această goană după supraviețuire, să ai parte de acest gen de conversație, despre carte.

– Printre clienții dumneavoastră, există și bibliofili?

– Da. Sunt extrem de puțini, dar sunt. Este un tânăr interesat nu doar de anul de apariție al cărții, ci și de conținutul acesteia. La început, am crezut că o face din snobism, dar am greșit. Ce nu îl interesează, chiar nu cumpără, în ciuda vechimii cărții. Acesta m-a impresionat în mod deosebit, poate și datorită vârstei, dar mai sunt și alții. Am un domn care vine de la București în fiecare lună. Merge undeva și are drum prin Bârlad. Întotdeauna oprește și la chioșcul meu. E interesat de carte bibliofilă, de orice fel. I-am dat, de exemplu, un altas vechi, în limba rusă, de la pe o mie opt sute și ceva. Era mirat ca o asemenea carte nu a fost cumpărată . Unii dintre bibliofili merg doar pe anul de apariție. Îi interesează doar cartea apărută până în 1910, de exemplu. I-aș spune mai degrabă snobism. Dar, chiar dacă bibliofilii sunt puțini, cam 30% din clientela mea este una stabilă, care știe exact ce vrea.

– Și care ar fi preferințele acestor clienți fideli?

– De exemplu, am un client care are o mare slăbiciune: cartea de călătorie, descrieri geografice, expediții etc. Sute de cărți i-am livrat numai eu. Sunt alții care vor, cu predilecție, romane de dragoste, memorii, poezie clasică samd.

Carte rară, la preț de nimic

– Din observațiile mele personale, deși nu se bucură de succesul literaturii facile, cartea rară este o prezență permanentă în micul dumneavoastră anticariat.

– Într-adevăr, dar foarte puțini o caută. Mă miră faptul că Bârladul, care este un centru cultural al zonei, care se laudă cu oameni de marcă, nu are puterea de a absorbi cartea valoroasă, cartea rară. Am avut foarte multă de-a lungul anilor dar, după cum am spus, s-a vândut greu. Am titluri pe care nici nu mi le mai amintesc. Am avut o carte scrisă în 1877 cu autograful doctorului Weinfeld, celebrul medic bârlădean, al cărui nume îl poartă și strada unde mă aflu cu acest chioșc. Un an de zile am ținut-o pe raft. Nimeni nu a fost interesat. E drept, cartea era în limba germană, dar chiar și așa, Bârladul se laudă cu oameni culți, intelectuali de rasă. Chiar nimănui nu i s-a părut de valoare o carte cu autograful doctorului Weinfeld? Am avut prima ediție de BPT-uri (Biblioteca pentru toți). Erau niște broșurele mici cât un plic. Am avut „India” de Eliade, ediția princeps, prima ediție de opere complete a lui Sadoveanu. Am avut multă carte religioasă, o biblie din 1869, care nu avea primul capitol. Era o eroare de tipărire, dar și așa a fost considerată o raritate mai ales că avea inscripționat sigiliul regal al lui Carol I. Mi-a cumpărat-o unul dintre bibliofili, un doctor.

– E scumpă cartea veche? Cum îi fixați prețul?

– Este mai mult decât accesibilă. Prețul îl pun excusiv în funcție de cel de la care cumpăr cartea. O cumpăr ieftin, o vând ieftin.

– Care este cel mai scump autor român?

– E greu de spus pentru că nimic nu este scump. Depășește cu puțin 10 lei cartea în volume. Restul e sub acest preț, indiferent de autor. Cațile de Eminescu le vând și cu doi lei. Atât. Totuși, ca o idee, cer mai mulți bani pe filosofi: Eliade, Țuțea, Cioran. Edițiile vechi din acești autori sunt mai rare. Se întâmplă să pun mâna pe o astfel de carte doar o dată sau de două ori pe an. Edițiile vechi, cele tipărite înainte de ’90, sunt net superioare celorlalte. Atunci exista o prefață, un tabel cronologic, note introductive, note critice. În ziua de astăzi, nu mai găsești nimic din toate acestea. Găsești, e drept, o grafică de calitate, coperți cartonate, frumos colorate, o supracopertă și atât. Dar asta exista și înainte. În interior, doar conținutul volumului fără nimic altceva.

– Dintre autorii străini care ar fi cel mai scump?

– Shakespeare, categoric. Dar cel mai vândut este tot un autor facil, fără valoare literară, pe nume Sven Hassel. Dacă am o carte de Hassel, în jumătate de oră a dispărut de pe masă. Ca pâinea caldă se vinde.

Bătrâni care vând cărți ca să plătească apa și gunoiul

– Cine sunt cei care vă vând cărți?

– Oameni de orice fel, dar care au ca numitor comun sărăcia. Aceștia sunt cei care îmi vând cu preponderență. Dar am cumpărat și de la oameni care și-au făcut curat în casă de Paști sau de Crăciun și nu mai aveau ce face cu cărțile care se umpleau tot timpul de praf. Cel mai dramatic caz de ignoranță a fost când cineva a moștenit o casă la țară. Au luat cărțile cu roaba și le-au arucat în pod, aruncându-le acolo claie peste grămadă. Nu m-am putut duce decât după o lună, dar nu am mai avut ce alege: erau roase de șoareci din toate părțile. M-a durut cumplit, pentru că pentru mine cartea este ca o ființă vie. Aproape m-a prins plânsul. Tot un caz cutremurător a fost după moartea poetului bârlădean Cezar Stegaru. Sora lui, care îi moștenise locuința, m-a chemat să îmi aleg ce doresc dintre cărți, pentru că aceasta fusese dorința lui. După ce mi-am ales, au rămas pachete întregi cu exemplare nou-nouțe ale cărții „Posada”, o epopee în versuri scrisă de Cezar Stegaru. Sora lui m-a trimis să le arunc pe toate la gunoi. A fost cutremurător pentru mine. Am avut coșmaruri după aceea.

– Dar sunt și oameni care se despart cu greu de carte…

– La polul opus se află, într-adevăr, acești oameni. Trebuie să o facă pentru că nu au ce mânca. Așa cum s-a întâmplat cu mine, cu ani în urmă. Îmi amintesc de niște bătrâni. Primiseră un ultimatum să-și plătească apa și gunoiul. Mi-a fost foarte milă de ei și dacă aș fi avut eu bani atunci îi împrumutam. S-au despărțit cu greu de cărți. M-au întrebat, într-o ultimă încercare disperată, dacă nu aș fi interesată de altceva din casă. Bineînțeles, nu avem ce face cu altceva. Ulterior, bătrânul venea din când în când la mine la chioșc să împrumute câte o carte din cele care fuseseră ale lui și i-o dăruiam. Mă întristează această realitate în care oamenii sunt nevoiți să se despartă de cărți pentru o bucată de pâine în plus, iar alții nu vor să ia o carte nici măcar degeaba. Și tragic și comic mi se pare ceva ce mi se întâmplă periodic: sunt anumiți „binevoitori” care îmi sparg chioșcul pe timp de noapte. M-am săturat să înlocuiesc la nesfârșit geamurile, dar nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi dispară o carte.

A consemnat Simona MIHĂILĂ