Legendele Bârladului – Dealul brândușelor

„Ne așteptau brândușele pe dealul lor, înălțate din așternutul ud, sunându-și micul clopot vestitor al primăverii. (…) Dealul brândușelor, dealul Țuguietei, în orice primăvară, era un loc de întoarcere pentru copiii de altădată. Se luptau cu prăștiile copiii din mahalaua Munteni cu cei din Cotu-Negru. Al cui este dealul, cui trebuie să rămână, ale cui sunt brândușele?”.
Brândușele sunt ale dealului lor, cel pe care poetul bârlădean G.G. Ursu, una dintre personalitățile marcante ale orașului, îl evoca cu drag și dor în „Bârladul odinioară și astăzi”, si caruia i-a dedicat si un volum de versuri intitulat chiar asa – „Dealul branduselor”.
„Legendele Bârladului”, serialul nostru, vă invită astăzi să citiți povestea unui loc de basm. Se numește Dealul brândușelor și, deși se leagă oarecum de cartierul Cotul Negru, un alt simbol urban despre care am scris, am ales să-i acordăm locul său distinct în „cartea legendelor”, așa cum și-l are în memoria bârlădenilor.

Simona MIHĂILĂ

Dealul brândușelor – așa este cunoscut locul acela situat „în sus” Grădina Publică. Este punctul de intersecție a cartierelor Cotul Negru și Țuguiata. Dealul a fost botezat așa de către localnici, încă din vremuri de care nimeni nu-și mai amintește. Numele vine, firește, de la miile de flori care smălțuiau dealul în fiece primăvară. Erau atât de multe, încât aproape că nu aveai unde să calci. Era o feerie.
Brândușele, care apar imediat după ghiocei și ceva înainte de viorele, având alura primilor și puțin din culoarea celorlalte, atrăgeau în pădurea de pe creasta dealului grupuri nenumărate de oameni, în special de copii.
Micile „găști” de prichindei abia așteptau ca ultimele urme de zăpadă să se piardă în pământ și, fără să țină cont că solul este încă umed și rece, se avântau voinicește până sus-sus, „la cules de brândușe”.
Tinerii de astăzi, care nu au avut ocazia să cunoască această fericire inimaginabilă, trebuie să știe că nu culesul în sine al florilor era secretul acestui entuziasm. Toată frumusețea „expediției” era mâncatul rădăcinelor de brândușe.
Iar până la mâncat trebuia musai pusă în aplicare o tehnică fără de care nu puteai atinge stare de perfecțiune, „fericirea gastronomică” la care ai visat un an întreg. Mai întâi și-ntâi, alegeai din ochi brândușa cea mai înaltă, cu petalele cele mai mari. Mărimea brândușii te ajuta să o anticipezi pe cea a rădăcinii. Cu cât mai mare, cu atât mai bine. După ce o alegeai cu privirea, te îndreptai țintă spre ea, dar cât de repede posibil, ca nu cumva vreun partener de gașcă să ți-o ia înainte. După ce o scoți, o scuturi bine – dar cu grijă – de pământ, după care o rupi fără milă și păstrezi rădăcina. Aceasta are formă de bulb și este acoperită cu mai multe straturi de foiță cafenie, asemănătoare foilor de ceapă. O curățăm și rămânem în mână cu un bulb alb și curat, de mărimea unei alune. Aceea este partea comestibilă a plantei și cea mai bună rădăcină care există pe pământ. Nu noi o spunem, ci puzderiile de copii din nenumărate generații, care luau cu alsalt cel mai frumos deal din câte au existat vreodată.
Acestă nebunie dura ore întregi, aproape până la lăsarea serii și, zău, că nu era de ajuns, oricât de pline ar fi fost burțile „invadatorilor”.

„Răzușul”, secretul unui bulb de brândușă intact

În amintirea multora, Dealul brândușelor este locul în care se desfășurau replicile la scară mică a celebrelor lupte dintre între coteni (din Cotul Negru) și munteni (din mahalaua Munteni). Acestea aveau loc, între tineri, cel mai adesea, însă copiii, găseau în brândușe un pretext să-i imite pe cei mari.
„Mulți s-au întrebat asupra cauzelor care determinau asemenea aprige dispute. Un substrat economic pozitiv, dincolo de fantezia și preocupările copiilor, trebuie să fi fost la oamenii maturi: al cui e imașul vitelor? Ce mahala trebuie să aibă întâietate la pășunat, pe molcomul deal dintre cele două mahalale?”, scria G.G. Ursu.
Controversa nu se putea rezolva decât pe teren, își amintește scriitorul: „Dealul era ocupat militărește de trupe de copii înarmați cu prăștii și pietre. Luptele se soldau uneori cu capete lovite, biruința era a celor mai tari care, după ce ocupau dealul, puneau stăpânire asupra brândușelor”.
Scosul brândușelor din pământ avea și el rostul și filozofia lui. Nu era făcut la întâmplare. Orice copil știa că nu poți urca pe Dealul brândușelor fără „răzuș”: „Răzușul era un bețișor ascuțit făcut special pentru a scoate rădăcina unei brândușe. Miezul alb și dulce, copiii îl mâncau cu plăcere și nu era primăvară bârlădeană fără răzuș și fără brândușe”.

Scriitorul Alexandru Vlahuță, a „luptat” pentru brândușe

Istoria îl consemnează și pe scriitorul Alexandru Vlahuță ca participant la luptele de pe Dealul brândușelor, în vrelea când, licean fiind, locuia cu gazdă în Cotul Negru.
„Într-un ziar <România Mare> (1922 – 1925) se arată participarea unui elev al liceului <Codreanu>, pe nume Alexandru Vlahuță, când stătea în Cotu-Negru, pe strada Gheorghe Emandi, la lupta cu prăștiile. El se juca în praf, în nasturi, de-a poarca, pe dealul Țuguieta, cu cotenii călări pe prăjini. A luat parte la luptele dintre coteni și munteni, lupte înverșunate cu prăștii și pietre ca proiectile. Alecu Vlahuță, bineînțeles, era de partea cotenilor”, își amintește G. G. Ursu.

Rădăcinile de brândușe, aliat de seamă în vremuri de foamete

Singurii pentru care această amintire s-a transformat într-una dureroasă, sunt cei care au trăit vremurile de foamete, adică bătrânii de astăzi. Pentru ei, dar și pentru părinții lor, Dealul brândușelor nu a fost o distracție, ci locul unde își astâmpărau foamea.
„Țin minte că abia așteptam să se dezghețe pământul și să înflorească brândușele. Eram atât de săraci, încât o mână de mălai era o avere, chiar și dacă avea gândaci. Dealul brândușelor se umplea de copii. Atunci nu le mai căutam pe cele mai mari. Mâncam la întâmplare. Nu aveai timp să cauți, că veneau oameni de prin toate părțile orașului. Și oameni mari, în toată firea veneau să mănânce rădăcini de brândușe. Tare bune mai erau. După ce ne săturam, începeam să culegem și pentru frații noștri mai mici, care rămăseseră acasă. Ne umpleam buzunarele și sânul cu bulbi. Erau plini de pământ, dar nu conta. Acasă, mama le decojea și-i hrănea și pe ăia mici”, ne-a povestit Marieta Balan, o bătrână bârlădeancă, ce a trăit timpurile îngrozitoare când Dealul brândușelor nu era loc de joacă, ci sursă de hrană.
Partea bună era că nimeni nu rămânea flămând atât timp cât existau brândușe.
Acum, din Dealul brândușelor a rămas doar numele. E drept că mai înfloresc și în ziua de astăzi, însă numai pe ici, pe colo. Mare parte din pădurea de pe deal a fost defrișată și, odată cu brândușele, au pierit zeci de alte specii de flori.