Muzeul bârlădean face ce vrea mușchii lui

La Casa Sturdza Bârlad, numită și Muzeul Colecțiilor, responsabilii muncesc intens pentru a pune la dispoziția iubitorilor de cultură, o minunată colecție de bicepși, tricepși, abdominali și fesieri bine lucrați și tonifiați. Directorul Mamalaucă susține că toate aceste categorii de mușchi le aparțin agajaților instituției, care și-au amenajat în interiorul monumentului istoric o sală de forță în scopul de a da jos caloriile acumulate în timpul statului la serviciu.

Simona MIHĂILĂ

Cultura bârlădeană e udă leoarcă de transpirație. Gâfâie, icnește, smucește, trage aer în piept și o ia de la capăt. Face mult efort și nu se dă bătută, căci știe prea bine că frumusețea se menține cu sacrificiu, iar un blazon cultural atât de distins ca cel pe care îl deține Bârladul nu se păstrează fără muncă asiduă.

Dacă ești iubitor de cultură și ai curiozitatea ca, la ceas de seară, să-ți lipești urechea de ușile înalte ale Casei Sturzda, monument istoric aflat în patrimoniul Muzeului „Vasile Pârvan” Bârlad, poți auzi cu câtă strădanie se muncește. Și dacă ai răbdare, poți vedea cum dârele de sudoare se preling pe zidurile seculare ale clădirii și se scurg pe sub ușile care adăpostesc minunate capodopere.

Asta pentru că, de câtva timp, Muzeul colecțiilor, cum i se mai spune Casei Sturdza, este fericitul posesor al unei săli de fitness de toată invidia. Aparatele sofisticate de antrenat mușchii, asezonate cu o masă de ping-pong, țin companie armurilor, săbiilor sau coifurilor din vestita Sală medievală a muzeului.

După cum spuneam, activitatea sportivă din dosul pereților Casei Sturza intră în simbioză perfectă cu spiritul cultural al locului mai ales seara. Nu i-am recunoscut chiar pe toți iubitorii de cultură care au abonament aici, însă am putut identifica fețe cunoscute din urbea Bârladului, cum ar fi angajați ai muzeului, actori de la Teatrul „Victor Ion Popa”, diverși prieteni ai conducerii muzeului. În general, persoane culte, cu gusturi fine. Nu oricine își poate lucra fesierii în compania colecțiilor de icoane, de artă plastică și decorativă cu care muzeul bârlădean se mândrește peste tot.

Nu suntem foarte siguri că cei care se antrenează aici o fac cu coifurile pe cap, ori cu platoșele pe ei, deși nu ar avea niciun motiv să nu se folosească și de recuzita din dotarea muzeului. Mai ales că executarea exercițiilor fizice într-o ținută care să intensifice transpirația face bine la țesutul adipos. Dar nu ne permitem să dăm sfaturi, căci cei pe care i-am zărit prestând la bustul gol în sala de forță de la muzeu păreau experți.

Angajații muzeului, anchilozați de atâta stat

Ne-am gândit că noua activitate muzeală face parte din categoria de servicii pe care conducerea muzeului a dezvoltat-o în scopul creșterii veniturilor instituției, pe modelul nunților găzduite de Pavilionul expozițional „Marcel Guguianu”. Scriam cu ceva timp în urmă că pavilionul construit special pentru a adăposti opera sculptorului Guguianu poate deveni, contra unei taxe, studio foto pentru miri și mirese.

L-am contactat, așadar, pe Mircea Mamalauca, directorul Muzeului „Vasile Pârvan”, și l-am întrebat direct cât costă un abonament la sala de fitness de la Casa Sturdza. După câteva secunde de tăcere, în care ne-am temut că directorul a leșinat la telefon, Mamalaucă ne-a confirmat că sala aceea nu e pentru toată lumea: „Aa, nuu… e pentru angajații muzeului. E o sponsorizare pe care am primit-o noi. Fac exerciții numai salariații noștri. Nu e pentru public”.

După care, directorul Mamalauca a grăit marele adevăr: „După cum știți, cei cre lucrează la muzeu sunt sedentari. Aparatele astea ne mai ajută și pe noi să facem mișcare, înțelegeți?”.

Am fi dorit să le oferim cititorilor noștri mai multe imagini cu activitățile nocturne care se petrec între pereții Casei Sturza. Un domn musculos, ce nu părea deloc anchilozat, observând blitz-ul aparatului foto, și-a întrerupt partida de ping-pong în care era angajat și ne-a informat scurt că nu-i voie să pozăm. După care a închis ușile muzeului, vizibil deranjat de indiscreția noastră.

N-am apucat să-l întrebăm cine plătește electricitatea consumată în timp ce „oamenii de cultură” leapădă caloriile acumulate de atâta stat în timpul serviciului. De regulă, toate facturile sunt plătite de la bugetul de stat, dar ar fi prea de tot să ne închipuim că angajații muzeului și cunoștințele directorului Mamalaucă ar permite cheltuirea banului public în interesele lor personale. Nici vorbă să ne imaginăm așa ceva!